CSJ. Decizia nr. 894/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Î NALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 894/2013
Dosar nr. 7092/30/2010
Şedinţa publică din 5 martie 2013
Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5680/ PI din data de 28 noiembrie 2011, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea introductiva formulată de reclamantul A.A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea că reclamantul nu se poate prevala de prevederile art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 187/1958 sub motivul că nu a fost despăgubit şi cu contravaloarea prejudiciului cauzat prin exproprierea terenului în baza Legii nr. 10/2001, termenul de prescripţie neputând fi raportat la data finalizării jurisdicţionale a cererii reclamantului introduse în baza Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 2007, dreptul la acţiune în repararea pagubei pretins a fi suferită prin eliberarea autorizaţiei de construcţie fiind supusă prevederilor Legii nr. 1/1988 în vigoare la data construirii imobilului în litigiu.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 72 din 4 aprilie 2012, a respins apelul declarat de reclamantul A.A. reţinând că edificarea blocului în modalitatea apreciată de reclamant ca fiind prejudecabilă s-a realizat de către stat în perioada 1978-1979, astfel că termenul de prescripţie de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr. 167/1958 a început să curgă, cel mai târziu, în anul 1979 şi s-a împlinit în anul 1982, cu mult înainte de sesizarea de către reclamant a instanţei cu o cerere în despăgubiri formulată în luna aprilie 2004.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, iar, pe fond respingerea excepţiei prescripţiei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată în sensul obligării pârâtului la plata echivalentului în lei la data executării a contravalorii prejudiciului suferit prin eliberarea autorizaţiei de construcţie pentru blocul situat în apropierea proprietăţii acestuia, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
în argumentarea motivelor de recurs, A.A. a învederat că dreptul Ia acţiune s-a născut în momentul în care acesta nu a fost despăgubit în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru prejudiciul cauzat de Statul Român, termenul de prescripţie fiind întrerupt în condiţiile art. 16 lit. b) din Decretul-lege nr. 187/1958, situaţie în care, de la data de 3 noiembrie 2009, a început să curgă un nou termen de prescripţie, astfel încât prezenta acţiune este în termen. Pe fond, a arătat ca sunt îndeplinite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 998-999 C. civ., astfel încât se impune admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiul de drept invocat, înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, temeiul juridic al acţiunii introductive formulate de recurent, prescripţia începe să curgă, în condiţiile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Caracteristica acestei reguli speciale de determinare a începutului prescripţiei extinctive constă în stabilirea unor momente alternative de la care prescripţia începe si curgă, respectiv fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie momentul obiectiv al datei ia care trebui sau putea să cunoască aceste elemente.
Potrivit art. 18 lit. b) din actul normativ anterior menţionat, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă ia o instanţă judecătorească sau la un organ de arbitraj, necompetent, iar, conform alineatului doi din acelaşi articol, prescripţia nu este întreruptă, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cei care a făcut-o a renunţat la ea.
Aşa cum rezultă din înseşi susţinerile reclamantului făcute atât în faţa instanţelor de fond şi apel, cât şi prin cererea de recurs, ia data de 29 aprilie 2004, reclamantul a sesizat Tribunalul Timiş cu o acţiune având ca obiect recuperarea prejudiciului suferit prin construirea de imobile în proximitatea casei sale.
Prin sentinţa pronunţată în această cauză la data de 25 iunie 2004, s-a dispus anularea ca netimbrată a cererii de chemare în judecată, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de A.A.
În aceste condiţii, se impune: respingerea susţinerilor potrivit cărora a existat o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, deoarece, în baza art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată.
Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţata la 3 noiembrie 2009 în cazul Adam contra României nu echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor reclamantului, ci a acordat acestuia o suma de bani cu titlu de daune morale pentru prejudicial moral suferit ca urmare a anulării acţiunii, recurentul având, cel mult, deschisă calea unei revizuiri a hotărârii prin care s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. şi nu introducerea unei noi acţiuni.
Sub aspectul datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie ce 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr 167/1958 în cazul acţiuni în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicita, conform prevederilor legale incidente menţionate anterior, Înalta Curte reţine ca dreptul la acţiune s-a născut la data când recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Paguba suferită de reclamant constă în edificarea blocului, or, aceasta fapta s-a finalizat în anul 1973, cum însuşi recurentul recunoaşte la fila 3 dosar fond, astfel încât acţiunea este depusă cu depăşirea termenului imperativ de 3 ani prevăzut de art. 3 din actul normativ anterior menţionat.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 102 alin. (1) C. proc. civ., fără a mai fi necesar a analiza celelalte motiva de recurs, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.A. împotriva Deciziei nr. 72 din 4 aprilie 2012 pronunţata de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A.A. împotriva Deciziei nr. 72 din 4 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia l civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 897/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 783/2013. Civil. Rezoluţiune contract.... → |
|---|
