ICCJ. Decizia nr. 1013/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1013/2014
Dosar nr. 4681/118/2012
Şedinţa publică din 27 martie 2014
Prin cererea înregistrată la 26 aprilie 2012, reclamanţii V.B., V.I., G.Y. şi G.B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii G.M., SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa să se dispună nulitatea absolută a actului de adjudecare din 6 decembrie 2011 emis de Biroul executor Judecătoresc S.C. în dosarul de executare din 2010, obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale şi de 1.000.000 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând chirii neîncasate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt proprietari ai imobilului situat în Constanţa, str. S.M., însă acesta a fost vândut prin actul de adjudecare contestat, către pârâta G.M., cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinare înregistrată la 20 august 2012, pârâta G.M. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Constanţa şi excepţia tardivităţii cererii, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca nefondată şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, pârâta a arătat că are calitatea de dobânditor de bună-credinţă al imobilului, beneficiind de efectele aparenţei în drept, iar prin concluziile scrise, a arătat că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este aplicabil numai înstrăinărilor voluntare, nu şi celor forţate din cadrul executării silite.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat din 24 august 2012 de Biroul Notarial Public D.D. reclamanţii au vândut drepturile litigioase care fac obiectul cauzei către V.F.V. Având în vedere că vânzarea de drepturi litigioase petrecută în timpul procesului are ca obiect transmiterea atât a drepturilor în sine, care prezintă atributul de a fi litigioase, cât şi a calităţii procesuale a vânzătorilor, prin încheierea din 4 septembrie 2012 instanţa a luat act de transmiterea calităţii procesuale de la reclamanţii iniţiali la reclamantul actual, V.F.V.
Prin sentinţa civilă nr. 322 din data de 21 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul V.F.V. în contradictoriu cu pârâţii G.M., SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa, s-a declarat nulitatea absolută a actului de adjudecare emis la 6 decembrie 2011 în dosarul de executare din 2010 al Biroului Executorului Judecătorec S.C.A. şi S.C.G.S., cu privire la imobilul-construcţie situat în Constanţa, str. S.M., având destinaţia de spaţiu comercial, în suprafaţă de 258,95 mp, identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară efectuat de către expertul C.C. în Dosarul nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanţa la 3 septembrie 2009, folosit în prezent de chiriaşii SC E.E. SRL şi SC O.R. SA.
Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantului privind despăgubirile materiale şi morale formulată în contradictoriu cu pârâta G.M.
Pârâţii SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa au fost obligaţi să plătească în solidar reclamantului suma de 13.591,10 euro, în RON la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri materiale, iar pârâta SC C. SA a fost obligată să plătească reclamantului suma de 26.408,90 euro, în RON la cursul de referinţă al Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând despăgubiri materiale. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantului având ca obiect despăgubirile morale şi cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că pârâta R.A.D.E.T. Constanţa prin adresa din 31 martie 2011, a făcut cunoscut executorului judecătoresc că pârâta SC C. SA i-a plătit debitul şi executarea urmează a avea loc doar pentru penalităţile de întârziere şi pentru cheltuielile de judecată. În vederea recuperării acestora, R.A.D.E.T. a solicitat în mod expres extinderea executării asupra imobilului situat în strada S.M., aparţinând pârâtei SC C. SA. Urmare a solicitării exprese, executorul judecătoresc a emis somaţia din 11 aprilie 2011, în baza art. 497 C. proc. civ. cu privire la imobilul în litigiu în baza publicaţiei de vânzare din data de 23 august 2011, imobilul situat în Constanţa, strada S.M., compus din construcţie, având destinaţia de spaţiu comercial în suprafaţă de 565 mp a fost vândut la licitaţie publică pârâtei G.M., în favoarea căreia a fost emis actul de adjudecare din 6 decembrie 2011. În executarea sentinţei civile nr. 3604 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Constanţa rămasă definitivă şi irevocabilă conform deciziei civile nr. 262/C din 28 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa s-a solicitat evacuarea SC C. SA din imobil şi a pârâtei G.M.
Întrucât art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 interzice înstrăinarea imobilelor notificate potrivit acestei legi, în speţă, imobilul din litigiu care a fost înstrăinat deşi acesta fusese notificat, instanţa a dispus nulitatea absolută parţială a actului de adjudecare numai cu privire la imobilului în litigiu.
Având în vedere că pârâtele SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa şi-au exercitat drepturile procesuale în faza executării silite cu rea credinţă, s-a constatat că aceştia au prejudiciat reclamantul prin lipsirea de folosinţă a bunului de la data adjudecării la zi, contravaloarea lipsei de folosinţă fiind dată de chiria încasată de SC C. SA fapt pentru care au fost obligaţi la plata despăgubirilor materiale. Referitor la pârâta G.M. s-a reţinut că aceasta şi-a executat drepturile procesuale cu bună credinţă în faza executării silite nu a fost obligată la plata despăgubirilor morale şi materiale.
În termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 322 din 21 ianuarie 2013 au declarat apel părţile din proces.
Prin decizia civilă nr. 52/C din 20 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul reclamant V.F.V., apelantele-pârâte R.A.D.E.T., SC C. SA şi apelanta pârâtă G.M., împotriva sentinţei civile nr. 322 din 21 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 4681/118/2012.
În pronunţarea soluţiei, în lipsa motivelor de apel, curtea a constat apelurile nefondate avînd în vedere următoarele considerente:
Reclamanţii V.B., V.I., G.Y. şi G.B. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, strada S.M., invocând dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. În baza art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare în speţă pârâta SC C. SA a emis dispoziţia din 4 august 2008 prin care a respins notificarea formulată. În baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 reclamanţii au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei din 4 august 2008, contestaţie care a format obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanţa. Conform încheierii din 26 august 2009, O.C.P.I. Constanţa în urma cererii formulate de către reclamanţi, s-a dispus notarea litigiului ce formează obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanţa.
În soluţionarea contestaţiei, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 3604 din 14 iunie 2011 prin care a anulat dispoziţia pârâtei SC C. SA Constanţa şi a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Pe parcursul derulării acestui proces de Legea nr. 10/2001, pârâta R.A.D.E.T. Constanţa a solicitat executarea silită a sentinţei civile nr. 1906 din 24 martie 2010 a Tribunalului Constanţa, prin care pârâta SC C. SA era obligată să-i achite următoarele sume: 787.639,04 RON, reprezentând contravaloarea energiei termice neachitate; 659.342,86 RON penalităţi de întârziere; 19.588,13 RON cheltuieli de judecată. Pârâta SC C. SA a achitat debitul pe care-l datora pârâtei R.A.D.E.T. S.A., aceasta din urmă a solicitat executorului judecătoresc pentru achitarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, extinderea executării silite şi asupra imobilului situat în Constanţa, strada S.M. aparţinând pârâtei SC C. SA. Urmare solicitării pârâtei R.A.D.E.T. Constanţa, Biroului Executoresc Judecătoresc S.C.A. şi S.C.G.S. a emis somaţia la data de 14 aprilie 2011, în baza art. 497 C. proc. civ. cu privire la acest imobil după ce la data de 4 august 2010 emisese alte somaţii cu privire la alte imobile. După întocmirea tuturor formalităţilor de executare silită, proces-verbal de situaţie din 11 aprilie 2011 privind imobilul în cauză, având la bază extrasul de carte funciară din 10 martie 2011 emis de O.C.P.I. Constanţa, în care nu se menţiona nimic în partea a III-a referitoare la sarcini, deşi reclamanţii notaseră litigiul care făcea obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanţa, s-a trecut la executarea silită. La cererea executorului judecătoresc, O.C.P.I. Constanţa a transmis succesiv alte extrase de carte funciară din care lipseşte menţiunea privind notarea litigiului care a făcut obiectul dosarului mai sus menţionat. În baza publicaţiei de vânzare din 23 august 2011, imobilul din Constanţa, str. S.M., compus din construcţie având destinaţia de spaţiu comercial în suprafaţă de 565 mp, a fost vândut la licitaţie publică pârâtei G.M.
Între timp, sentinţa civilă nr. 3604 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Constanţa prin care s-a dispus restituirea către reclamanţi a imobilului situat în Constanţa, strada S.M., a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 262/C din 28 martie 2012, prin care a fost respins ca nefondat recursul formulat de pârâta SC C. SA. Pe parcursul derulării acestui proces, drepturile litigioase au fost cesionate de către reclamanţi, lui V.F.V. Punându-se în executare sentinţa civilă nr. 3604 din 14 iunie 2011 în baza căreia s-a solicitat evacuarea pârâtelor SC C. SA şi G.M., aceştia s-au opus, invocând motive de nelegalitate şi, totodată, au formulat contestaţie la executare.
Reclamantul V.F.V. fiind vătămat, urmare a executării silite a imobilului proprietatea sa, vândut la licitaţie publică pe parcursul derulării procesului de Lege nr. 10/2001, a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare din data de 23 august 2011, în baza căruia imobilul în litigiu a fost vândut la licitaţie publică pârâtei G.M.
Se arată că, instanţa de fond soluţionând acest capăt de cerere, a reţinut în mod corect că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.
Dispoziţiile art. 21.1 lit. a) şi lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 statuează: „Prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificaţii juridice multiple, respectiv: a) statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite potrivit legii; ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare; (…) c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar”.
S-a reţinut că, dispoziţiile legale evocate interzic înstrăinarea imobilelor notificate fără a face distincţie între formele de înstrăinare (vânzare, donaţie, schimb, etc.) voluntară sau forţată (executare silită). Cu alte cuvinte, vânzarea silită a imobilului notificat proprietatea reclamantului, către terţe persoane, nu este exceptată de la aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, vânzarea fiind lovită de nulitate absolută parţial întrucât interdicţia de înstrăinare operează cu privire la imobilul în litigiu şi nu la celelalte imobile împotriva cărora s-a pornit executarea silită.
Reţine instanţa de apel că urmare a adoptării Legii nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere prioritar, restituirea în natură a imobilului care face obiectul acesteia. În vederea preîntâmpinării imposibilităţii de restituire în natură datorită unor împrejurări ulterioare notificării, astfel că, legiuitorul a interzis înstrăinarea imobilelor notificate, înstrăinare care este lovită de nulitate astfel cum a procedat şi instanţa de fond. Interdicţia de înstrăinare operează până la finalizarea procedurilor judiciare, aceasta având drept scop restituirea imobilului notificat. Ori, în speţă, deşi imobilul în litigiul având ca obiect Legea nr. 10/2001 se afla în derulare, R.A.D.E.T. Constanţa în conivenţă cu SC C. SA a pornit executarea silită în vederea sustragerii imobilului în litigiu de a fi restituit în natură. Se arată că, SC C. SA în calitate de unitate deţinătoare, cunoştea faptul că pentru imobilul din litigiu se formulase notificare pe care a respins-o prin dispoziţia care ulterior a fost contestată. La rândul său şi pârâta R.A.D.E.T. Constanţa luase cunoştinţă de intabularea imobilului în litigiu, prin intermediul adresei din 3 iunie 2010 însă acesta a fost intabulat la 10 februarie 2011 şi imobilul a fost vândut silit la 6 decembrie 2011 (publicaţiile de vânzare-cumpărare la 23 august 2011). De asemenea, au fost emise extrase de carte funciară în faza de executare fără a fi făcută menţiunea privind notarea litigiului deşi litigiul fusese notat, toate aceste aspecte atestând faptul că cele două pârâte au fost de rea credinţă. Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond între R.A.D.E.T. Constanţa şi SC C. SA a existat o conivenţă frauduloasă în scopul eludării interdicţiei de înstrăinare şi al zădărnicirii procedurii juridice aflate în curs în Dosarul cu nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanţa.
Privitor la pârâta G.M., instanţa de apel reţine că în mod corect s-a avut în vedere buna credinţă a acesteia în sensul neparticipaţiunii la conivenţa frauduloasă concretizată prin faptul că nu a intrat în posesia imobilului adjudecat, al neplăţii impozitului, participarea la licitaţie pentru un imobil subevaluat, neînscrierea în rolul fiscal al imobilului în litigiu, închirierea spaţiului prin persoane interpuse, încasarea chiriei prin persoane interpuse.
Curtea de apel a avut în vedere că susţinerea apelantei G.M. că în cauză operează principiul aparenţei de drept este nefondată întrucât principiul este specific dreptului comun şi nu Legii nr. 10/2001 care l-a înlăturat printr-o normă specială, aplicabilă imobilelor care fac obiectul acestei legi şi care au făcut obiectul unor notificări. Principiul aparenţei de drept (error comunis facit ius) invocat de către apelanta G.M. pentru a obţine păstrarea valabilităţii titlului său, constă în faptul că dobânditorul (în speţă, aceasta) este investit cu un titlu de proprietate pe care nu-l primeşte de la adevăratul proprietar cu care nu a contractat nici de la proprietarul aparent cu care a contractat dar care nu deţinea dreptul direct de la lege.
Acest drept este un mod originar de dobândire a proprietăţii şi nu unul derivat. Pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept se cer întrunite cumulativ mai multe condiţii: să existe o eroare comună şi invincibilă, actul să fie încheiat cu bună credinţă, cu titlu oneros, cu titlu gratuit.
Cât priveşte prima condiţie există o eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii. O persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar se dovedeşte ulterior că acest lucru nu era real. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie numai una comună adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţă umană nu a primit repararea. Pentru a putea fi reţinută eroarea comună şi invincibilă, dobânditorul trebuie să probeze că a făcut toate verificările apte a confirma existenţa în condiţii ireparabile a dreptului celui de la care achiziţionează. Ori, în speţă, apelanta G.M. nu a făcut demersuri pentru aflarea adevărului cu privire la situaţia juridică a imobilului, care este proprietarul imobilului şi titlul de proprietate în baza căreia deţine imobilul, dacă s-a formulat notificare cu privire la acest imobil. Ca atare, eroarea cu privire la imobil nu este invincibilă întrucât nu a făcut demersuri pentru aflarea adevărului astfel cum s-a menţionat mai sus, demersuri care nu au fost făcute din neglijenţă.
În cauză operează principiul aparenţei de drept numai cu privire la vânzarea lucrului altuia, astfel cum a reţinut instanţa de fond, dar parţial unde nulitatea este dată de lipsa calităţii de proprietar a SC C. SA care pierduse la data adjudecării imobilului, dar şi de interdicţia de înstrăinare care ieşise din protecţia oferită de acest principiu. Eroarea cu privire la calitatea de proprietar şi interdicţia de înstrăinare nu a fost comună, situaţia reală fiind cunoscută de SC C. SA, fapt ce mai rezultă din evidenţele O.C.P.I. Constanţa, dar adevărul faţă de pârâtă a fost ascuns. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, eroarea nu este nici invincibilă. Prin urmare, s-a concluzionat că, în speţă, nu sunt îndeplinite cumulativ cele 5 condiţii, primele 3 sunt îndeplinite, iar eroarea comună şi invincibilă nefiind îndeplinite. Principiul aparenţei de drept este specific dreptului comun şi prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturat printr-o normă specială aplicabilă doar imobilelor care fac obiectul acestei legi şi care a făcut obiectul acestei notificări.
Privitor la despăgubirile materiale, curtea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 998 C. civ. urmare a exercitării cu rea credinţă a drepturilor procedurale în faza executării silite de către pârâtele SC C. SA şi R.A.D.E.T., ca efect al înstrăinării imobilului la licitaţie publică, deşi cunoşteau faptul că acesta este proprietatea reclamantului. Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul a fost prejudiciat de către SC C. SA pentru lipsa de folosinţă a imobilului de la data respingerii notificării până la data adjudecării imobilului, lipsa de folosinţă care constă în chiria încasată în această perioadă de către unitatea deţinătoare în mod nelegal. S-a avut în vedere că în mod corect instanţa de fond a obligat pârâta SC C. SA la plata despăgubirilor materiale pentru această perioadă întrucât aceasta a fost cea care l-a prejudiciat pe reclamant şi nu G.M. care nu are nicio culpă în producerea respectivului prejudiciu. De la data adjudecării imobilului la zi, culpa în producerea prejudiciului aparţine celor două pârâte care în conivenţă au fraudat, reclamantul prin vânzarea imobilului l-au privat de încasarea chiriei, chirie care a fost încasată prin persoane interpuse de către SC C. SA. În atare situaţie, se reţine că în mod corect pârâta apelantă G.M. nu a fost obligată la plata daunelor materiale de către instanţa de fond întrucât în faza executării silite, nu şi-a exercitat drepturile procedurale cu rea credinţă.
Instanţa de apel reţine că, spre deosebire de despăgubirile materiale care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată, chiar dacă este adevărat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi în speţă consecinţele negative suferite de către reclamant pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute. În cauză, astfel cum a reţinut instanţa de fond, nu au fost administrate probe care în funcţie de criteriile menţionate să stabilească cuantumul daunelor morale, urmare a prejudiciului moral suferit de reclamant prin lipsirea de folosinţă a imobilului al cărui proprietar este.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul V.F.V. şi pârâţii G.M., SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa.
1. Reclamantul V.F.V. a criticat soluţia de respingere a apelului privind despăgubirile materiale şi morale formulate în contradictoriu pâraţii G.M., SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esenţă, susţine că din motivarea primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, rezultă că pârâta adjudecatara G.M. a dat dovada de participare efectivă la conivenţa frauduloasă menită să îi prejudicieze interesele şi să ducă la sustragerea bunului din proprietatea sa.
Argumentează că s-a dovedit conivenţa frauduloasă a pârâtei adjudecatare, concretizată prin faptul că nu a intrat în posesia imobilului adjudecat, al neplăţii impozitului, participarea la licitaţie pentru un imobil subevaluat, neînscrierea în rolul fiscal al imobilului în litigiu, închirierea spaţiului prin persoane interpuse, încasarea chiriei prin persoane interpuse, toate aceste situaţii atestând evident acordul adjudecatarei ca aceleaşi persoane să posede şi să încaseze chirie pentru imobilul ce trecuse în proprietatea sa. Consideră recurentul că în mod greşit s-a respins cererea privind acordarea de daune materiale întrucât aceste elemente de fapt şi de drept atestă participarea adjudecatarei la conivenţă frauduloasă de a sustrage imobilul în litigiu pe care îl obţinuse după ani de judecată, elocvent fiind faptul că, deşi adjudecase imobilul încă din luna decembrie, nu a intrat în posesia acestuia şi nu a exercitat niciun atribut al dreptului de proprietate şi chiar mai mult, a permis în continuare încasarea chiriilor de către SC C. SA, a adjudecat un imobil scos la licitaţie încă de la prima convocare deşi, potrivit răspunsurilor la interogatoriu, nu avea cunoştinţele şi resursele materiale necesare de a ajunge să adjudece un imobil, aceasta fiind toată viaţa casnică.
În ceea ce priveşte respingerea cererii privând acordarea daunelor morale, susţine recurentul că în mod greşit instanţa de apel a respins acest capăt de cerere nu au fost administrate probatorii raportat la care să se stabilească cuantumul daunelor morale. În speţă, este evidentă încălcarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor deoarece pârâţii au încălcat dispoziţiile hotărârii ce dispunea restituirea în natură a imobilului), cât şi dispoziţii legale ce interziceau înstrăinarea sub orice forma a unui imobil preluat abuziv şi notificat conform Legii nr. 10/2001. Nerespectarea legii şi manoperele dolosive menite sa producă un prejudiciu constituie prin ea însăşi un criteriu suficient în funcţie de care s-ar putea aprecia justeţea cererii privind acordarea de daune materiale,
2. Pârâta G.M. a criticat decizia recurată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului a susţinut că dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în speţă. Arată că, din interpretarea gramaticală, sistematică şi logică a textului reiese că sunt interzise acele contracte, în sensul de manifestări de voinţa bilaterale exprimate cu intenţia de a produce efecte juridice care au drept scop: înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, etc. legiuitorul reglementând, enumerativ în norma specială de drept actele care ţin de domeniul voinţei liber exprimate şi consimţite. Arată că, deşi textul de lege nu distinge între vânzarea voluntară şi vânzarea silită, interpretând conţinutul normei juridice în ansamblul său devine evidentă intenţia legiuitorului de a enumera doar acte juridice voluntarelor, executarea silită având un regim juridic propriu şi diametral opus faţă de manifestarea voluntară de voinţă.
Atât normele de drept substanţial, cât şi procedural fac o delimitare certă între convenţia părţilor [ipoteza stipulata în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001] şi actul de adjudecare, ca modalităţi de dobândire a proprietăţii, având un caracter coercitiv ce exclude ab imitio posibilitatea debitorului de a-şi manifesta în vreun fel voinţa, respectiv de a se împotrivi unei urmăriri silite pornite în baza unei hotărâri executorii, respectiv sentinţa civilă nr. 1906 din 24 martie 2010 a Tribunalului Constanţa. Consideră că, prin analogie, procedura executării silite vizează o situaţie juridică similară cu excepţiile instituite de art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, apreciind astfel ca fiind greşită concluzia instanţei în sensul că legiuitorul a interzis sub sancţiunea nulităţii absolute înstrăinarea voluntară şi vânzarea silită.
Printr-un alt motiv de recurs pârâta susţine îndeplinirea cumulativă a condiţiilor validităţii aparenţei în drept. După expunerea unor consideraţii de ordin teoretic cu privire la teoria proprietăţii aparente, recurenta G.M. susţine că, în mod corect instanţa a apreciat ca fiind îndeplinite primele trei condiţii esenţiale a aparenţei în drept, considerând însă că şi condiţia erorii comune şi invincibile este îndeplinită. Dezvoltă în motivarea acestui motiv de recurs aspecte de ordin teoretic cu privire la eroarea comună şi invincibilă, ca element psihologic al aparenţei.
Invocă faptul că a făcut dovada erorii comune în care s-a aflat printr-o serie de circumstanţe, cum ar fi: titlul proprietarului aparent al pârâtei, astfel cum era cunoscut de toată lumea, inclusiv de către cei care au participat la desfăşurarea procedurii de licitaţie, înscrierea în cartea funciară a titlului de proprietate în favoarea pârâtei SC C. SA, înscriere ce i-a format convingerea generală că pâtâta este adevăratul proprietar, înscriere în cartea funciară care produce efecte de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor. Subliniază faptul că din extrasul de carte funciară, se observă că la momentul vânzării la licitaţie publică a bunului (28 septembrie 2011) şi a întocmirii actului de adjudecare (6 decembrie 2011) în cartea funciară nu fusese notat litigiul, proprietarul de drept fiind pârâta SC C. SA, care se afla în posesia imobilului, îl folosea în interesul său, îi culegea fructele şi săvârşea diferite acte de conservare şi administrare asupra bunului. Toate aceste acţiuni au creat iluzia existenţei unui drept real în patrimoniul său.
Invocă eroarea invincibilă în care s-a aflat cu atât mai mult cu cât nici biroul executorului judecătoresc, în urma investigaţiilor făcute din oficiu pentru executarea creanţei nu a putut să afle că vânzătoarea nu este proprietarul imobilului, fiind înşelat de circumstanţele de fapt şi de drept. Consideră recurenta că, în calitate de terţ de bună credinţă, a probat existenţă erorii comune şi invincibile, astfel încât dreptul real pe care l-a dobândit pe calea procedurii vânzării silite este perfect valabil, solicitând în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei şi respingerea acţiunii, ca nefondată, sub toate aspectele.
3. R.A.D.E.T. Constanţa a criticat decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei şi respingerea acţiunii, ca nefondată, sub toate aspectele.
În motivarea recursului, pârâta a arătat că reţinerea de către instanţa a împrejurării potrivit căreia ar fi făcut cunoscut executorului judecătoresc că pârâta SC C. SA i-a plătit debitul principal şi că executarea va avea loc doar pentru penalităţile de întârziere şi pentru cheltuielile de judecata, situaţie în care ar fi solicitat în mod expres extinderea executării silite şi asupra imobilului situat în str. S.M., aparţinând pârâtei SC C. SA, este tendenţioasă şi nereală. Faptul că a solicitat extinderea executării silite şi asupra imobilului situat în str. S.M., aparţinând pârâtei SC C. SA este un fapt normal deoarece atunci când creditorul află că pârâtul dispune şi de un alt bun în proprietate solicită îndestularea creanţei şi din acel bun, astfel că nu s-a cerut executarea în mod expres numai a imobilui din litigiu.
Arată că la solicitarea formulată, executorul judecătoresc a demarat procedura de executare şi s-a asigurat că sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru ca imobilul să poată fi scos la vânzare prin licitaţie publica, efectuînd demersuri la O.C.P.I. Constanţa şi la alte instituţii ale statului pentru a verifica situaţia juridica a imobilului ce urma să facă obiectul vânzării la licitaţie. Susţine că este responsabilitatea executorului judecătoresc ca atunci când constată că bunul ce urmează a face obiectul vânzării prin licitaţie are o situaţie juridică neclară sau bunul este afectat de sarcini să oprească procedura vânzării prin licitaţie şi să înştiinţeze solicitantul despre situaţia constatată, nefiind lipsit de interes a se constata dacă executorul judecătoresc a îndeplinit cu bună credinţă obligaţiile ce îi reveneau legate de verificarea condiţiilor de desfăşurare a procedurii de vânzare. Din extrasele de carte funciară din data de 10 martie 2111, 13 aprilie 2011 şi 24 august 2011, eliberate de O.C.P.I. Constanţa la solicitarea executorului judecătoresc rezultă fără echivoc că imobilul din Constanţa str. S.M. este proprietatea debitorului SC C. SA, în cota de 1/1 având intabulat dreptul de proprietate asupra respectivului imobil, care nu este grevat de sarcini care să reprezinte un impediment la executarea silită. Arată că nu s-a evidenţiat în sentinţa pronunţată aspectele legate de cele trei extrase de carte funciară, însă se face o evidenţiere în extenso a susţinerilor reclamanţilor legate de notarea litigiului în registrul de transcripţiuni din 31 august 2009 la O.C.P.I. Constanţa.
Invocă faptul că, în legătură cu buna sa credinţă, instanţa face aprecieri contradictorii. Astfel, pe de o parte arată corect faptul ca potrivit principiului disponibilităţii creditorul este cel care în procedura de executare are dreptul să aleagă forma de executare şi bunurile asupra cărora executarea să aibă loc, iar pe de altă parte acuză R.A.D.E.T. Constanţa de rea credinţa şi de existenţa unei conivente frauduloase cu SC C. SA în scopul eludării interdicţiei de înstrăinare şi al zădărnicirii procedurii judiciare aflate în curs, în Dosarul nr. 7381/118/2008 al Tribunalului Constanţa. Consideră tendenţioase aceste aprecieri pentru că acordă o importanţă deosebită acelei notari a litigiului şi nu dă importanţa cuvenită celor trei extrase de carte funciara eliberate de către O.C.P.I. Constanţa în care nu apare notarea litigiului, fiind îndeplinite toate condiţiile necesare executării bunului respectiv.
Consideră greşită soluţia obligării sale în solidar cu SC C. SA la plata sumei de 13.591,10 euro către reclamant având în vedere că toate veniturile au fost încasate de către SC C. SA şi nu de R.A.D.E.T. Constanţa.
4. În motivarea recursului declarat, pârâta SC C. SA. a realizat o expunere a petitului şi a motivării cererii de chemare în judecată, precum şi a considerentelor instanţei de apel în interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reţinut ca fiind incident în cauză, precum şi un expozeu în privinţa aprecierii bunei credinţe şi a condiţiilor aparenţei în drept.
Susţine recurenta că, din interpretarea gramaticală, sistematică şi logică a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reiese că sunt interzise acele contracte, în sensul de manifestări de voinţă bilaterale exprimate cu intenţia de a produce efecte juridice care au drept scop: înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, legiuitorul înţelegând să reglementeze, enumerativ în norma specială de drept acte de domeniul voinţei liber exprimate şi consimţite. Interpretarea conţinutul normei juridice în ansamblul său, denotă intenţia legiuitorului de a enumera doar acte juridice voluntare. Executarea silită are un regim juridic propriu, diametral opus faţă de manifestarea voluntară de voinţă, având un caracter coercitiv, ce exclude ab initio posibilitatea debitorului de a-şi manifesta în vreun fel voinţa, respectiv de a se împotrivi unei urmăriri silite pornite în baza unei hotărâri executorii, respectiv sentinţa civilă nr. 1906 din 24 martie 2010 a Tribunalului Constanţa. Prin analogie, procedura executării silite vizează o situaţie juridică similară cu excepţiile instituite de art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, apeciind greşită concluzia instanţei în sensul ca legiuitorul a interzis sub sancţiunea nulităţii absolute înstrăinarea voluntară şi vânzarea silită.
Sub aspectul daunelor materiale, învedereată recurenta că de la momentul soluţionării irevocabile a litigiului din cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, nu a mai încasat nicio chirie pentru imobilul respectiv, mai mult s-a încheiat în cadrul procedurii de executare silită un contract de închiriere de către reclamanţii V. şi SC O.R. SA.
Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâta SC C. SA, invocată de reclamantul intimat V.F.V. la termenul de judecată din 13 martie 2013 şi supusă dezbaterii contradictorii a părţilor în şedinţă publică, Înalta Curte va constatat că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. În speţă, pârâta SC C. SA a primit comunicarea deciziei civile nr. 52/C din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa la data de 3 iulie 2013 astfel cum o atestă procesul-verbal aflat la dosar apel. De la această dată a început să curgă termenul de recurs de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., acesta socotindu-se împlinit la data de 19 iulie 2013, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ. Or, recurenta SC C. SA a declarat recurs la data de 19 iulie 2013, aceasta fiind data trimiterii prin poştă a recursului, după cum rezultă din ştampila poştei aplicată pe plicul de expediere. Aşadar, data declarării recursului de către pârâta SC C. SA se situează în interiorul termenului legal de recurs, astfel că excepţia tardivităţii recursului acestei părţi este nefondată şi nu poate fi primită.
Analizând pe fond recursurile declarate, în raport de actele şi lucrările dosarului, criticile învederate prin cererile de recurs şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile promovate de pârâţi şi reclamant, urmând a răspunde prin considerente unice, motivelor comune de recurs care vor fi analizate grupat, după cum urmează:
O critică comună invederată prin cererile de recurs formulate de pârâţii G.M. şi SC C. SA, dar şi de pârâta R.A.D.E.T. (astfel cum se desprinde din dezvoltarea criticilor prezentate) vizează modul greşit de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor înscrise în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Astfel, prin acţiunea înregistrată la instanţa de fond s-a solicitat, printre altele, constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare din data de 6 decembrie 2011 emis de Biroul Executorului Judecătoresc S.C.A. şi S.C.G.S. în dosarul de executare. Temeiul de drept pe care s-a fundamentat cererea în constatarea nulităţii actului de adjudecare l-au reprezentat dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, „sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi”.
Astfel cum au reţinut, în fapt, instanţele anterioare, în privinţa imobilului ce a făcut obiectul actului de adjudecare din data de 6 decembrie 2011, reclamanţii iniţiali V.B., V.I., G.Y. şi G.B., în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, au solicitat pârâtei SC C. SA restituirea în natură a imobilul-construcţie situat în Constanţa, str. S.M., notificarea acestora fiind soluţionată prin dispoziţia din 4 august 2008 de către pârâtă în calitate de unitate deţinătoare, în sensul respingerii solicitării. Contestaţia promovată de reclamanţi în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei de respingere a notificării a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 7381/118/2008, litigiul fiind înregistrat, la solicitarea reclamanţilor, în cartea funciară, potrivit încheierii O.C.P.I. din 26 august 2009.
Imobilul litigios care a făcut obiectul procedurii executării silite imobiliare, aflat în deţinerea pârâtei-debitoare SC C. SA Constanţa la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost supus vânzării silite, la solicitarea pârâtei R.A.D.E.T. Constanţa, pentru îndestularea creanţei rezultate din titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1906 din 24 martie 2010 a Tribunalului Constanţa. Deşi debitul datorat pârâtei R.A.D.E.T. a fost achitat parţial, creditoarea a solicitat executorului judecătoresc extinderea executării silite şi asupra imobilului litigios, situat în Constanţa, strada S.M., aparţinând pârâtei SC C. SA, pentru achitarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată. Urmare a cererii pârâtei-creditoare R.A.D.E.T. Constanţa, executorul judecătoresc a emis somaţia la data de 14 aprilie 2011 cu privire la acest imobil, iar în baza procesului-verbal de licitaţie imobiliară întocmit în baza art. 511 C. proc. civ. imobilul construcţie situat în municipiul Constanţa, str. S.M., compus din construcţie având destinaţia de spaţiu comercial în suprafaţă de 565 mp, a fost vândut la licitaţie publică pârâtei G.M.
În raport de conţinutul normei înscrisă în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte, verificând modul de interpretare şi aplicare a textului evocat, va constata legalitatea soluţiilor instanţei de apel, prin care s-a reţinut, în privinţa actului de adjudecare, efectul sancţionator al nulităţii absolute, reglementat de norma supusă analizei.
Fundamentul juridic al interdicţiei instituite prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 porneşte de la conţinutul art. 21 alin. (1) din lege, care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor a imobilelor care cad sub incidenţa acestei legi speciale. Deoarece această formă de reparaţie constituie scopul şi esenţa actului normativ, legiuitorul în cuprinsul alin. (5) al art. 21, a reglementat, expres, sancţiunea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare, concesionare, locaţie de gestiune, asociere în participaţiune, ipotecare, locaţiune, precum şi orice acte de închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei şi grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, în privinţa cărora se desfăşoară proceduri administrative şi judiciare, interzicerea efectuării tuturor acestor operaţiuni fiind de ordine publică.
Textul înscris în art. 21 alin. (5) consacră, astfel, o inalienabilitate temporară cu privire la imobilele notificate care formează obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi instituie un caz special de nulitate absolută, care operează în ipoteza încheierii unor operaţiuni juridice referitoare la un imobil notificat, indisponibilizat prin efectul legii, anterior soluţionării notificării în procedura administativă sau judiciară, astfel cum este şi cazul imobilului în speţă.
Interdicţia expresă a efectuării acestor operaţiuni juridice a fost instituită de legiuitor în considerarea naturii juridice a imobilelor care fac obiect de reglementare în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, împrejurare care conduce la concluzia că interdicţia vizează orice înstrăinare, în genere, a imobilelor restituibile, ceea ce include şi cazul vânzării în cadrul procedurii executării silite, întrucât textul legal nu face vreo distincţie între vânzarea voluntată şi cea silită. Astfel interdicţia efectuării oricăror operaţiuni juridice de administrare, concesiune ori înstrăinare reglementate prin art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se aplică, cu prioritate, faţă de dispoziţiile dreptului comun, efectul sancţiunii nulităţii absolute a acestor operaţuini juridice fiind aplicabil chiar şi în procedura executării silite ce reglementează posibilitatea valorificării, prin vânzare, a unor bunuri aparţinând societăţii care are calitatea de unitate deţinătoare în accepţiunea art. 21 din Legea nr. 10/2001, bunuri aflate sub egida reglementării legii speciale şi în privinţa cărora se desfăşoară procedurile administative ori judiciare demarate de fostul proprietar sau de moştenitorii acestuia. Chiar dacă raportul juridic al executării silite diferă de acela al unui contract de înstăinare voluntar, este indubitabil că norma legală consacrată în art. 21 alin. (5) exceptează orice modalitate de înstrăinare tocmai în considerarea principiului restituirii în natură, reglementat în art. 9 şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a cărui finalitate se degajă din conţinutul de ansamlu al întregului act normativ.
Sunt lipsite de relevanţă juridică, sub aspectul analizării cauzei de nulitate a actului de adjudecare, consideraţiile referitoare la buna sau reaua credinţă a pârâţilor în derularea procedurii executării silite a imobilului notificat, atât timp cât sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi înlăturată de poziţia subiectivă a părţilor sau a uneia dintre acestea, deoarece nulitatea operează necondiţionat de pretinsa bună credinţă a părţilor implicate în derularea procedurii execuţionale.
În continuarea acestui raţionament, este nerelevant faptul că, la data efectuării vănzării silite şi a emiterii actului de adjudecare, pârâta SC C. SA avea aparenţa dreptului de proprietate asupra imobilului supus vânzării silite, edificator fiind faptul că, la data derulării procedurii execuţionale, imobilul era notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind în curs de derulare procedura judiciară (notată în cartea funciară) cu privire la bun, procedură finalizată, într-o primă fază procesuală, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 3604 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Constanţa, prin care se luase măsura restituirii în natură a imobilului către moştenitorii fostului proprietar. În circumstanţele factuale, reţinute de instanţele fondului, este nerelevant faptul că, în extrasele de carte funciară eliberate în cadrul procedurii executării silite, nu apare înscrisă notarea litigiului, dispusă prin încheierea nr. 45045 din 26 august 2009 a Judecătoriei Constanţa. Ca atare, pretinsa bună credinţă invocată de pârâta adjudecatară G.M. este lipsită de efecte juridice şi nu înlătură efectul sancţionator al nulităţii, prevăzut expres de art. 21 alin. (5), astfel încât nu se mai impun a fi analizate motivele de recurs şi argumentele care la susţin, referitoare la buna credinţă a părţilor, principiul aparenţei în drept şi eroarea comună în privinţa actului a cărui nulitate a fost constatată. Trebuie subliniat că, poziţia subiectivă a pârâtei G.M. ar fi fost relevantă, eventual, în angajarea răspunderii civile delictuale. Cum aceasta, însă, nu a fost obligată la plata despăgubirilor în temeiul răspunderii delictuale, cererea fundamentată pe acest temei fiind respinsă, Înalta Curte nu va analiza susţinerile acesteia referitoare la buna credinţă din perspectiva răspunderii civile delictuale.
Astfel cum s-a relevat deja, potivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele, terenuri sau construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de una din persoanele juridice enumerate în text (ipoteza imobilului din litigiu, deţinut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de SC C. SA), vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. Referitor la această prevedere din lege s-a statuat explicit în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (art. 21.1) că textul „are semnificaţii juridice multiple respectiv: a) statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite potrivit legii; ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare; (…) c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar”.
Rezultă din interpretarea normelor legale evocate că indisponibilizarea imobilelor notificate, restituibile pe calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, operează în privinţa tuturor acelor proceduri legale care tind să înstrăineze imobilele, iar actul juridic atacat în prezenta cauză deşi materializează o vânzare-cumpărare forţată prin licitaţie, nu reprezintă altceva decât o operaţiune de înstrăinare, a cărei valabilitate a fost analizată de instanţele de fond prin raportare la incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (5).
Înscrierea în cartea funciară a litigiului ce a format obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008 are efect de opozabilitate erga omnes, iar intenţia de a dobândi de la proprietarul înscris în cartea funciară indiferent sub ce formă, fie cu consimţământul acestuia prin contract de vînzare-cumpărare, fie forţat prin act de adjudecare încheiat în procedura executării silite este sancţionată cu nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în condiţiile nerespectării interdicţiei de înstrăinare prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. De aceea, judicios s-a reţinut de instanţa de apel că, imobilul litigios vândut la licitaţie în privinţa căruia a fost întocmit actul de adjudecare a cărui nulitate se invocă, respectiv 6 decembrie 2011 în dosarul de executare din 2010 al Biroului Executorului Judecătoresc S.C.A. şi S.C.G.S. era notificat în procedura reglementată de legea specială şi, chiar mai mult, era în curs de derulare procedura judiciară ce forma obiectul Dosarului nr. 7381/118/2008 cu privire la retrocedarea în natură a imobilului situat în municipiul Constanţa, str. S.M., fiind pronunţată în primă instanţă sentinţa civilă nr. 3604 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Constanţa prin care se luase măsura restituirii în natură a imobilului litigios către reclamanţii iniţiali din prezenta cauză, a căror drepturi litigioase au fost ulterior cesionate către reclamantul V.F.V.
Or, atât timp cât la data demarării procedurii executării silite în privinţa imobilului notificat din Constanţa, Str. S.M., se derulau procedurile judiciare generate de Legea nr. 10/2001, nu se poate pretinde exceptarea de la efectul sancţionator al nulităţii absolute a actului de adjudecare întrucât indisponibilizarea imobilului aflat în procedura specială a Legii nr. 10/2001 se referă la orice prevederi legale care tind la înstrăinarea imobilului notificat către alte persoane decât cele îndreptăţite potrivit legii speciale de restituire. Raţiunea indisponibilizării de către legiuitor a acestor imobile care intră sub reglementarea Legii nr. 10/2001 are tocmai drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar ori moştenitorii acestuia, interdicţie instituită pe întreaga perioadă a procedurilor administative şi/sau judiciare, interdicţia de înstăinare reglementată de art. 21 alin. (5) operând în considerarea bunului notificat, fără a face vreo distincţie între vânzarea voluntată şi cea forţată, cum este cea în cauză, sancţiunea nulităţii operând necondiţionat.
În considerarea acestui argument va fi înlăturată apărarea recurenţilor G.M. şi SC C. SA în sensul că articolul 21 alin. (5) ar face referire doar la înstrăinarea consimţită şi nu la înstrăinarea silită. Dispoziţiile legale interzic, până la finalizarea procedurilor administrative/judiciare, înstrăinarea imobilelor notificate cu privire la orice proceduri legale care tind să înstrăineze bunul către alte persoane decât cel îndreptăţite potrivit legii, întrucât cum corect au reţinut şi instanţele de fond indisponibilizarea la care se referă art. 21.1 din H.G. nr. 250/2007, dezvoltând dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, priveşte bunurile deţinute la data intrării în vigoare a legii de una din entităţile cu personalitate juridică prevăzute de textul citat, iar scopul acestei măsuri fiind acela ca persoana juridică să-şi îndeplinească obligaţia de restituire în natură către adevăratul proprietar. Norma metodologică statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de legea specială cu privire la orice proceduri legale către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite potrivit legii, fiind înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995 (actuala Lege nr. 85/2006) sau ale Legii nr. 213/1998. Din interpretarea coroborată a textelor evocate, Înalta Curte reţine inaplicabilitatea efectelor deciziei în interesul legii nr. 79/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întrucât exemplificarea realizată de legiuitor în cuprinsul art. 21.1 din Normele metodologice în sensul înlăturării de la aplicare cu privire la aceste bunuri a procedurii insolvenţei sub aspectul exceptării procedurii colective în valorificarea şi distribuirea bunurilor din averea falitului pentru îndestularea unei mase credale, nu este exhaustivă ceea ce denotă, pentru identitate de raţiune, că în speţă, interdicţia instituită de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 vizează şi bunul notificat de reclamanţi în privinţa căruia ulterior s-a procedat la executarea silită pentru îndestularea creanţei unui singur creditor. Demararea procedurii generată de Legea nr. 10/2001 atrage efectul sancţionator al nulităţii absolute care nu poate fi înlăturat de poziţia subiectivă a părţilor, întrucât nulitatea prevăzută de art. 21 alin. (5) operează necondiţionat de pretinsa bună credinţă invocată de adjudecatară.
În ceea ce priveşte dezvoltarea criticilor formulate de recurenta R.A.D.E.T. Constanţa care se axează pe „afirmaţiile tendenţioase şi nereale” reţinute de instanţa de apel cu privire la extinderea executării silite şi asupra imobilului litigios aparţinând pârâtei SC C. SA, Înalta Curte reţine că, argumentaţia prezentată nu se circumscrie unor critici de nelegalitate care să vizeze soluţia pronunţată prin decizia instanţei de apel. Susţinerile recurentei se referă la aspecte de netemeinicie a deciziei atacată, context în care criticile astfel formulate nu se circumscriu unor motive de nelegalitate care să vizeze argumentele instanţei de apel în aplicarea dispoziţiilor înscrise în art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care a atras sancţiunea nulităţii actului de adjudecare, iar susţinerile recurentei referitoare la verificarea modalităţii în care au fost eliberate extrasele de carte funciară ce au stat la baza derulării procedurii execuţionale nu pot face obiect al controlului judiciar atât timp cât instanţa de fond nu a fost investită cu o atare cerere şi, în plus, sunt şi irelevante pentru argumentele expuse în precedent.
Pârâta R.A.D.E.T. Constanţa a formulat critici şi sub aspectul aprecierilor contradictorii ale instanţei de apel în legătură cu reţinerea unei pretinse conivenţe frauduloase între R.A.D.E.T. şi SC C. SA în scopul înlăturării interdicţiei de înstrăinare. Aceste critici, ce au fost dezvoltate succint şi în recursul pârâtei SC C. SA, susceptibile de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere privind daunele materiale, sunt neîntemeiate.
Art. 998 şi art. 999 C. civ. reglementează răspunderea civilă delictuală potrivit cărora orice faptă care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. În acest context, în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente în cauză texte evocate. Fapta ilicită a recurentelor pârâte R.A.D.E.T. Constanţa şi SC C. SA Constanţa constă în împiedicarea reclamantului de a folosi imobilului prin implicarea pârâtelor cu rea credinţă în derularea procedurii execuţionale, prin aceaste fapte producându-se, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul reclamantului, concretizat în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului ce se impune a fi reparat de pârâţii persoane juridice, astfel cum în mod corect au apreciat şi instanţele de fond. Cât priveşte critica care vizează stabilirea cuantumului prejudiciului, acesta nu se încadrează în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât analiza implică un control de netemeinicie asupra hotărârii, incompatibil cu structura căii de atac a recursului.
În ce priveşte recursul declarat de reclamantul V.F.V. care vizează modul de soluţionate a capătului de cerere privind obligarea pârâtei G.M. la plata daunelor materiale şi morale, susţinând culpa pârâtei în derularea procedurii executării silite în urma căreia a adjudecat imobilul, ceea ce i-a produs un prejudiciu material şi moral prin acţiunile de încăcare a legii.
Critica este neîntemeiată şi nu face aplicabil cazul de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Premisa de analiză a pretenţiilor reclamantului ce vizează plata daunelor materiale şi morale, reclamă verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 998 C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza îndeplinirii condiţiilor care se referă la existenţa unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, săvârşită cu vinovăţie şi a legăturii de cauzalizate între faptă şi prejudiciu. În speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pârâtei G.M. Recurentul invocă conivenţa frauduloasă a pârâtei adjudecatare în derularea procedurii executării silite, concretizată prin faptul că nu a intrat în posesia imobilului adjudecat, nu a plătit impozitului şi nu a înscris în rolul fiscal imobilului în litigiu, sau că ar fi participat la licitaţia unui imobil subevaluat. Or, pasivitatea pârâtei în derularea unor operaţiuni de administrare a imobilului, astfel cum au fost evocate de reclamant în cererea de recurs ori participarea la licitaţia organitată de executorul judecătoresc care are responsabilitatea îndeplinirii formalităţilor legale desfăşurării procedurii legale nu se circumscriu unor fapte ilicite, împrejurările evocate nefiind de natură a antrena nici condiţia vinovăţiei, ca element distinct al răspunderii civile delictuale. În absenţa unei fapte ilicite imputabilă pârâtei în derularea procedurii executării silite imobiliare, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, nu se poate reţine nici condiţia privind legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. În consecinţă, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, criticile reclamantului se vădesc a fi nefondate în raport de justeţea soluţiei prin care au fost respinse pretenţiile acestuia privind obligarea pârâtei G.M. la plata daunelor materiale şi morale solicitate.
Referitor la critica care vizează modul de soluţionare a cererii privind obligarea pârâtelor SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa la plata daunelor morale soluţia este legală în raport de condiţiile instituite de art. 998 C. civ. atât timp cât nu este suficient pentru acordarea acestor despăgubiri stabilirea culpei în sarcina pârâtelor persoane juridice, întrucât prejudiciul suferit trebuie dovedit. Cum în cauză nu s-a dovedit, după cum au reţinut, în fapt, instanţele anterioare, producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate între prejudiciu şi faptele imputate pârâtelor, în mod judicios au fost respinse despăgubirile nepatrimoniale întrucât nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale.
În privinţa argumentelor recurenţilor prin care se prezintă fondul dosarului, cu evidenţierea situaţiei de fapt şi a modalităţii de apreciere a probelor, se va constata că acestea nu pot face obiect de analiză întrucât nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate care să atragă casarea ori modificarea hotărârii, cazuri prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi aplicare judicioasă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor învederate, drept pentru care în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul V.F.V. şi de pârâţii G.M., SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 52/C din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul V.F.V. şi de pârâţii G.M., SC C. SA şi R.A.D.E.T. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 52/C din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 798/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1049/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
