ICCJ. Decizia nr. 1278/2014. Civil. Conflict de competenţă. Obligaţie de a face. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1278/2014
Dosar nr. 9960/3/2012
Şedinţa din camera de consiliu de la 11 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sub nr. 10360/99/2011, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor prin Direcţia Silvică Iaşi a chemat în judecată pe pârâtul P.I., solicitând a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 270 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, obligarea acestuia la plata sumei de 13.623 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul este angajat al Direcţiei Silvice Iaşi - Ocolul Silvic Podu Iloaiei, având funcţia de şef de district silvic nr. III, Sineşti.
Prin actul de control parţial din 12 aprilie 2011, încheiat de către delegatul Direcţiei Silvice Iaşi, s-a constatat un număr de 12 cioate provenite din tăierea ilegală de arbori, cu o valoare de 13.623 RON, din pădurea aflată în paza şi gestiunea pârâtului.
Pârâtul a recunoscut producerea prejudiciului, semnând şi angajamentul de plată din 30 mai 2011.
Aşa cum rezultă şi din fişa postului, semnată şi însuşită de către acesta: "execută în permanenţă prin patrulări, individual sau prin patrulări organizate pe districte, paza în districtul său şi răspunde de orice înstrăinare sau prejudiciu aduse arboretelor, solului şi plantaţiilor..". Rezultă clar că producerea prejudiciului este în legătură cu atribuţiile de serviciu ce-i reveneau pârâtului, din vina acestuia, el asigurând paza corespunzătoare a pădurii ce o avea în gestiune.
La data de 1 februarie 2012, s-a depus la dosar întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea acţiunii.
A susţinut pârâtul că este angajat al regiei în funcţia de inginer şef de district, având gradul profesional de subinginer silvic gradul III, conform Statului de personal al Ocolului Silvic Podu Iloaie.
Conform art. 58 alin. (1) şi alin. (2) din Statutul Personalului Silvic, o anumită parte a personalului silvic are şi calitatea de funcţionar public, aplicându-i-se dispoziţiile speciale referitoare la funcţionari publici, cuprinse în Legea nr. 188/1999. Conform H.G. nr. 1009/2000, emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 58 alin. (2), s-a stabilit corelarea între gradele profesionale ale personalului silvic prevăzute în art. 7 al O.U.G. nr. 59/2000 cu categoriile şi gradele profesionale ale funcţionarilor publici din Legea nr. 188/1999.
În anexa la H.G. nr. 1009/2000 se stabileşte expres că gradului profesional de subinginer silvic îi corespunde calitatea de funcţionar public de clasa a II-a (conform art. 9 din Legea 188/1999 republicată).
S-a mai arătat că este fără îndoială că Statutul personalului silvic îi conferă pârâtului calitatea de funcţionar public, astfel că răspunderea sa patrimonială poate fi angajată nu în baza C. muncii, ci în temeiul art. 84 - 85 din Legea nr. 188/1999 republicată, prin emiterea de către instituţia sau autoritatea publică, a unei decizii de imputare.
Pârâtul a susţinut, totodată, că în ce-1 priveşte, nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 84 - 85 din legea privind statutul funcţionarilor publici, iar prezenta acţiune formulată de regie în temeiul Legii nr. 53/2003 nu este fondată, pentru că nu îi sunt aplicabile textele privind răspunderea patrimonială din C. muncii, data fiind calitatea sa de funcţionar public.
Prin aceeaşi întâmpinare, a mai invocat pârâtul şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cererea în răspundere patrimonială, pe motiv că, în calitatea sa de inginer şef de district, nu are în atribuţii şi competenţe paza directă a pădurilor şi nici nu este cel care răspunde de eventualele pagube aduse vegetaţiei forestiere.
Prin Sentinţa civilă nr. 188 din 1 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată la data de 29 martie 2012.
Pentru a decide astfel, s-a avut în vedere că litigiul dedus judecăţii este un litigiu de muncă, iar temeiul juridic incident este cel indicat de reclamantă, anume, art. 270 C. muncii.
Ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are reclamantul domiciliul sau reşedinţa ori, sediul, după caz.
În cauza de faţă, calitatea de reclamantă o are Regia Naţională a Pădurilor, acţiunea fiind formulată prin intermediul Direcţiei Silvice Iaşi în baza mandatului acordat directorului acestei direcţii, potrivit art. 6 pct. 9 din H.G. nr. 229/2009. Conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 229/2009, Direcţia Silvică Iaşi este o unitate fără personalitate juridică şi, din acest motiv, nu poate avea calitatea de reclamantă în cauză.
Deoarece reclamanta Regia Naţională a Pădurilor are sediul în Bucureşti, instanţa a reţinut, în baza dispoziţiei legale anterior menţionate, că Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.
Faptul că acţiunea a fost formulată de către reclamantă prin Direcţia Silvică Iaşi nu este de natură să producă efecte asupra stabilirii instanţei competente, atât timp cât competenţa este stabilită de locul unde îşi are sediul reclamanta şi nu de locul unde îşi are sediul direcţia prin care a fost formulată acţiunea.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 9960/3/2012.
Această instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 9453 din 31 octombrie 2013 a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a procedat la declinarea soluţionării pricinii în favoarea Tribunalului Iaşi; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Tribunalul Bucureşti a argumentat excepţia necompetenţei sale teritoriale pornind de la actele depuse la dosar, din care reiese că pârâtul a fost salariatul reclamantei Regia Naţională a Pădurilor - Direcţia Silvică Iaşi, în calitate de şef district silvic, cu gradul profesional de subinginer silvic.
Din coroborarea art. 1 alin. (1), art. 4 lit. a) şi a art. 7 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, s-a apreciat că rezultă că gradul profesional de subinginer silvic este specific personalului silvic cu pregătire superioară. Totodată, art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 prevede că personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu dispune altfel.
Prin art. 1 şi 3 din H.G. nr. 1009/2000 privind corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice, prevăzute în Statutul funcţionarilor publici, s-a stabilit că gradul profesional de subinginer silvic face parte din categoria funcţionarilor publici din categoria B, clasa a III-a, gradul 3 sau 2.
Prin urmare, indiferent de faptul că între reclamantă şi pârât s-a încheiat contract individual de muncă, prin efectul legii, calitatea de personal silvic atrage incidenţa normei speciale de reglementare, respectiv cea menţionată de art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, ce trimite la prevederile Legii nr. 188/1999.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999, prevederile prezentei legi nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public, ci li se aplică legislaţia muncii. Aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care din probatoriul administrat, rezultă că postul ocupat de pârât se încadrează în categoria personalului silvic, iar potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 59/2000, în exercitarea atribuţiilor pe care le are, personalul silvic de toate gradele este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, potrivit legii.
Legiuitorul a calificat statutul personalului silvic prin raportare la prerogativele pe care le exercită această categorie, respectiv prin exercitarea efectivă de profesiuni specifice activităţii în domeniul silviculturii, condiţie care, dacă este îndeplinită, atrage incidenţa art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000.
Faţă de aceste dispoziţii legale, Tribunalul Bucureşti a apreciat că pârâtul are calitatea de funcţionar public, iar potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 cauzele ce au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.
Deşi potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora personalul cu atribuţii de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile Cap. III al Titlului XI din C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, constatate şi evaluate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, aceste norme legale reglementează numai regulile de angajare a răspunderii patrimoniale a personalului cu atribuţii de pază a pădurilor şi nu schimbă natura raporturilor juridice dintre Regia Naţională a Pădurilor şi pârât, care sunt raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici, potrivit art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000. Din acest motiv, chiar dacă regulile răspunderii ar putea fi diferite de cele reglementate de Legea nr. 188/1999, competenţa de soluţionare a cauzei rămâne cea stabilită prin acest act normativ, căci este atrasă de statutul pârâtului, care face parte din corpul personalului silvic şi este funcţionar public, iar nu de norma legală aplicabilă în cazul atragerii răspunderii patrimoniale.
Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că reclamantul se poate adresa instanţei de contencios administrativ de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Pe baza acestor dispoziţii legale, reţinând că norma de competenţă este atrasă de natura raporturilor juridice dintre părţile litigiului, acestea fiind raporturi de serviciu, fără a prezenta relevanţă sub aspectul competenţei faptul că normele pe baza cărora se stabileşte răspunderea funcţionarului sunt cele prevăzute de C. muncii, iar nu cele reglementate de Legea nr. 188/1999, instanţa a apreciat că normele de competenţă sunt cele prevăzute la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale, Astfel, Tribunalul Iaşi este instanţa în circumscripţia căreia domicilia pârâtul la data introducerii acţiunii, astfel că acestei instanţe îi aparţine competenţa de soluţionare a cauzei, potrivit opţiunii reclamantei.
În situaţia în care s-ar aprecia faptul că prezenta cauză constituie un litigiu derivând din dreptul muncii, art. 284 alin. (2) din C. muncii reglementează din punct de vedere teritorial competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă, aceasta aparţinând instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul, reşedinţa sau sediul reclamantului.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură pe cel situat în municipiul Iaşi unde, potrivit actelor dosarului, se află sediul Direcţiei Silvice Iaşi.
Potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 229/2009, Regia Naţională a Pădurilor este persoană juridică, cu sediul central în municipiul Bucureşti, iar conform art. 2 alin. (1) şi Anexei nr. 2, Direcţia Silvică Iaşi este o unitate fără personalitate juridică ce face parte din structura Regiei Naţionale a Pădurilor. Astfel, de vreme ce Direcţia Silvică Iaşi este parte componentă în structura reclamantei Regia Naţională a Pădurilor, rezultă că sediul direcţiei constituie un sediu secundar al reclamantei. Direcţia Silvică Iaşi nu este o entitate distinctă de reclamantă, care a acţionat în calitate de mandatar, ci face parte din structura organizatorică a reclamantei, sediul direcţiei fiind şi sediul reclamantei.
Textul legal ce reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă nu cuprinde alte menţiuni exprese referitoare la sediul principal sau secundar al unităţii reclamante, astfel că, de vreme ce reclamanta a ales să se judece la instanţa în circumscripţia căreia se află unul dintre sediile secundare, ale unui dezmembrământ al său, nu se poate aprecia că norma de competenţă a fost încălcată, instanţei respective aparţinându-i competenţa de soluţionare a pricinii.
Pentru aceste considerente, având în vedere că unul dintre sediile reclamantei se afla la data introducerii acţiunii în municipiul Iaşi, în raza instanţei ce a fost mai întâi învestită, iar textul legal cu caracter special nu defineşte noţiunea de sediu şi nu distinge între sediul principal sau sediile secundare ale angajatorului, în care se desfăşoară activitatea unui dezmembrământ fără personalitate juridică ai acesteia, Direcţia Silvică Iaşi nefiind o persoană juridică distinctă de Regia Naţională a Pădurilor, rezultă că aparţine acestei instanţe competenţa de soluţionare a cauzei, în temeiul art. 284 din C. muncii.
Înalta Carte apreciază că instanţa competentă este Tribunalul Iaşi, secţia civilă (litigii de muncă şi asigurări sociale), potrivit celor ce succed.
Acţiunea introductivă priveşte răspunderea patrimonială a pârâtului P.I., angajat ca inginer silvic - şef de district silvic în cadrul Direcţiei Silvice Iaşi, pentru prejudiciul cauzat instituţiei prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiunilor de serviciu.
Într-adevăr, din coroborarea art. 1 alin. (1), art. 4 lit. a) şi a art. 7 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, rezultă că gradul profesional de inginer silvic este specific personalului silvic cu pregătire superioară. Totodată, art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 prevede că personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu dispune altfel.
Prin art. 1 şi 3 din H.G. nr. 1009/2000 privind corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice, prevăzute în Statutul funcţionarilor publici, s-a stabilit că gradul profesional de inginer silvic face parte din categoria funcţionarilor publici din categoria A, clasa a III-a, gradul 1 ori clasa a II-a, gradul 3.
Prin urmare, indiferent de faptul că între reclamantă şi pârât s-a încheiat contract individual de muncă, prin efectul legii, poziţia ocupată de pârât şi încadrarea acestuia în categoria personalului silvic, atrage incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, sens în care prevede art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000.
La rândul său, Legea nr. 188/1999, stabileşte prin dispoziţiile art. 6 lit. a) că prevederile acesteia nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public, ci li se aplică legislaţia muncii.
Având în vedere cerinţele legale pentru incidenţa exceptării de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, rezultă că acestea nu sunt întrunite în speţă, întrucât art. 3 din O.U.G. nr. 59/2000 prevede în mod explicit că în exercitarea atribuţiilor pe care le are, personalul silvic de toate gradele este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, potrivit legii; ca atare, se aplică regula - incidenţa legii privind statutul funcţionarilor publici, Legea nr. 188/1999.
Cu toate acestea, astfel cum deja s-a arătat, obiectul cererii priveşte angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, funcţionar public.
În acest domeniu specific există însă un act normativ special, anume O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, act normativ care, la art. 6 alin. (1) prevede: "Personalul cu atribuţii de pază a pădurilor răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile Cap. III al Titlului XI din C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, constatate şi evaluate în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."
Cum raportul juridic dedus judecăţii se încadrează în ipoteza reglementată de O.U.G. nr. 85/2006, rezultă că litigiului de faţă îi sunt aplicabile, în virtutea normei de trimitere de la art. 6 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, dispoziţiile legale din C. muncii.
În consecinţă, deşi pârâtul are calitatea de funcţionar public, în materia angajării răspunderii sale patrimoniale este incidentă legislaţia muncii, anume Cap. III din Titlul XI C. muncii, soluţie impusă de regula specialia generalibus derogant, ipoteză ce atrage şi incidenţa regulilor de competenţă din C. muncii, date fiind prevederile art. 267 lit. d) din Cod care dispun în sensul că pot fi părţi în conflictele de muncă şi alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie, în temeiul legilor speciale (precum, O.U.G. nr. 85/2006) sau al C. proc. civ.
În acest sens, sunt relevante şi raţiunile avute în vedere de legiuitor la adoptarea O.U.G. nr. 85/2006, astfel cum acestea sunt prezentate în expunerea de motive a Legii nr. 84/2007 pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă, în cuprinsul căreia se arată expres că "pentru personalul care asigură paza pădurii, prin prezentul act normativ, se realizează responsabilizarea sa în conformitate cu prevederile Cap. III din Titlul XI din Legea nr. 53/2003 - C. muncii".
Ca atare, pentru stabilirea competenţei în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (2) din C. muncii care stabilesc că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Norma invocată consacră o competenţă teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă de la care părţile nu pot deroga, aceasta fiind o normă de ordine publică.
Sub acest aspect, deşi cele două instanţe aflate în conflict au aplicat acelaşi text pentru determinarea competenţei teritoriale, soluţia a fost diferită, întrucât reclamanta în cauză Regia Naţională a Pădurilor îşi are sediul pe raza Municipiului Bucureşti, cererea de chemare în judecată fiind formulată însă prin intermediul Direcţiei Silvice Iaşi, cu sediul pe raza municipiului Iaşi.
Înalta Curte constată că potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1105/2003 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor (în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată) şi art. 9 din Anexa nr. 1 a aceleiaşi hotărâri ce conţine Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Regiei Naţionale a Pădurilor, aceasta este persoană juridică având în structura sa unităţi fără personalitate juridică - direcţii silvice.
Totodată, art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 1105/2003 dispune că directorii şi consilierii juridici ai unităţilor fără personalitate juridică din structura Regiei Naţionale a Pădurilor, reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi.
Dispoziţiile anterior citate au fost reluate şi prin H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor şi de aprobare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Regiei Naţionale a Pădurilor, ce a înlocuit H.G. nr. 1105/2003; pe de altă parte, în Anexa nr. 2 a H.G. nr. 229/2009 se indică sediul din Iaşi al Direcţiei Silvice Iaşi ce îndeplineşte atribuţiile Regiei Naţionale pe raza judeţului Iaşi,
Aşadar, deşi Regia Naţională a Pădurilor este autoritatea cu personalitate juridică, titulară a cererii de chemare în judecată, cu sediul în Bucureşti, pe teritoriul municipiului Iaşi, aceasta are un sediu secundar ce coincide cu sediul reprezentantului său în teritoriu, fără personalitate juridică (deci, fără capacitatea procesuală de folosinţă cerută de lege pentru a fi reclamant) - Direcţia Silvică Iaşi şi care nu poate sta în judecată în nume propriu în calitate de reclamantă, ci doar în calitate de pârâtă [excepţie prevăzută de art. 41 alin. (2) C. proc. civ.].
Câtă vreme art. 269 alin. (2) C. muncii admite că în ce priveşte persoana fizică, reclamanta într-un litigiu de muncă, instanţa competentă este fie cea de la domiciliul său, fie cea în a cărei circumscripţie îşi are reşedinţa, un argument de analogie a legii permite concluzia că şi în cazul persoanei juridice existenţa unui sediu secundar atrage competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află acesta, sediu ce are o opozabilitate generală prin menţionarea sa în Anexa nr. 2 la H.G. nr. 229/2009, ceea ce este şi în interesul unei bune administrări a justiţiei.
În consecinţă, în baza art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte stabileşte competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia civilă, în aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din C. muncii [fost art. 284 alin. (2), normă în vigoare la data sesizării instanţei, cu un conţinut identic însă] coroborate cu art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1277/2014. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 1287/2014. Civil. Brevete de invenţii.... → |
|---|
