ICCJ. Decizia nr. 911/2013. Civil. Termen de graţie/eşalonare plată obligaţie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 911/2013
Dosar nr. 5785/2/2012
Şedinţa publică din 5 martie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 100/2012 de la 18 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins cererea de acordare a unui termen de graţie formulată de contestatoarea A.V.A.S. în contradictoriu cu intimata SC G. SRL ca nefondată, precum şi cererea de suspendare a executării, cu motivarea că executarea silită mobiliară demarată de creditoare (prin vânzarea la licitaţie a celor trei autoturisme proprietatea A.V.A.S.) nu este de natură să împiedice îndeplinirea de către A.V.A.S. a atribuţiilor stabilite de lege, astfel cum are în vedere art. 6 din actul normativ, iar hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul executoriu, respectiv Decizia comercială nr. 518, a fost pronunţată la data de 30 noiembrie 2009, încă de la acea dată fiind executorie iar A.V.A.S. avea obligaţia de plată.
Împotriva acestei hotărâri, A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea cererii de acordare a unui nou termen de graţie, invocând drept motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, reclamanta a învederat că se impune înlăturarea criteriilor vechimii şi câtimii creanţei, întrucât legiuitorul, prin dispoziţiile legale ale art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 22/2002, nu a stabilit vreo câtime sau vechime de referinţă pentru acordarea termenului de graţie, iar debitele ce grevează bugetul statului prin A.V.A.S. sunt prezentate şi în preambulul - notă de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2011, arătându-se, fără putinţă de tăgadă, necesitatea eşalonării, acordării termenelor de graţie şi suspendării executării în vederea evitării blocării activităţii A.V.A.S.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiul de drept invocat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cronologia procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice stabilite prin titluri executorii este următoarea: obţinerea unui titlu executoriu, intenţia instituţiei publice de a executa de bună-voie obligaţia, constatarea lipsei de fonduri pentru executarea benevolă a obligaţiei, somaţia de plată comunicată prin executor judecătoresc, la cererea creditorului, termenul de 6 luni în care debitorul urmează să facă demersuri pentru obţinerea fondurilor, demararea procedurii de executare silită într-una din formele prevăzute de codul de procedură civilă, mobiliară, imobiliară sau poprire.
Astfel, se constată că beneficiul termenului de graţie în favoarea instituţiilor publice este condiţionat de dovada neexecutării benevole a obligaţiei din cauza lipsei de fonduri, dar şi de dovada demersurilor făcute pentru obţinerea fondurilor necesare achitării obligaţiilor.
O atare interpretare este în concordanţă cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, care atrag prioritatea în soluţionarea cauzei de faţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, în ceea ce priveşte respectarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Astfel, debitoarea, în considerarea calităţii sale de instituţie publică, are îndatorirea, ca reprezentantă a autorităţii statului, de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi de a executa de bună-voie o hotărâre judecătorească care îi este opozabilă. Or, în cauză, deşi sentinţa comercială, potrivit art. 7208 C. proc. civ., a devenit executorie la 30 noiembrie 2009, se constată că, între acest moment şi data formulării de către creditor a cererii de executare silită, nu a existat niciun demers din partea debitoarei pentru achitarea benevolă a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu, iar, în lipsa demersurilor necesare pentru obţinerea fondurilor, simpla lipsă de lichidităţi nu o poate scuti pe debitoare de executarea silită.
În cauza Ş. împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, iar dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi. Totodată, dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătoreşti, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacere.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat, în numeroase alte cauze, că prin refuzul de a executa sentinţa, precum şi prin refuzul plăţii cheltuielilor de judecată dispuse de către instanţele judecătoreşti, autorităţile naţionale au lipsit partea de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înfiinţarea popririi la cererea altor creditori este un aspect care ţine de conduita debitoarei, nefiind în sarcina creditoarei să identifice sursele financiare prin care debitoarea şi-ar putea achita obligaţiile de plată.
În concluzie, dispoziţiile legale cuprinse în O.U.G. nr. 4/2011 prevăd doar posibilitatea instanţei de a acorda un termen de graţie, respectiv a unei eşalonări la plată şi nu a unei obligaţii, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere dreptului conferit de lege, exercitarea acestuia neputându-se face decât în condiţiile prevăzute de actul normativ anterior menţionat.
Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 100/2012 din 18 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 100/2012 din 18 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 97/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 797/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
