ICCJ. Decizia nr. 703/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 703/2013
Dosar nr. 1722/1/2012
Şedinţa publică din 13 februarie 2013
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 18 februarie 2002, reclamantul A.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Turismului şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestora la plata echivalentului în lei al sumei de 85.000 Dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea bunurilor imobile - apartamentul compus din patru camere şi dependinţe situat în Bucureşti, B-dul N.T. nr. 18, bl. 23, scara A, apartamentul 56 şi a sumei de 25.000 Dolari S.U.A. - contravaloarea bunurilor mobile sechestrate şi vândute la licitaţie în baza sentinţei penale nr. 8 din 22 ianuarie 1981.
S-a solicitat, totodată, obligarea Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata echivalentului în lei al sumei de 50.000 Dolari S.U.A., reprezentând daune morale, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.
Prin Sentinţa nr. 1006 din 17 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Turismului şi, totodată, a respins acţiunea ca prescrisă faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
Hotărârea primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 517 A din 12 decembrie 2002, prin care s-a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menţionate a fost admis prin Decizia nr. 3748 din 1 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prin care s-a casat decizia recurată, precum şi Sentinţa nr. 1006 din 17 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Prin considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reţinut că, atât prin cererea introductivă, cât şi prin precizările ulterioare şi prin motivele apelului, reclamantul personal şi asistat de avocat, deci dispunând de apărare calificată, a stăruit să se judece în cadrul unei acţiuni civile în pretenţii, de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., declarând explicit că nu înţelege să recurgă la procedura reparării pagubei pentru cazul condamnării pe nedrept, reglementată de art. 504 - 506 C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, pentru ca, în cadrul procesual şi cu respectarea obiectului şi temeiului acţiunii, precum şi a dreptului de apărare, să se pună în discuţia părţilor aspectele vizând admisibilitatea acţiunii de drept comun, calitatea procesuală şi prescripţia dreptului la acţiune.
Cu prilejul rejudecării, reclamantul a depus la dosar o cerere completatoare prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, SC P. SA, dată fiind participarea acesteia la procedura de executare silită, în calitate de creditor, precum şi faptul că suma rezultată în urma licitaţiei a fost consemnată la dispoziţia acesteia.
Pârâtul Statul Român a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii.
Pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, conform dispoziţiilor art. 506 alin. (2), C. proc. pen. şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin încheierea de la 17 noiembrie 2004 au fost respinse ca neîntemeiate excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanţe, excepţia de prescripţie a dreptului la acţiune şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
La data de 14 septembrie 2005, în baza art. II alin. (1) şi (4) din Legea nr. 219/2005, s-a transmis cauza Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată are o valoare sub 5 miliarde lei.
Prin Sentinţa civilă nr. 1384 din 24 februarie 2006, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 1865 din 10 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 1141 din 1 iunie 2007 a admis recursul declarat de reclamant, a modificat decizia menţionată şi a admis apelul reclamantului împotriva Sentinţei civile nr. 1384 din 24 februarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, hotărârea fiind desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin Sentinţa nr. 323 din 30 aprilie 2008, rejudecând cauza, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâţii Ministerul pentru întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, aceştia fiind obligaţi în solidar la plata sumei de 239.780 Euro în echivalent în lei la data plăţii şi a sumei de 55.836,68 RON reprezentând despăgubiri materiale, precum şi a sumei de 7000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii.
Prin Decizia civilă nr. 1568 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti a admis apelurile, a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre rejudecare, ca instanţă de fond, având în vedere valoarea obiectului litigiului ce depăşeşte suma de 5 miliarde lei.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 202 din 15 februarie 2010, a respins ca neîntemeiate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive, inadmisibilitatea acţiunii şi prescripţia dreptului la acţiune, invocate de pârâţi.
S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.I., în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului şi cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi au fost obligaţi pârâţii în solidar, la plata către reclamant a sumelor de 239.780 Euro, echivalent în lei la data plăţii şi 55.836,68 lei despăgubiri materiale.
Prin aceeaşi hotărâre a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 7000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Au fost obligaţi pârâţii la 65.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din camera de consiliu de la 14 martie 2011 a aceleiaşi instanţe s-a admis cererea de îndreptare formulată de reclamant şi s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinţei menţionate, în sensul că numele recurentului este „A.I.".
Prin considerentele sentinţei menţionate, tribunalul a reţinut, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca persoana condamnată pe nedrept poate folosi acţiunea de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., astfel că existenţa acţiunii prevăzute de art. 504-506 C. proc. pen. nu poate reprezenta un fine de neprimire, reclamantul, conform principiului disponibilităţii, având alegerea între cele două căi în scopul valorificării pretenţiilor sale.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Tribunalul a considerat că termenul de prescripţie de 3 ani instituit prin Decretul nr. 167/1958 a început să curgă de la data rămânerii definitive a Deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, acţiunea fiind promovată de reclamant în cadrul acestui termen, respectiv la data de 18 februarie 2002.
S-a reţinut că este neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, având în vedere că acţiunea formulată de reclamant are ca temei răspunderea civilă delictuală.
În ceea ce priveşte temeiul juridic care a stat la baza acţiunii formulate de reclamant, prima instanţă a reţinut că, prin cererea modificatoare depusă la data de 10 martie 2008 la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 10469/302/2007, reclamantul a indicat ca temei de drept, pe lângă dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi prevederile art. 311 C. proc. civ., fără a întâmpina vreo opoziţie din partea pârâţilor.
S-a apreciat că, în condiţia în care titlul în baza căruia s-a trecut la executarea silită în ceea ce priveşte latura civilă a procesului penal, respectiv Sentinţa penală nr. 8 din 22 ianuarie 1981 a Tribunalului Bucureşti a fost în totalitate desfiinţat, trebuie avute în vedere prevederile art. 4041 C. proc. civ., care stabilesc că în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.
Reţinând că, aşa cum a rezultat din dovezile de la dosar, bunurile mobile şi imobile ce au aparţinut reclamantului au fost sechestrate şi vândute la licitaţie publică la cererea Ministerului Turismului, sumele de bani obţinute din vânzare intrând în patrimoniul acestei instituţii, în condiţiile în care LS.C.E. P. era subordonată Ministerului Turismului, tribunalul a constatat că acestuia din urmă îi revine obligaţia de a restitui echivalentul bunurilor ce au constituit obiect al executării silite.
La stabilirea valorii actualizate, a apartamentului şi bunurilor mobile sechestrate şi vândute în baza hotărârii penale de condamnare desfiinţate, instanţa a avut în vedere rapoartele de expertiză tehnică întocmite în anul 2005 şi, respectiv, 2008 de către experţii B.N. şi A.N.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului suferit de reclamant, tribunalul a constatat că nu pot fi ignorate aspectele reţinute prin considerentele Deciziei penale nr. 543 din 17 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, în care se arată că probele administrate în cauza penală conduceau la concluzia că reclamantul nu şi-a însuşit nicio sumă de bani din conturile agenţiei de turism pe care a gestionat-o şi că niciuna dintre instituţiile vizate nu a suferit pierderile specificate în rechizitoriu.
Ca atare, s-a motivat că statul răspunde pentru fapta culpabilă a instituţiilor sale, în speţă, a instanţelor care l-au condamnat pe reclamant în absenţa unor probe care să ateste vinovăţia acestuia, condamnarea apărând ca fiind „esenţial nelegală şi profund abuzivă" şi îndreptăţindu-l pe acesta la daune morale pentru lezarea onoarei, demnităţii şi a dreptului la propria imagine.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.
Pârâtul Statul Român a criticat hotărârea apelată pentru greşita reţinere a calităţii sale procesuale pasive cât şi pentru obligarea sa la cheltuieli de judecată.
Pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a reiterat, la rândul său, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi greşita reţinere ca temei al acţiunii şi a art. 311 C. proc. civ. A susţinut, totodată, că acţiunea este inadmisibilă şi prescrisă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin Decizia civilă nr. 682 A din 15 noiembrie 2010, a respins ambele apeluri ca nefondate.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termenul legal, pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.
Prin Decizia nr. 699 din 7 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului împotriva Deciziei nr. 682/A din 15 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
Examinând motivele de recurs invocate de pârâţii recurenţi, Înalta Curte a reţinut că sunt fondate criticile referitoare la încălcarea caracterului obligatoriu al deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3748 din 1 octombrie 2003, prin care s-a reţinut că reclamantul intimat a investit instanţa cu o acţiune în pretenţii de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., judecata urmând să se desfăşoare în acest cadru procesual.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu putea examina temeinicia pretenţiilor reclamantului din perspectiva fundamentării acestora pe dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., care reglementează instituţia întoarcerii executării.
O eventuală modificare a acţiunii, în sensul indicării unui alt temei juridic, respectiv art. 311 C. proc. civ., nu se putea face decât în condiţiile art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, cu atât mai puţin în faza rejudecării fondului după casarea cu trimitere, soluţie ce a avut în vedere tocmai nerespectarea calificării acţiunii date de reclamant.
Modificarea acţiunii din Dosarul nr. 10469/302/2007 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, la care face referire instanţa de apel în reţinerea învestirii sale cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 311 C. proc. civ., s-a făcut prin concluziile scrise depuse de reclamant asupra excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive şi a prescripţiei dreptului la acţiune, depuse la data de 10 martie 2008.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. nu au caracter imperativ, pârâtul putând accepta expres sau tacit o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare.
În condiţiile în care aceste note de şedinţă nu au fost comunicate celorlalte părţi şi nu a fost pusă în discuţie calificarea lor ca o modificare a acţiunii, este evident că nu se putea reţine lipsa de obiecţiuni a pârâţilor la primirea cererii (în realitate note de concluzii). De altfel, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 14 aprilie 2008 (fila 74), a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, apărătorul pârâtului Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale a arătat că unicul temei al acţiunii îl reprezintă art. 998-999 C. civ., fiind exclusă aplicarea art. 311 C. proc. civ.
Înalta Curte a constatat totodată că instanţa de apel a examinat acţiunea reclamantului numai din perspectiva art. 311 C. proc. civ. şi nu şi a temeiului juridic reţinut de prima instanţă, respectiv art. 998-999 C. civ.
Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că dispoziţiile art. 311 C. proc. civ. nu putea forma temei al acţiunii împreună cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ., întrucât desfiinţarea actelor de executare se poate face numai în cadrul unei proceduri speciale reglementate de dispoziţiile art. 4041 – 4043 C. proc. civ., cu care, aşa cum s-a arătat, instanţele nu au fost legal învestite.
Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv caracterul obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept soluţionate de instanţa de recurs, reexaminând temeinicia pretenţiilor reclamantului, în baza unui alt temei al acţiunii decât cel statuat cu caracter irevocabil prin decizia de casare (şi care nu era formulat la momentul judecării primului recurs) şi că neconformarea dispoziţiilor obligatorii ale instanţei de trimitere atrage casarea deciziei recurate pentru motivul prevăzut de, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind pronunţată cu încălcarea legii.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare A.I.
Înalta Curte, la termenul din 13 februarie 2013 a invocat, din oficiu, excepţia privind nesemnarea contestaţiei în anulare, pe care o va admite şi va anula contestaţia în anulare, pentru considerentele care succed.
În conformitate cu prevederile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.
Alin. (2) al art. 133 C. proc. civ. prevede că „Lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea."
Înalta Curte, constatând că cererea reprezentând contestaţia în anulare nu este semnată de contestator, a dispus prin încheierea din 5 decembrie 2012, în temeiul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., citarea acestuia cu menţiunea de a semna cererea, sens în care a amânat judecata cauzei la termenul din 13 martie 2013.
La următorul termen de judecată din 13 martie 2013 contestatorul A.I. nu s-a prezentat personal în faţa instanţei şi nici nu a mandatat pe apărătorul său sau pe mandatarul său - care l-au reprezentat la acest termen în instanţă - să semneze contestaţia în anulare în numele său şi să înlăture astfel neregularitatea procedurală privind nesemnarea cererii.
Mai mult, la acest termen, cu prilejul dezbaterilor orale privind chestiunea nesemnării contestaţiei în anulare, apărătorul contestatorului a invocat faptul că acesta nu-şi însuşeşte calea de atac, care a fost exercitată de soţia sa, motiv pentru care nici mandatarul contestatorului, prezent în instanţă, nu a semnat contestaţia în anulare.
Înalta Curte, constatând că deşi contestatorul a fost citat cu menţiunea de a semna contestaţia în anulare acesta nu a complinit cerinţa de formă impusă de lege prin dispoziţiile art. 133 alin. (1) C. proc. civ, text de lege care aplică şi în cazul contestaţiei în anulare, urmează a anula contestaţia în anulare pentru lipsa semnăturii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează contestaţia în anulare formulată de contestatorul A.I. împotriva Deciziei nr. 699 din 7 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. 12755/3/2009.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 730/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 704/2013. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
