ICCJ. Decizia nr. 122/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 122/2014
Dosar nr. 72339/3/2011
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1245 din 11 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 72339/3/2011, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii P.L. şi S.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii P.L. şi S.D. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor cuvenite pentru terenurile imposibil de restituit în natură, terenuri cu privire la care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile şi hotărâri ale Comisiilor Judeţene Olt şi Argeş, s-a stabilit înscrierea în anexa nr. 23 a H.G. nr. 890/2005, referitoare la acordarea despăgubirilor în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Tribunalul a constatat că, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt inadmisibile.
Or, în cauză, terenurile pentru care reclamanţii au solicitat despăgubiri intră în sfera de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Aşadar, dreptul reclamanţilor la despăgubire trebuie valorificat prin urmarea procedurii speciale reglementate de acest act normativ.
Examinând argumentele reclamanţilor referitoare la ineficacitatea procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005, prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., tribunalul a reţinut că, astfel cum s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi înlăturată aplicabilitatea unei legi cu motivarea că aceasta nu corespunde Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ci instanţele naţionale sunt obligate să aplice legea specială în materie, cu atât mai mult cu cât controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, prin care s-a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva sentinţei civile nr. 1245 din 11 iunie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au formulat apel reclamanţii P.L. şi S.D.
În motivarea succintă a apelului, s-a arătat că instanţa de fond a apreciat greşit motivele invocate în cererea principală şi probele administrate.
S-a învederat că recursurile în interesul legii pronunţate în materia retrocedării bunurilor sunt contradictorii. În motivarea deciziei nr. 33/2008 pronunţate în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că proprietarul are posibilitatea formulării pretenţiilor pe dreptul comun.
Apelul a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 140A/2013, considerându-se de către instanţa de apel că prima instanţă a analizat în mod temeinic şi legal cererea de acordare de despăgubiri pentru terenurile ce nu s-au restituit în natură reclamanţilor, constatând aplicabilă procedura specială administrativă în acest sens (privind Titlul VII din Legea nr. 247/2005).
S-a reţinut în decizia Curţii de Apel că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pronunţată în recurs în interesul legii), se stabileşte prioritatea de aplicare a legii speciale, în raport de prevederile din dreptul comun, chiar dacă în legea specială nu se prevede expres acest lucru.
Împotriva deciziei nr. 140A din 13 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamanţii P.L. şi S.D.
Recurenţii reclamanţi au invocat următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate, invocându-se incidenţa art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine că instanţa de apel a ignorat caracterul devolutiv al apelului şi, cu motivarea că apelul este motivat „succint”, instanţa ar fi omis să rejudece pricina în fond, aşa cum era obligată.
Recurentul învederează că, fiind devolutiv, apelul este o cale de atac ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Graţie caracterului devolutiv al apelului, problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe se impuneau a fi repuse în discuţia instanţei de apel.
Se mai precizează că motivarea hotărârii de apel menţionează aspecte judiciare inutile (de ex. faptul că a fost suspendată judecata pentru lipsa părţilor), dar instanţa omite să facă ceea ce era obligată, anume să reţină fondul cauzei sub toate aspectele invocate în cererea de chemare în judecată şi în apel. Se conchide de către recurenţi că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal.
Analizând decizia recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
1. Critica recurenţilor-reclamanţi privind incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă. Acest text de lege consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs, nemotivarea hotărârii, şi anume ipoteza în care hotărârea nu este deloc motivată şi ipoteza în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Se susţine de către recurenţii reclamanţi că decizia recurată este motivată succint şi cuprinde aspecte inutile, susţineri care nu se confirmă.
Hotărârea ar putea fi modificată pentru motivul de nelegalitate invocat atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau când aceasta cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia sau când nu se răspunde de către instanţă motivelor de critică invocate.
În cauză, decizia instanţei de apel respectă dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., cuprinzând atât motivele de fapt cât şi pe cele de drept care au format convingerea instanţei cu ocazia pronunţării soluţiei în apel.
De altfel, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, în susţinerea acestor capete de cerere, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei C.E.D.O., art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere ca instanţa să dea un răspuns detaliat fiecărui argument.
Astfel, acest motiv de recurs invocat nu poate fi primit.
2. Deşi recurenţii-reclamanţi indică drept motiv de nelegalitate şi cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., aceştia nu arată care este acel act juridic a cărui natură sau al cărui înţeles a fost schimbat de instanţa de apel, în ce constă schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic, simpla afirmaţie a recurenţilor în acest sens nefiind suficientă pentru a se admite recursul.
3. Recurenţii reclamanţi invocă în susţinerea recursului lipsa de temei legal a hotărârii instanţei de apel, critică ce s-ar putea încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, şi anume lipsa de temei legal a hotărârii este necesar ca, din modul în care este redactată hotărârea să rezulte că nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. Astfel spus, instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea recurată nu este motivată în drept ori că în legislaţia în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate nu există un text care să justifice soluția dată în speţă.
Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu este lipsită de temei legal, aşa cum se susţine de către recurenţii-reclamanţi.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că, în privinţa terenurilor pentru care reclamanţii solicită despăgubiri este aplicabilă procedura specială administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nefiind admisibilă deopotrivă şi calea de drept comun privind o acţiune în despăgubire formulată direct în instanţa de judecată, împotriva Statului Român.
Pe de altă parte, aşa cum în mod corect s-a considerat şi de către instanţa de fond, în cauză este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că sunt inadmisibile acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Aşa cum a statuat în decizia nr. 27/2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului Român, raţionamentul reţinut este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 33/2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108/23.02.2009.
Prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în „Cauza Păduraru împotriva României” s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi alin. (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Cu privire la acest, aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză „Maria Atanasiu şi alţii împotriva României”.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Pe de altă parte, susţinerile recurenţilor reclamanţi privind ignorarea caracterului devolutiv al apelului nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, nefiind încălcate prevederile art. 292 C. proc. civ.
Din faptul că părţile pot folosi în apel motivele invocate în faţa primei instanţe rezultă caracterul devolutiv al apelului, însă acesta nu-l scuteşte pe apelant de a arăta care sunt motivele de critică, de nemulţumire faţă de modul în care s-a desfăşurat prima judecată în fond.
Instanţa de apel a considerat în mod just că, în apelul formulat de reclamanţi, criticile acestora au fost succinte, fără a se aduce argumente în plus care să combată inadmisibilitatea acţiunii formulate de aceştia.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va menţine decizia civilă recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.L. şi S.D. împotriva deciziei nr. 140A din 13 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 121/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 124/2014. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
