ICCJ. Decizia nr. 97/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 97/2013
Dosar nr. 4898/55/2008*
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta S.C. prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata contravalorii folosinţei apartamentului nr. 3, pe care a estimat-o la 143.000 euro, pe perioada cuprinsă între 02 iulie 1965, când imobilul a fost preluat abuziv de stat prin vacanţă succesorală, şi 18 aprilie 2004, când a introdus acţiunea în revendicare.
Printr-o precizare de acţiune a arătat că temeiul juridic al acţiunii sale îl reprezintă prevederile art. 483-487 C. civ.
De asemenea, în raport cu dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 08 noiembrie 2006, când s-a finalizat irevocabil, prin decizia civilă nr. 2152 din 08 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, acţiunea sa în revendicare.
Judecătoria Arad prin sentinţa civilă nr. 9303 din 9 decembrie 2008, a declinat în favoarea Tribunalului Arad competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamanta S.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând, prin raportare la valoarea pretenţiilor reclamantei, aplicabilitatea art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 109 din 4 martie 2009, Tribunalul Arad a respins ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. împotriva pârâtului Statul, Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin acţiune, reclamanta S.C. a solicitat obligarea Statului Român la plata folosinţei apartamentului nr. 3 situat în Arad, din data de 2 iulie 1965 şi până în data de 18 aprilie 2004, folosinţă cuantificată la 143.000 euro.
La termenul din 4 februarie 2009 din oficiu instanţa a pus în discuţie excepţia prescripţiei dreptului la acţiune potrivit cu dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, excepţie pe care a reţinut-o.
Prin decizia civilă nr. 180 din 17 iunie 2009, Curtea de apel Timişoara a admis apelul reclamantei S.C., a desfiinţat sentinţa civilă nr. 109 din 4 martie 2009 a Tribunalului Arad şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru pretenţiile aferente perioadei 8 noiembrie 2003-18 aprilie 2004.
Instanţa de apel a reţinut că prescripţia la acţiune a reclamantei S.C. începe să curgă de la data la care s-a finalizat irevocabil acţiunea sa în revendicare.
Instanţa de apel a apreciat că pentru acţiunea în pretenţii a reclamantei, termenul de prescripţie este de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi că în mod corect a reţinut prima instanţă că pentru perioada cuprinsă între 02 iulie 1965 şi 08 noiembrie 2003 acţiunea reclamantei este prescrisă.
S-a constatat însă că prima instanţă a reţinut în mod greşit excepţia prescripţiei şi pentru perioada cuprinsă între 08 noiembrie 2003 şi 18 aprilie 2004, cu motivarea că proprietari erau numiţii M.I. şi M.D., consideraţi a fi de bună-credinţă, întrucât la acea dată nu le erau cunoscute viciile contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu statul.
Instanţa de apel a apreciat că în dosarul de faţă, pretenţiile reclamantei sunt îndreptate împotriva pârâtului Statul Român, ori în această situaţie nu are relevantă buna sau reaua credinţă a terţilor dobânditori ai imobilului.
Recursul declarat de reclamanta S.C. împotriva deciziei civile nr. 180 din 17 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1142 din 23 februarie 2010, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 451 din 28 aprilie 2011, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă restrânsă formulată de reclamanta S.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2915 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsirii de folosinţa imobilului în perioada 8 noiembrie 2003-18 aprilie 2004.
A respins restul pretenţiilor reclamantei.
A obligat pârâtul să-i plătească reclamantei şi suma de 1900 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că decizia civilă nr. 2422 din 8 octombrie 2002, pronunţată în dosarul nr. 4874/C/2002 al Curţii de Apel Timişoara, s-a constatat nulitatea certificatului de vacanţă succesorală din 2 iulie 1965, eliberat de notariatul de Stat Arad pe numele Statului Român, prin care s-a constatat vacanţa succesorală cu privire la cota parte de Vz din apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5 înscrise în CF Arad, cu toate că era în viaţă reclamanta S.C., fiica defunctei M.A., de pe urma căreia a fost eliberat certificatul şi care era coproprietară pe cealaltă cotă de 1/2.
Prin sentinţa civilă nr. 5321 din 15 octombrie 2004, pronunţată în dosarul nr. 2148/2004 al Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea absolută a actului de partaj voluntar autentificat la 19 august 1967 sub nr. 8834/1967 de către Notariatul de Stat Arad şi a actului de apartamentare efectuat în baza dispoziţiei nr. 664/1997 a Primăriei Arad (privind apartamentul nr. 3), prin care apartamentele 3-5 au trecut în proprietatea exclusivă a Statului Român, iar apartamentele nr. 1-2 au devenit proprietatea exclusivă a reclamantei S.C., respectiv prin care apartamentul nr. 3 a fost subapartamentat în apartamentul nr. 3A şi apartamentul nr. 3B.
Această sentinţă a fost modificată cu privire la apartamentele nr. 5-6 prin decizia civilă nr. 232/A din 8 iunie 2006, pronunţată în dosarul nr. 2564/A/2006 al Tribunalului Arad, iar prin decizia civilă nr. 2151 din 8 noiembrie 2006, pronunţată în dosarul nr. 6148/59/2006 ai Curţii de Apel Timişoara, cele două hotărâri judecătoreşti au fost modificate, în sensul admiterii integrale a acţiunii reclamantei, astfel că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 3A, vândut numiţilor M.I. şi D., a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 3B, vândut numitei N.M., a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 4, vândut numitei P.A., şi nulitatea absolută a promisiunii de vânzare-cumpărare dintre P.M. şi P.T., respectiv G.C., cu anularea dreptului de uzufruct pentru aceasta din urmă.
S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare atât în privinţa restituirii contraprestaţiilor, cât şi cu privire la menţiunile ce trebuie efectuate în CF Arad, prin înscrierea reclamantei ca unic proprietar atât asupra construcţiilor, cât şi a terenului, cu o cotă de Vi cu titlul de dotă, iar pentru cealaltă cotă de 1/2, cu titlul de moştenire.
Tribunalul a constatat că prin hotărâri judecătoreşti anterioare s-a statuat că Statul Român se face vinovat de faptul că reclamanta nu a putut beneficia de dreptul său de proprietate, iar pretenţiile vizând lipsa de folosinţă asupra apartamentului nr. 3 trebuie analizate în fond pentru perioada 8 noiembrie 2003 - 18 aprilie 2004.
Tribunalul a mai reţinut, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român, este nefondată: atât pentru că instanţele anterioare l-au identificat pe acest pârât ca fiind entitatea culpabilă pentru că reclamanta nu şi-a putut exercita prerogativele dreptului său de proprietate, cât şi pentru faptul că instanţele de control judiciar ce au dispus rejudecarea nu au înţeles să dea eficienţă acestei excepţii procesuale în locul celei privind prescripţia dreptului la acţiune, care a fost parţial înlăturată.
Pentru perioada care a mai rămas în discuţie (8 noiembrie 2003 - 18 aprilie 2004), pretenţiile reclamantei sunt fondate, deoarece nu s-a găsit în posesia imobilului în litigiu, fiind vorba de perioada anterioară introducerii acţiunii finalizate prin decizia nr. 5125/R din 8 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara şi ulterioară hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea certificatului de vacanţă succesorală de care s-a prevalat Statul Român.
Lipsa de folosinţă asupra apartamentului nr. 3 în discuţie a fost evaluată de expertul tehnic judiciar la valoarea de 2915 euro.
Apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timişoara - secţia I civilă prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2012.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel analizând cu prioritate excepţiile invocate de pârât, a reţinut, în esenţă, că acţiunea reclamantei nu este supusă timbrajului în raport cu dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997; excepţia inadmisibilităţii a fost greşit invocată întrucât reclamanta, printr-o precizare de acţiune, a arătat că temeiul juridic al acţiunii sale îl reprezintă prevederile art. 483-487 C. civ., iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată întrucât pârât în această cauză este Statul Român, iar Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de reprezentant al pârâtului, în conformitate cu art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că în speţă nu se mai poate pune în discuţie dovada preluării abuzive a imobilului de către stat.
Instanţa de apel a constatat că aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, date în alte două litigii iniţiate de reclamantă, s-a stabilit nevalabilitatea certificatului de vacanţă succesorală cu privire la cota de V2 din apartamentele nr. 1, 2, 3, 4, 5 din imobilul înscris în CF Arad, precum şi nulitatea absolută a partajului voluntar şi a actului de apartamentare privind apartamentul nr. 3 şi a contractelor de vânzare - cumpărare asupra apartamentelor nr. 3A, 3B şi 4.
S-a apreciat că, culpa pentru lipsa de folosinţă a reclamantei asupra imobilului din litigiul de faţă îi revine pârâtului Statul Român, care, în urmă constatării nulităţii certificatului de vacantă succesorală este considerat că nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate şi nu putea face acte de dispoziţie cu privire la imobil.
Totodată, s-a constatat că pe de altă parte, cauza se află în al doilea ciclu procesual, iar în primul ciclu procesual s-a stabilit în mod irevocabil că reclamanta S.C. are dreptul la contravaloarea folosinţei apartamentului nr. 3 pentru perioada 08 noiembrie 2003 - 18 aprilie 2004, iar suma la care are dreptul reclamanta a fost stabilită printr-o expertiză de specialitate, care în mod corect a fost omologat de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs invocate, recurenta reiterând în principal excepţiile: lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, a netimbrării cererii şi a inadmisibilităţii acţiunii a arătat, în esenţă, că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât bunul în litigiu nu face parte din domeniul public, acest aspect rezultând din faptul că a fost înstrăinat în mod succesiv, calitatea de pârât o poate avea doar unitatea administrativ-teritorială, respectiv Municipiul Arad, care conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 are un patrimoniu din care face parte bunul respectiv.
Referitor la excepţia netimbrării acţiunii, recurenta a arătat că prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat 143.000 euro, taxa judiciară de timbru datorată de reclamantă este de 8.435,19 lei şi reclamanta prin neachitarea acestei taxe a nesocotit dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. g) şi art. 14 din Legea nr. 146/1997.
Cât priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta redând textual conţinutul art. 57 C. proc. civ., a arătat că din modul cum este formulat menţionatul articol rezultă că cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi făcută numai faţă de o persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, condiţie ce nu este întrunită de Ministerul Finanţelor Publice întrucât acesta nu are posibilitatea şi nu pretinde nici plata unui drept de creanţă şi nici alte investiţii la imobil.
Pe fondul cauzei recurenta apreciază că instanţa înainte de a se pronunţa asupra existenţei dreptului era necesar ca reclamanta să depună actele necesare în dovedirea pretenţiilor sale, copie extras CF în extenso, dovada preluării imobilului de către Statul Român.
Totodată, recurenta redând paragrafe din raportul de expertiza efectuată în cauză, apreciază că această expertiză nu poate fi luată în considerare atât timp cât expertul nu a avut acces în apartament, nu a făcut dovada cum a ajuns la valoarea 400 euro/mp/SU/lună şi a preciza la ce dată a raportat valoarea de piaţă a imobilului, valoarea de 80.850 Euro fiind exagerat de mare.
Recurenta consideră că valoarea de 2915 euro calculată de expertul tehnic este nepotrivit de mare pentru perioada 08 noiembrie 2003-18 aprilie 2004, când valoarea chiriilor şi valoarea de piaţă a imobilelor era infimă.
De asemenea, recurenta consideră că în lipsa extrasului CF in extenso care să fie ştampilată de B.C.P.I. la zi şi a dovezii preluării imobilului de către Statul Român, precum şi a lipsei comunicării acestora cu pârâtul din cauză, au fost încălcate dispoziţiile legale în materie şi mai ales aceleia de a da posibilitatea pârâtului de a formula apărări în cauză (art. 112, 114 şi următoarele C. proc. civ.).
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii în totalitate, în principal pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, iar în subsidiar, pe fond, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, netemeinică şi nelegală.
Prin notele scrise depuse la dosar intimata reclamantă S.C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca temeinică şi legală.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Înalta Curte va proceda la analiza cu prioritate a excepţiilor astfel cum au fost ele prezentate ca motive de recurs.
Excepţia netimbrării este neîntemeiată întrucât aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel acţiunea reclamantei nu este supusă timbrajului în raport de dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta este în eroare privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 57 întrucât pe de o parte reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanţelor Publice, iar pe de altă parte aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, reclamanta printr-o precizare la acţiune a arătat că temeiul juridic al acţiunii sale îl reprezintă prevederile art. 483-487 C. civ.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice se apreciază că instanţa de apel în mod corect a constatat că pârât în cauză este Statul Român iar Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de reprezentant al pârâtului în conformitate cu art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 care prevăd în mod clar că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, „ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".
Pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. se referă la lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori la pronunţarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată şi-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze dispoziţiile legale care au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.
În speţă, din redarea criticilor pe care recurentul şi-a sprijinit motivul prevăzut de pct. 9, se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de administrarea şi interpretarea probelor care nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat. În realitate recurentul prin trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se limitează la o simplă indicare „de formă" a textului din moment ce din „dezvoltarea motivului" nu s-a adus o minimă argumentare în drept a acestui motiv.
În concret, trebuie observat că, recurentul nu a arătat care sunt dispoziţiile legale greşit aplicate sau interpretate, ci s-a limitat la a reconsidera din punctul său de vedere probele care au stat la baza soluţiei sau care ar fi trebuit administrate de către instanţă, respectiv copia extrasului CF în extenso, dovada preluării imobilului de către Statul Român, nemulţumirile privind raportul de expertiză efectuat în cauză, precum şi alte chestiuni de fapt care ţin de judecata în fond şi nu de nelegalitatea soluţiei rezultat al aplicării greşite a legii.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile procedurale care limitează posibilităţile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul şi apelul, prevederi raţionale faţă de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează nelegalitatea soluţiei care a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - secţia I civilă.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurentul s-a îndepărtat de la dispoziţiile menţionate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul conţinutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.
Dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. invocate de recurent nu sunt incidente speţei de faţă, având în vedere, că decizia atacată este o hotărâre pronunţată în apel, prin urmare, susceptibilă de apel, ce nu poate fi examinată din perspectiva acestui text legal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara - secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 95/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 911/2013. Civil. Termen de graţie/eşalonare... → |
|---|
