ICCJ. Decizia nr. 119/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 119/2014
Dosar nr. 57230/3/2010
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 5723/3/2010, reclamantul S.S.V.F. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să oblige pe pârât la plata sumei de 2.180.000 RON reprezentând contravaloarea apartamentului situat în Bucureşti, str. H., sector 1, corespunzător preţului de piaţă stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA în baza Legii nr. 112/1995, părinţii săi au devenit proprietarii apartamentului situat în Bucureşti, str. H., sector 1.
Prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 342/R din 11 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, s-a dispus obligarea de a lăsa apartamentul în deplină proprietate şi liniştită posesie numitei P.G. moştenitoarea testamentară a fostului proprietar.
Admitându-se acţiunea în revendicare, a fost desfiinţat actul de proprietate, întrucât s-a stabilit că dreptul de proprietate revine fostului proprietar. Deci, hotărârea de revendicare a lipsit de conţinut şi de efecte contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii. nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii a căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Deşi nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/3995, el a fost implicit desfiinţat rămânând fără conţinut şi fără efecte.
Prin sentinţa civilă nr. 1126 din 7 iunie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.772.497 RON, reprezentând preţul de piaţă al imobilului.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă de fond a apreciat că, în ceea ce priveşte întinderea despăgubirii, sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 care se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001 proprietarii a căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În speţă, motivul pentru care s-a admis acţiunea în revendicare îndreptată împotriva numiţilor S. a fost tocmai nevalabilitatea titlului lor de proprietate coroborată cu existenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui titlu valabil, procedându-se deci la compararea titlurilor, fără a se reţine reaua-credinţa a chiriaşilor-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, ci dimpotrivă calitatea acestora de subdobânditor de bună-credinţă.
Art. 50 din Legea nr. 10/2001 prevede în alin. (3) că restituirea preţului de piaţă al imobilelor se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Faţă de această normă specială, care derogă de la prevederile art. 1337 C. civ., tribunalul a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva menţionatei sentinţe a formulat apel, în termen legal, pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 122A din 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis apelul, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că pârâtul a fost obligat la plata sumei de 371.420 euro; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a apreciat că, în speţă, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data introducerii acţiunii.
Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ, introdus, de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Criticile apelantului care vizează lipsa legitimării sale procesuale în cadrul acţiunii nu au fost primite deoarece calitatea procesuală aparţine Ministerului Finanţelor Publice potrivit prevederilor exprese ale legii.
Instanţa este chemată să distingă între o desfiinţare a contractului respectiv cauzată de „eludarea” prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Toată această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept, reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate,
Or, în cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 342R din 11 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, fiind obligaţii pârâţii S.V. şi S.S.V.F. să lase reclamantului apartamentul în deplină proprietate şi posesie.
În considerentele deciziei arătate instanţa a reţinut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecăţii, constatându-se calitatea cumpărătorilor de subdobânditori de bună-credinţă, astfel încât aspectele invocate de apelant referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului imobilului, intimatul-reclamant în speţă, nu pot fi primire în cadrul prezentei analize,
Instanţa de apel a considerat însă ca fiind fondată critica vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în prima fază a procesului. În urma completării probatoriului cu o nouă expertiză în faza devolutivă a apelului, imobilul a fost evaluat la suma de 371.420 euro, valoare inferioară celei reţinută de tribunal, deoarece a fost stabilită pe baza unor oferte recente ce reflectă mai bine situaţia existentă pe piaţa.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, pârâţii statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora, pârâţii au arătat următoarele:
Hotărârea este criticabilă întrucât instanţa, în mod greşit, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a reţinut că are calitate de apelant statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fără a avea în vedere faptul că apelul a fost formulat de Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
Statul Român este o persoană juridică distinctă care acţionează prin Ministerul Finanţelor Publice, iar Ministerul Finanţelor Publice este de asemenea o persoană juridică distinctă care poate acţiona în nume propriu sau în calitate de reprezentant al statului român.
Or, instanţa a încălcat principiul disponibilităţii în ceea ce priveşte pronunţarea hotărârii în prezenta cauza reţinând în mod greşit că are calitate de apelant pârât statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi acţiunea a fost promovată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu, acelaşi pârât declarând şi calea de atac a apelului.
O altă critică de nelegalitate vizează greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Recurenţii consideră că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ, iar Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA, fiind terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât, simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului şi nicidecum răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
Deoarece contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, este incidenţă obligaţia reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanţie pentru evicţiune, care nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară.
Prevederile art 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice referindu-se numai la efecte ale faptului juridic (îmbogăţirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., „legea părţilor”, neputându-se interveni peste voinţa contractanţilor).
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşi, anume atunci când aceste contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi acest contract să fi fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, având în vedere că în acest moment nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fondul cauzei, se arată că hotărârea instanţei de apel este criticabilă în ceea ce priveşte menţinerea obligării Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului, fără a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001 unde se prevăd expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de către chiriaşi.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 se cere să fie întrunite cumulativ două condiţii şi anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie prevăzută imperativ de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Dispoziţiile art. 501 al Legii nr. 10/2001 face vorbire despre „contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi. Irevocabile” pentru acordarea preţului de piaţă şi îl condiţionează de existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
Iar nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamant rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, avea obligaţia de a efectua un minim de diligenţe pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligenţe, reclamantul ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, astfel încât a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu rea credinţă.
Existenta sau inexistenta bunei credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare-cumpărare,
Prin decizia civilă nr. 752A din 14 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, deci fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză şi, prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care reclamantul nu poate beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, deposedarea reclamanţilor de imobil s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare contractul de vânzare-cumpărare din 25 octombrie 1996 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În consecinţă, atâta timp cât în speţa de faţă nu au fost întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală.
Recurenţii susţin că în mod eronat a fost omologat raportul de expertiză efectuat în apel, întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului.
Instanţa nu a ţinut cont de obiecţiunile formulate privind nemenţionarea vreunei corecţii legată de blocajul actual al pieţei imobiliare, suma stabilită în raport fiind exagerat de mare pentru imobilul în cauză deoarece reclamanţii l-au achiziţionat la un preţ social, preferenţial, cu mult sub preţul pieţii. O diminuare a valorii cu cel puţin 30% din valoarea reală s-ar impune, pentru a nu opera îmbogăţirea fără justă cauză.
Astfel, obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în nici un caz valoarea de piaţă a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte aceste imobile, obligaţia de garanţie pentru evicţiune este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceştia ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcţie de preţul plătit la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Astfel, situaţia cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esenţial diferită de situaţia celor care cumpără un imobil potrivit preţurilor stabilite liber pe piaţă, aşadar, la valoarea de piaţă.
Pentru motivele arătate, se solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză, deoarece imobilul a fost supraevaluat.
În faza procesuală a recursului a fost invocată din oficiu excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, părţile prezente având poziţia exprimată în practicaua prezentei decizii.
Analizând cu prioritate această excepţie, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va admite, pentru considerentele ce succed:
În mod greşit în dispozitivul deciziei recurate a fost menţionat, în calitate de apelant-pârât, statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât calitate de pârât în cauză a avut numai Ministerul Finanţelor Publice care, de altfel, a fost singurul apelant.
Prin urmare, decizia recurată a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană care nu a avut calitate de parte în cauză, instanţa de apel lărgind cadrul procesual cu încălcarea principiului disponibilităţii.
Se impune aşadar admiterea excepţiei inadmisibilităţii recursului, în considerarea faptului că numai părţile cauzei pot formula căi de atac, nu şi terţele persoane, în temeiul art. 316 coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în recurs nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi.
Pe cale de consecinţă, recursul declarat de pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 122A din 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, urmează a fi respins ca inadmisibil.
Analizând recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Criticii referitoare la greşita introducere în cauză, în faza procesuală a apelului, a pârâtului statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, i s-a răspuns prin argumentele care au stat la baza motivării excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat de această entitate juridică, menţionate anterior.
Recurentul reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, fără a critica în concret soluţia de respingere a acestei excepţii de către instanţa de apel.
Deşi instanţa de apel a considerat că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice justifică în prezenta cauză calitate procesuală pasivă, în temeiul unei prevederi exprese a legii, respectiv în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, făcând aplicarea principiului specialia generalibus derogam în raport cu normele de drept comun în materia evicţiunii, reglementată în art. 1337 şi urm. C. civ., recurentul nu critică această motivare, ci reiterează argumentele pentru care consideră că nu are calitate procesuală pasivă, acestea fiind, în esenţă, următoarele: faptul că instanţa a încălcat principiul relativităţii efectelor contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, atribuind Ministerului Finanţelor Publice obligaţii care rezultă din acest contract, deşi nu a fost parte la perfectarea lui, încălcarea normelor în materie de evicţiune, deoarece deposedarea reclamantului de imobil nu se datorează culpei pârâtului, inaplicabilitatea art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 întrucât răspunderea civilă pentru evicţiune are efect mai larg decât simpla restituire a preţului, fiind întemeiată pe tulburarea de drept, iar art. 50 alin. (3) se referă numai la efectele faptului juridic constând în îmbogăţirea fără justă cauză şi nu ale actului juridic nul, neputând produce efecte contra voinţei părţilor contractante.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost analizată de către instanţa de apel, astfel încât, deşi constituie o excepţie de ordine publică, nu mai poate fi reiterată în recurs, pe calea recursului putându-se aduce numai critici asupra modului de soluţionare a acestei excepţii de către instanţa de apel.
Or, instanţa de apel a respins această excepţie în considerarea prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stabilesc obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a plăti sumele acordate cu titlu de despăgubire în condiţiile acestei legi, obligaţie legală care îi conferă acestuia calitate procesuală pasivă în cauzele întemeiate pe dispoziţiile art. 50 şi 501 ale Legii nr. 10/2001 şi care înlătură dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, deoarece legea specială derogă de la dreptul comun şi se aplică cu prioritate.
Această soluţie este cea legală, fiind o aplicare a principiului conform căruia legea specială se aplica cu prioritate în raportul de drept comun, întrucât derogă de la aceasta („specialibus generaiibus derogant, generaiibus specialibus nan derogant”).
Întrucât recurentul nu a adus critici cu privire la modul de aplicare a acestui principiu de către instanţa de apel, celelalte critici vizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice exced argumentelor considerate de către instanţa de apel ca hotărâtoare în dezlegarea acestui aspect de legalitate, astfel încât nu pot determina modificarea deciziei pronunţate de către instanţa de apel.
Asupra soluţiei date cu privire la fondul cauzei, recurentul consideră că a fost făcută o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 50 şi 501 ale Legii nr. 10/2001 întrucât nu sunt îndeplinite cele două condiţii pentru acordarea către reclamant de despăgubiri constând în echivalentul preţului de piaţă al imobilului, anume: respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi desfiinţarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Susţinerile recurentului sunt nefondate întrucât, deşi contractul de vânzare-curnpărare din 25 octombrie 1996 încheiat cu SC H.N. SA în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, condiţia cerută de art. 501 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului, este aceea ca acel contract să fie desfiinţat.
Or, prin noţiunea de desfiinţare a contractului se înţelege inclusiv ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, astfel încât lipsa constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu împiedică realizarea acestei condiţii.
Noţiunea de „desfiinţare” este utilizată în accepţiunea menţionată în art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (...)”.
În cauza de faţă, odată cu admiterea acţiunii în revendicare prin decizia civilă nr. 752/A din 14 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 342R din 11 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanţa a constatat şi calitatea cumpărătorilor de subdobânditori de bună-credinţă.
Întrucât aceste constatări susţin soluţia de admitere a acţiunii în revendicare, care a intrat sub puterea lucrului judecat, aspectele invocate de recurent referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului imobilului, la nevalabilitatea titlului statului şi la inaplicabilitatea Legii nr. 112/1995 cu privire la imobilele preluate fără titlu valabil nu pot fi primite în cadrul prezentei analize deoarece repun în discuţie aspecte asupra cărora instanţele de judecată s-au pronunţat anterior în mod irevocabil atunci când au apreciat că titlul reclamantului din prezenta cauză este unul valabil, apt a fi supus comparării cu titlul fostului proprietar, în cadrul acţiunii în revendicare.
Din cele expuse anterior rezultă că în mod corect instanţa de apel a considerat că sunt întrunite condiţiile cerute de art. 501 alin. (1) ai Legii nr. 10/2001, fiind acordat reclamantului preţul de piaţă al imobilului.
Recurentul critică decizia recurată şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, susţinând că imobilul a fost supraevaluat, neţinându-se cont de blocajul actual al pieţei imobiliare şi de preţul cu care imobilul a fost achiziţionat în temeiul Legii nr. 112/1995 în raport de care consideră că are loc o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.
Aceste critici sunt nefondate în raport de prevederile art. 501 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 potrivit cu care „valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză”.
Or, raportul de expertiză efectuat în apel a avut în vedere oferte recente care reflectă mai bine situaţia existentă pe piaţa imobiliară, eventualele influenţe rezultând din actualul blocaj al pieţei imobiliare şi a admis obiecţiunile formulate în cauză, stabilind o valoare de circulaţie a imobilului în litigiu la momentul la care a fost realizată, valoare al cărui cuantum a fost mai mic decât cel stabilit prin expertiza efectuată în primă instanţă, deoarece nu includea TVA.
Recurentul nu invocă o încălcare a unei prevederi legale cu prilejul cuantificării valorii echivalente preţului de piaţă al imobilului, ci aspecte de echitate în raport de care consideră că reclamantul nu poate primi preţul de piaţă al imobilului, întrucât a plătit un preţ foarte mic în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, primind o despăgubire foarte mare, se îmbogăţeşte fără justă cauză.
Aceste susţineri contravin voinţei legiuitorului, exprimată neechivoc în art. 501 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, care stipulează că „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
Ca atare, acordarea preţului de piaţă al imobilului, în cuantum de 371.420 euro, s-a realizat cu respectarea art. 501 alin. (1) şi alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Pentru argumentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident în cauză şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 122A din 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 117/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 121/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
