ICCJ. Decizia nr. 2587/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 2587/2013
Dosar nr. 55921/3/2011
Şedinţa publică de la 27 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2382 din 23 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis cererea formulată de A.F.I., în contradictoriu cu pârâta SC M.G.E.C. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a următoarelor sume: 10.560,16 euro în echivalent RON la data plăţii reprezentând contravaloare chirie, 2.202,59 euro în echivalent RON la data plăţii reprezentând TVA, 11.999,91 euro în echivalent RON la data plăţii reprezentând majorări de întârziere şi 405,29 euro în echivalent RON la data plăţii reprezentând majorări TVA.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin contractul de închiriere din 5 octombrie 2007, reclamanta a închiriat pârâtei spaţiul cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă situat în sector 5, în suprafaţă construită de 233,67 mp, terasă de 31,02 mp şi curte aferentă în suprafaţă de 156,67 mp, pentru a fi folosit exclusiv pentru birouri ale societăţii ce are ca obiect de activitate prestări servicii.
Conform contractului, pârâta s-a obligat să plătească lunar chiria până la data de 30 a fiecărei luni pentru luna în curs prin virament.
Pentru neplata chiriei la termenul prevăzut, prin contract s-au stabilit majorări de întârziere în cuantum de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere.
Pârâta nu a achitat chiria pentru perioada aprilie 2010 - august 2010, astfel că datorează atât contravaloarea chiriei, TVA, majorări de întârziere pentru neplata chiriei, precum şi majorări de întârziere aferente TVA.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta A.F.I. a solicitat modificarea sentinţei în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 46.085,75 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând chirie, TVA şi majorări de întârziere aferente perioadei aprilie 2010 - 31 decembrie 2011.
Pârâta SC M.G.E.C. SRL a solicitat modificarea sentinţei, cu aplicarea art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 372 din 8 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a admis apelurile şi a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 24.673,72 euro în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, sumă ce se compune din: 10.006,63 euro diferenţă chirie pentru perioada aprilie 2010 - 20 august 2010; 2097,42 euro diferenţă TVA pentru perioada aprilie 2010 - 20 august 2010; 11.220,65 euro majorări de întârziere calculate până la 30 septembrie 2012; 1349,02 euro majorări TVA calculate până la 30 septembrie 2012.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
La pronunţarea sentinţei, prima instanţă a avut în vedere sumele de bani pretinse de reclamantă prin cererea introductivă, ignorând pe cele menţionate în cererea precizatoare ulterioară şi încălcând astfel principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în conformitate cu care instanţa era obligată să se pronunţe asupra obiectului cererii, astfel cum acesta a fost stabilit prin cererea precizatoare.
Faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. s-a considerat admisibilă solicitarea de obligare a pârâtei la plata majorărilor TVA calculate în continuare, până la data de 30 septembrie 2012.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta A.F.I., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Astfel, a considerat întemeiată apărarea apelantei - pârâte în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr 469/2002 conform cărora totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul. Instanţa a considerat că această normă legală este aplicabilă raporturilor juridice deduse judecăţii.
Recurenta consideră că această lege nu este aplicabilă în speţă deoarece în art. 1 din actul normativ se arată că prezenta lege se aplică tuturor contractelor încheiate pentru realizarea actelor de comerţ, iar recurenta este instituţie publică de interes local şi nu realizează acte de comerţ.
Închirierea locuinţelor şi a spaţiilor comerciale nu reprezintă acte de comerţ ci prestare de servicii.
Contractul de închiriere a fost încheiat cu pârâta în conformitate cu H.C.G.M.B. nr. 32/2007 privind reglementarea raporturilor contractuale privind spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă aflate în administrarea C.G.M.B., prin urmare acest act normativ îi este aplicabil.
Instanţa de apel a limitat cuantumul majorărilor de întârziere la cuantumul debitului principal şi astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 5.2. al contractului de închiriere, iar pârâta nu va mai datora majorări până la achitarea integrală a debitului, ci, indiferent la ce dată va achita debitul restant, va achita majorări în acelaşi cuantum cu debitul principal restant.
Se solicită admiterea recursului şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei şi obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere în cuantum de 34.324,87 euro în echivalent RON la data plăţii, majorări calculate până la data de 30 septembrie 2012.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că Legea nr. 469/2002 este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii. Este de necontestat că în ceea ce priveşte contractul de închiriere încheiat între părţi a avut ca scop realizarea actelor de comerţ, spaţiul închiriat fiind un spaţiu comercial, iar calitatea de comerciant al societăţii SC M.G.E.C. SRL nu poate fi pusă la îndoială.
Chiar dacă contractul de închiriere a fost încheiat în conformitate cu H.C.G.M.B., aceasta nu înseamnă că Legea nr. 469/2002 nu este aplicabilă în speţă.
S-a reţinut în mod corect de către instanţă că, potrivit principiului „tempus regit actum", în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, chiar dacă aceasta a fost abrogată expres prin Legea nr. 246/2009.
Potrivit acestui text de lege, totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-a stipulat contrariul.
Valoarea debitului principal asupra căruia se calculează majorările de întârziere convenţionale este de 0,5% pe zi, prevăzute de art. 5.2 din contractul de închiriere, este de 11.220,65 euro.
În lipsa unei stipulaţii contrare în contract, majorările de întârziere nu pot depăşi suma de 11.220,65 euro, astfel că în mod corect au fost limitate la această valoare, chiar dacă recurenta reclamantă le-a calculat până la 30 septembrie 2012, la o valoare mai mare, respectiv 34.324,87 euro.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.F.I. împotriva deciziei civile nr. 372 din 8 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 74/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1046/2013. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI... → |
|---|
