ICCJ. Decizia nr. 1275/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1275/2014
Dosar nr. 3976/107/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 11 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 16 iulie 2013 la Tribunalul Alba reclamanţii B.N., S.M., P.C.A., T.A., A.L., C.F., R.M.C., B.C.L.M., T.V.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bihor, Curtea de Apel Oradea şi Ministerul Finanţelor Publice ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceştia să fie obligaţi la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 932/LM din 30 noiembrie 2007, începând cu data rămânerii definitive a acesteia respectiv data de 30 noiembrie 2007 şi până la data plăţii efective precum şi obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la virarea sumelor de bani necesare drepturilor băneşti solicitate.
În drept au invocat dispoziţiile art. 1088 din vechiul C. civ., art. 1535 din noul C. civ. şi art. 166 din C. muncii.
Prin Sentinţa civilă nr. 44 din 14 ianuarie 2014 Tribunalul Alba a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Oradea, reţinând, în esenţă, că acţiunea este o cerere evaluabilă în bani a cărei valoare nu depăşeşte 200.000 RON. S-a mai reţinut că dobânzile solicitate nu sunt drepturi salariale, care decurg nemijlocit din drepturile salariale. Ele nu reprezintă o corecţie a drepturilor salariale stabilite prin hotărâre judecătorească, ci sunt daune produse reclamanţilor datorită imposibilităţii executării unei hotărâri judecătoreşti definitivă şi irevocabilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 3375 din 20 martie 2014 Judecătoria Oradea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că dobânda legală are natura unei despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a neplăţii la scadenţă a unor obligaţii băneşti şi art. 268 alin. (1) lit. c) C. muncii stipulează că obiect al conflictului de muncă îl poate reprezenta şi plata unor despăgubiri către salariat.
S-a mai reţinut că art. 269 C. muncii stipulează că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite potrivit legii, iar cererile referitoare la aceste cauze se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa ori sediul. S-a reţinut de asemenea că reclamanţii au optat pentru Tribunalul Alba.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, legal învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, pentru considerentele ce succed:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii şi intervenienţii au solicitat plata dobânzii legale aferente titlului executor reprezentat de Sentinţa civilă nr. 932/LM din 30 noiembrie 2007 şi virarea sumelor de bani necesare drepturilor băneşti solicitate.
S-a indicat drept temei de drept al acţiunii, pe lângă dispoziţiile legale referitoare la obligaţii şi art. 166 din C. muncii, care la alin. (4) prevede că, întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate conduce la obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Prin Sentinţa judecătorească irevocabilă nr. 932/LM din 30 noiembrie 2007 a Tribunalului Bihor a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. A fost admisă acţiunea precizată şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de B.N., S.M., P.C.A., T.A., A.L., C.F., R.M.C., B.C.L.M., T.V.A., pârâţii fiind obligaţi la plata sumelor nete reprezentând drepturi salariale cu titlu de spor de risc şi solicitare neuropsihică în procent de 50% din indemnizaţia brută lunară pe perioada 25 mai 2004 - 1 februarie 2007.
Reclamanţii din cererea de faţă fac parte din categoria personalului bugetar, cărora li s-au acordat sume de bani cu titlu de drepturi salariale printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, iar pârâţii sunt autorităţi şi instituţii publice în sarcina cărora s-a stabilit, prin acea hotărâre, obligaţia plăţii creanţelor.
Pentru acoperirea prejudiciului suferit prin eşalonarea drepturilor salariale câştigate, prin prezenta acţiune reclamanţii au solicitat dobânzi penalizatoare, ce reprezintă câştigul pe care creditorii l-ar fi obţinut ca urmare a investirii banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă, iar nu actualizarea creanţei cu indicele preţurilor de consum, ce are rolul menţinerii valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii.
Or, pentru soluţionarea justă şi pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale, fără însă a se cerceta pe fond pretenţia formulată, se impune a se observa că dobânda şi actualizarea sunt două instituţii de natură juridică diferită, dobânda reprezentând preţul lipsei de folosinţă, iar actualizarea cu indicele de inflaţie urmărind păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti.
Raportat la aceste aspecte, dobânzile pretinse prin demersul judiciar cu soluţionarea căruia reclamanţii au învestit Tribunalul Alba se circumscriu dispoziţiilor art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, sumele solicitate fiind corelative drepturilor salariale cuvenite acestora.
Reclamanţii şi-au fundamentat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile citate, care reglementează modalitatea de plată a salariului, precum şi posibilitatea obligării angajatorului la plata daunelor interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului, în cazul întârzierii nejustificate a plăţii salariului sau pentru neplata acestuia.
Întrucât hotărârea judecătorească la care au făcut trimitere reclamanţii a stabilit drepturi salariale în favoarea acestora, acţiunea formulată în cauză vizează un drept accesoriu, situaţie în care Tribunalul Alba este competent să soluţioneze pricina.
În cauză, natura şi obiectul acţiunii, respectiv interesul reclamanţilor sunt circumscrise, supuse şi subrogate dreptului material principal, respectiv diferenţelor salariale dispuse prin titlul executoriu pronunţat de tribunal, ca instanţă de fond, situaţie în care dobânzile trebuie raportate la aceste prestaţii pecuniare, existând şi raportul cauzal necesar solicitării sumelor accesorii debitului principal, care conduce la aprecierea şi calificarea instanţei de judecată, cu reţinerea şi valorificarea inclusiv a cerinţei de simetrie jurisdicţională, determinându-se astfel atribuirea justei competenţe materiale în favoarea tribunalului, instanţă deplin competentă material în judecarea cauzei, astfel cum s-a reţinut şi în opinia minoritară la Tribunalul Alba.
Pe de altă parte, executarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei de plată stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate antrena răspunderea civilă delictuală, chiar dacă izvorul obligaţiei a cărei încălcare a fost sancţionată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu este sau nu un contract. Astfel, daunele interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.
Această modalitate de reparare a prejudiciului (cauzat tot prin fapta angajatorului care nu a achitat de bună voie diferenţele salariale datorate) prin analiza îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în circumstanţele date nu atrage incidenţa art. 94 lit. j) C. proc. civ., cât timp este vorba de o hotărâre judecătorească prin care a fost soluţionat un litigiu referitor la drepturi salariale ce decurg din derularea unui raport juridic de muncă.
Din perspectiva normelor juridice incidente, precum şi faţă de obiectul acţiunii, la stabilirea instanţei competente să soluţioneze pricina trebuie avute în vedere prevederile art. 269 alin. (1) din C. muncii, potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite potrivit C. proc. civ.
În contextul arătat, acest act normativ, prin prevederile art. 95 pct. 1 şi 4, a acordat competenţă tribunalelor să judece, în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date în competenţa altor jurisdicţii, precum şi orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Astfel, întrucât se constată că printr-o dispoziţie legală expresă s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a conflictelor de muncă în favoarea tribunalului, pentru toate considerentele expuse anterior, competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, va fi stabilită în favoarea Tribunalului Alba.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2014.
Motivarea opiniei separate exprimate de judecător A.L.C.
Apreciez că soluţia ce s-ar fi impus în cauză este aceea a stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, pentru următoarele considerente:
Conflictul negativ de competenţă ivit în cauză între judecătorie şi tribunal a fost generat de modul diferit de stabilire a naturii cererii deduse judecăţii (înregistrate la data de 16 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Alba, în aplicarea art. 127 alin. (1) din Noul C. proc. civ.).
În aceste condiţii, se impune ca, prin prezentul regulator de competenţă, să se determine dacă cererea se circumscrie sau nu unui conflict individual de muncă, pentru identificarea normei de competenţă materială ca fiind reprezentată de art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013) sau de art. 94 pct. 1 lit. j) din Noul C. proc. civ.
După cum s-a precizat prin cererea de chemare în judecată, obiectul pretenţiilor deduse judecăţii rezidă în plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească irevocabilă, cu începere de la data rămânerii definitive a acesteia şi până la data plăţii efective.
Aşadar, reclamanţii solicită daune interese moratorii (cuantificate la nivelul dobânzii legale) pentru neexecutarea (sau executarea cu întârziere, în condiţiile O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar) a înseşi hotărârii judecătoreşti irevocabile, motivat de faptul că obligaţia astfel stabilită nu a fost executată la scadenţă şi nici nu este posibilă executarea silită, atât timp cât orice procedură de executare silită este suspendată de drept, în aplicarea art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 71/2009.
Prejudiciul a cărui reparare este pretinsă de către reclamanţi nu a fost generat de neplata drepturilor salariale sau de întârzierea plăţii acestora, ci de neexecutarea hotărârii judecătoreşti având ca obiect acordarea de drepturi salariale.
Încălcarea obligaţiei debitorilor de a se conforma dispoziţiilor titlului executoriu constituie o faptă ilicită distinctă de încălcarea obligaţiei contractuale deja sancţionată prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu şi antrenează răspunderea civilă delictuală a debitorilor, atât timp cât obligaţia nerespectată nu decurge chiar din contract, pentru a fi în prezenţa unei răspunderi de natură contractuală.
Raporturile juridice cărora le sunt subsumate cele două obligaţii menţionate având un conţinut diferit, obligaţia respectării titlului executoriu nu se confundă nici cu cea de reparare a prejudiciului cauzat angajatului prin neplata salariului sau prin întârzierea plăţii acestuia, a cărei încălcare atrage răspunderea civilă contractuală a angajatorului, din moment ce atare răspundere decurge din neîndeplinirea unei obligaţii din contractul individual de muncă.
Odată ce neexecutarea obligaţiei contractuale a fost sancţionată de către instanţa de judecată printr-o hotărâre executorie, se naşte obligaţia debitorului de a se conforma dispoziţiilor titlului executoriu şi de a plăti creanţa astfel consemnată, fiind indiferente conţinutul şi natura raportului juridic originar valorificat prin titlul executoriu. Raportul juridic obligaţional născut din hotărârea judecătorească executorie are în conţinut dreptul creditorului de a obţine executarea întocmai şi la scadenţă a creanţei constatate pe cale judecătorească şi de a pretinde repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare cu întârziere, neavând deschisă calea executării silite. În acest context, pretenţiile cu acest obiect au un caracter autonom faţă de pretenţiile ce derivă din contractul de muncă însuşi.
Din considerentele expuse anterior, rezultă că, astfel cum au fost concepute pretenţiile din prezenta cauză, competenţa ratione materiae de soluţionare a cauzei în primă instanţă se determină în funcţie de natura, obiectul sau valoarea cererii de chemare în judecată, şi nu de natura şi de obiectul pretenţiilor decurgând din raportul juridic originar dintre părţi (cel de muncă).
În primul rând, este evident că este vorba despre o cerere de sine stătătoare, asimilabilă unei cereri principale, în sensul art. 30 alin. (3) din Noul C. proc. civ., şi nu despre o cerere accesorie sau incidentală în sensul art. 30 alin. (4) şi (5), deoarece acestea din urmă presupun formularea lor în cadrul unui proces în curs. Ca atare, nu poate fi vorba despre o prorogare de competenţă în virtutea art. 123 din Noul C. proc. civ., după cum nu este aplicabil nici art. 124 alin. (2) din Noul C. proc. civ., fiind exclusă evaluarea cererii introductive de instanţă drept un incident procedural, care intervine, de asemenea, în cursul unui proces deja început.
În al doilea rând, cererea este întemeiată pe dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civila delictuală antrenată de neexecutarea hotărârii judecătoreşti sau executarea cu întârziere a acesteia, coroborate cu prevederile art. 1088 din C. civ. din anul 1864 ori, după caz, art. 1531 alin. (1) şi (2) teza I şi art. 1535 din Noul C. civ.
Pentru considerentele deja expuse, cererea de acordare de daune interese moratorii nu se poate întemeia pe prevederile art. 166 alin. (4) din C. muncii (Legea nr. 53/2003), potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului." Acest text de lege reglementează răspunderea civilă contractuală a angajatorului pentru eventualele daune interese moratorii la care angajatul ar fi îndreptăţit pentru întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia, în timp ce pretenţiile din cauză, după cum s-a arătat, derivă din neexecutarea hotărârii judecătoreşti, şi nu din însuşi contractul individual de muncă.
Nu în ultimul rând, nu poate fi luat în considerare, pentru determinarea competenţei, nici elementul unei eventuale legături de accesorietate dintre pretenţiile din cauză şi cele care au format obiectul cererii admise prin hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu executoriu.
Este de precizat că o asemenea legătură s-ar putea stabili în virtutea caracterului accesoriu al cererii de faţă în raport cu cererea din procesul anterior, dacă ambele cereri s-ar fi formulat concomitent în procesul anterior. În acest caz, nu ar putea fi exclus de plano şi ar merita luat în discuţie un argument de simetrie în privinţa competenţei de soluţionare a cauzei în primă instanţă, care ar conduce la o extindere a competenţei în favoarea instanţei ce a judecat cererea principală în procesul anterior, pentru soluţionarea cererii de faţă, chiar formulată, la rându-i, pe cale principală.
În speţă, însă, nu este întrunită o asemenea legătură de accesorietate: după cum s-a arătat, pretenţiile din cauză nu se suprapun cererii de acordare a daunelor interese moratorii la care angajatul ar fi îndreptăţit pentru întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia, care ar fi putut forma obiectul unei cereri accesorii în procesul anterior.
Pe de altă parte, eventuala solicitare de acordare de daune interese moratorii pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti, chiar dacă ar fi fost formulată în procesul anterior, şi-ar fi conservat caracterul autonom faţă de petitul principal, deoarece nu ar fi putut fi soluţionată prin simpla soluţionare a cererii principale, întocmai ca o cerere accesorie. Evaluarea faptei ilicite, precum şi a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, ar fi fost posibilă abia după finalizarea procesului, în etapa executării hotărârii, pentru a fi evidente atât faptul neexecutării ori a executării cu întârziere, precum şi conduita culpabilă a debitorului.
În acest context, reţinând şi neîntrunirea cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 166 din C. muncii, cât şi absenţa unei alte prevederi din C. muncii sau dintr-o lege specială care să permită asimilarea unui litigiu precum cel de faţă, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, în categoria conflictelor de muncă, nu există nicio raţiune pentru a se considera că este incident în cauză art. 210 din Legea dialogului social.
Fiind vorba despre o cerere în pretenţii, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar valoarea obiectului cererii se situează sub plafonul de 200.000 RON (după cum se menţionează în hotărârea Judecătoriei Oradea de declinare a competenţei, valoare ce nu a făcut obiectul vreunei contestări), am opinat în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea, şi nu a Tribunalului Bihor, astfel cum s-a decis în majoritate.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1274/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1276/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
