ICCJ. Decizia nr. 1276/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1276/2014
Dosar nr. 9786/118/2008
Şedinţa publică din 11 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 5882 din 6 noiembrie 2012 a Tribunalului Constanţa a fost respinsă cererea reclamanţilor D.L., D.I.P. şi M.C., D.R.M. şi D.M.A. formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă cererea de obligare a pârâţilor să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, str. A.K., ca inadmisibilă.
A fost respinsă cererea de ieşire din indiviziune formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâţii S.V., R.Ş. şi S.G.
S-a admis în parte acţiunea reclamantelor, formulată în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi s-a constatat că reclamantele şi pârâtul Municipiul Constanţa se află în coproprietate forţată cu privire la imobilul situat în Constanţa, str. A.K., compus din teren construit în suprafaţă de 339,98 mp în acte şi de 295,63 mp în urma măsurătorilor expertului, identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de către expertul C.C. la 17 septembrie 2011, în interiorul perimetrului ABCDEFGA, cu excepţia loturilor colorate cu verde şi cu portocaliu în schiţa anexă nr. 1 la acest raport, în cote de 0,4133 reclamantele şi de 0,5867 pârâtul Municipiul Constanţa.
S-a constatat că reclamantele şi pârâtul Municipiul Constanţa sunt coproprietari, în cote de 4/6 reclamantele şi de 2/6 pârâtul, asupra imobilului situat în Constanţa, str. A.K., compus din teren în suprafaţă totală de 282,05 mp, identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de către expertul C.C. la 17 septembrie 2011, în interiorul perimetrelor colorate cu verde şi cu portocaliu în schiţa anexă nr. 1 la acest raport, precum şi garaj cu pivniţă şi o construcţie alcătuită din demisol, parter şi un etaj (cu excepţia apartamentelor de la etajul 1, a boxelor 16, 17, 18, 19 de la demisol, precum şi a terasei în suprafaţă de 90,14 mp vândută către S.V. şi S.G.), construcţii identificate prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză de către expertul C.C. la 17 septembrie 2011 (garajul), respectiv la 25 mai 2012 (construcţia alcătuită din demisol, parter şi un etaj - anexele 2M şi 3M), completat prin răspunsul la obiecţiuni din 26 septembrie 2012, în valoare totală de 974.743,10 RON.
Instanţa de fond a dispus ieşirea din indiviziune asupra acestui imobil, dar s-a respins cererea de ieşire din indiviziune cu privire la teren, ca neîntemeiată.
S-a atribuit pârâtului Municipiul Constanţa lotul de la nr. a, compus din teren în suprafaţă de 65,73 mp, colorat cu verde în schiţa anexă, apartamentul de la demisol ocupat de familia M., în suprafaţă utilă de 97,74 mp, boxa 22 de la demisol, casa scării nr. a, b şi c de la parter, precum şi terasa în suprafaţă utilă de 160,53 mp, în valoare totală de 315.513,72 RON.
Reclamantelor le-a fost atribuit lotul de la nr. b, compus din teren în suprafaţă de 216,32 mp, colorat cu portocaliu în schiţa anexă, garajul cu pivniţă, apartamentul de la demisol ocupat de familia P., apartamentele de la parter, celelalte boxe de la demisol, holurile c şi d de la demisol, în valoare totală de 659.229,38 RON.
Reclamantele au fost obligate să plătească pârâtului Municipiul Constanţa suma de 9.400,65 RON, reprezentând sultă.
Au fost compensate între părţi cheltuielile de judecată, pârâtul Municipiul Constanţa fiind obligat să plătească reclamantelor diferenţa de 1.671,47 RON cu acest titlu.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia Primarului Municipiului Constanţa s-a dispus, în aplicarea Legii nr. 10/2001, restituirea parţială în natură către reclamante a cotei de 4/6 din imobilul situat în Constanţa, str. A.K., compus din teren în suprafaţă totală de 581,16 mp şi construcţii (o construcţie demisol, parter şi etaj şi un garaj cu pivniţă), cu excepţia apartamentelor vândute către S.V. şi G., precum şi către R.M., şi cu excepţia cotelor indivize de teren aferente apartamentelor vândute.
Cu privire la semnificaţia acestei dispoziţii, reclamantele au susţinut că li s-a restituit cota de 4/6 din întreg imobilul, iar pârâţii au susţinut că restituirea a vizat cota de 4/6 din imobilul rămas după vânzarea celor două apartamente către S.V. şi G., precum şi R.M.
Prima instanţă a constatat însă că dispoziţia este clară în sensul susţinut de pârâţi, întrucât la art. 2 al acesteia s-a prevăzut că, pentru cota de 4/6 din apartamentele vândute către S.V. şi G., precum şi R.M., şi pentru cotele indivize de teren aferente apartamentelor vândute, se propune acordarea de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Or, este cert că persoana îndreptăţită poate beneficia fie de restituirea în natură, fie de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la acelaşi bun, nu de ambele măsuri reparatorii.
Câtă vreme interpretarea dispoziţiei conduce la această concluzie, ea se impune instanţei indiferent de considerentele formulate de reclamante cu privire la nevalabilitatea titlurilor pârâţilor S.V. şi G., respectiv R.Ş., având în vedere că acţiunea în revendicare, inclusiv prin comparare de titluri, este inadmisibilă.
Tribunalul a mai constatat că reclamantele au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar ca răspuns la notificarea formulată de acestea a fost emisă dispoziţia primarului din 18 iunie 2008, pe care acestea nu au contestat-o.
De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi acceptată susţinerea reclamantelor că cele două apartamente vândute corespund cotei de 2/6 care nu le-a fost restituită, atât pentru că dispoziţia primarului a vizat explicit această cotă, cât şi pentru că obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nu a fost constituit de cote indivize din imobil, ci a privit proprietatea exclusivă a apartamentelor şi, doar ca accesorii, cotele indivize asupra terenului aferent acestor apartamente (având în vedere că în acelaşi imobil mai existau şi alte apartamente).
Totodată, prima instanţă a arătat modalitatea de calcul a drepturilor părţilor şi stabilirea întinderii lor:
- astfel, R. Constanţa a vândut, în numele Municipiului Constanţa, către R.M., prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996, locuinţa situată la nr. a cu o suprafaţă utilă de 135,37 mp, precum şi o boxă. Totodată, i-a fost atribuit în folosinţă terenul în suprafaţă indiviză de 68 mp aferent locuinţei. Ca urmare a decesului lui R.M., proprietatea bunului cumpărat de aceasta a revenit prin moştenire pârâtului R.Ş., potrivit certificatului de moştenitor din 15 ianuarie 2010.
- aceeaşi entitate a vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1996, către pârâţii S.V. şi S.G., locuinţa situată la nr. a cu o suprafaţă utilă de 82,63 mp, precum şi o boxă. Totodată, a fost atribuit în folosinţă terenul în suprafaţă indiviză de 43,60 mp aferent locuinţei. Ulterior, prin actul adiţional din 31 iulie 1997, R. a vândut pârâţilor S. şi terasa de 90,40 mp.
- ca efect al înstrăinării celor două apartamente a fost creată starea de indiviziune strict asupra terenului aferent construcţiei, care, la acel moment a privit doar atributul folosinţei, întrucât Municipiul Constanţa a rămas proprietarul întregului teren şi a constituit numai un drept de folosinţă în favoarea cumpărătorilor asupra suprafeţelor indivize indicate în contracte.
- în urma restituirii în natură parţiale către reclamante a restului imobilului rămas nevândut şi implicit a părţii indivize din terenul aferent construcţiei, în cotă de 4/6, a fost creată o stare de indiviziune cu Municipiul Constanţa în coordonate diferite în ceea ce priveşte construcţia şi respectiv terenul. Astfel, în ceea ce priveşte construcţia, tot ceea ce nu a fost vândut către S.V. şi S.G., respectiv R.M., a fost restituit reclamantelor în cotă de 4/6, restul cotei de 2/6 rămânând Municipiului Constanţa. Cât priveşte terenul aferent construcţiei, cotele indivize aferente apartamentelor vândute au rămas în întregime Municipiului Constanţa, iar partea indiviză complementară a fost restituită reclamantelor în cotă de 4/6, restul cotei de 2/6 rămânând Municipiului Constanţa.
- dimensiunea cotelor asupra terenului aferent construcţiei poate fi determinată prin raportarea suprafeţei utile la suprafaţa construită, respectiv la suprafaţa întregului teren care intră în compunerea imobilului. Aplicând acest algoritm, instanţa de fond a stabilit că reclamantele au 4/6 din 0,6170, adică o cotă de 0,4133 din suprafaţa construită, iar Municipiul Constanţa are restul de 0,5867 din aceeaşi suprafaţă.
S-a apreciat că starea de indiviziune se limitează însă la terenul ocupat de construcţia compusă din demisol, parter şi un etaj, în suprafaţă de 339,98 mp în acte (în referatul în baza căruia s-a emis dispoziţia de restituire în natură) şi de 295,63 mp în urma măsurătorilor expertului.
Ea nu se extinde la restul terenului aferent imobilului şi la niciun alt element al construcţiilor.
Această coproprietate nu priveşte şi pe pârâţii S.V., S.G. şi R.Ş., care nu au nicio legătură cu cota de 2/6 care nu a fost atribuită reclamantelor. Cum rezultă că aceşti pârâţi nu se află în indiviziune cu nimeni nici cu privire la apartamentele vândute lor, asupra cărora sunt proprietari exclusivi şi nici cu privire la teren, care este în coproprietatea reclamantelor şi a Municipiului Constanţa (cu privire la care au doar drept de folosinţă), cererea de ieşire din indiviziune formulată de reclamante în contradictoriu cu aceşti pârâţi, a fost respinsă ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte lotizarea, instanţa a luat în considerare dispoziţiile art. 6739 C. proc. civ., respectiv, cotele părţilor, opţiunile exprimate de acestea şi necesitatea asigurării unei folosinţe normale a imobilului, dar şi a faptului că partajarea în natură reprezintă regula, iar atribuirea întregului bun către una dintre părţi reprezintă excepţia.
Configuraţia imobilului, precum şi cotele părţilor, permit împărţirea acestuia în două loturi, exclusiv în funcţie de modalitatea de acces în imobil, astfel permiţându-se normala folosinţă a imobilului; faţă de valoarea loturilor astfel configurate, s-a stabilit şi sulta în sarcina reclamantelor.
Împotriva acestei hotărâri, ca şi a încheierii de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare din 8 septembrie 2012, în termen legal, reclamantele au formulat apel, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 51/C din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în acest sens, instanţa, în analiza criticilor formulate prin motivele de apel, a reţinut următoarele:
Cererea de ieşire din indiviziune formulată cu privire la imobilul în litigiu s-a fundamentat pe drepturile recunoscute apelantelor reclamante prin dispoziţia din 18 iunie 2008 a Primarului Municipiului Constanţa, care nu a fost contestată în termenul legal de către acestea şi care a dispus expressis verbis că li se restituie acestora, în natură, cota de 4/6 din imobilul situat în Constanţa, str. A.K., reprezentând teren de 581,16 mp şi construcţii, cu excepţia apartamentelor vândute chiriaşilor cumpărători S. şi R., dar şi a cotelor indivize din terenul aferent acestor apartamente vândute.
Aceste prevederi, corelate cu faptul că pentru cota de 4/6 din apartamentele vândute conform contractelor de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1996 şi respectiv din 25 noiembrie 1996 şi pentru cotele indivize de teren aferent acestor spaţii locative, primarul a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, reflectă indubitabil că apartamentele înstrăinate chiriaşilor cumpărători nu au fost privite ca însumând o fracţiune determinată de 2/6, corespunzătoare dreptului de proprietate al municipiului Constanţa, ci ca parte integrantă a unui imobil asupra cărora părţile aveau cote ideale.
Principalele critici din apel s-au referit la faptul că în procedura ieşirii din indiviziune au fost extrase mai întâi suprafeţele aferente acestor spaţii locative vândute, după care s-au aplicat cotele ideale de 4/6 şi respectiv, 2/6, la diferenţă.
Instanţa de apel a apreciat însă că aceste susţineri sunt vădit neîntemeiate, pentru că ignoră faptul că această cotă ideală a municipiului Constanţa nu s-a născut în favoarea persoanei juridice prin faptul înstrăinării anterioare a unor părţi din imobil către chiriaşii cumpărători şi pentru care nu s-a constatat nulitatea actelor de vânzare-cumpărare; cota ideală de 2/6 în favoarea Municipiului Constanţa este recunoscută acestuia prin efectul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme dintre cei şase moştenitori testamentari ai autoarei comune M.G.I.V., notificatorii şi-au probat calitatea doar de pe urma a patru dintre ei: S.C.I., Z.C.C., G.M. şi M.I.N.
Chiar prin notificarea adresată autorităţii locale conform Legii nr. 10/2001, reclamantele au confirmat că din cotele ideale deţinute de moştenitorii autorului comun, cele transmise prin testament şi cuvenite lui D.M. şi S.A., au rămas în posesia statului, ca efect al succesiunii vacante.
Prin urmare, notificarea însăşi a vizat acordarea de măsuri reparatorii pentru o cotă ideală de 4/6 din imobil, însă în măsura în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate de R. Constanţa cu chiriaşii cumpărători nu au fost constatate nule, ceea ce au de partajat reclamantele şi municipiul reprezintă ceea ce excede vânzărilor menţionate.
De asemenea, curtea de apel a reţinut că apelantele nu pot susţine că în partaj urma a se stabili vreun drept potrivnic faţă de chiriaşii cumpărători [care au cumpărat apartamentele în 1996, deci mai înainte de stabilirea cotelor ideale conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001], pentru că aceştia nu au cumpărat o cotă ideală din imobil, ci o parte determinată, care este scoasă de sub regimul căruia i se supune restul imobilului (Legea nr. 10/2001).
Aplicând aceeaşi cotă de 4/6 asupra bunurilor înstrăinate, primarul a propus acordarea de despăgubiri corespunzătoare acestei cote - deci, nu pentru întregul imobil - în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Acestea sunt premisele pentru care dispoziţia constată dreptul apelantelor reclamante la restituirea în natură pentru cota ideală de 4/6 din ceea ce excede înstrăinărilor efectuate conform Legii nr. 112/1995, pentru cota de 4/6 din ceea ce s-a vândut fiind propuse despăgubirile, cealaltă cotă ideală de 2/6 (din ceea ce excede vânzărilor) aparţinând municipiului.
Ca atare, au fost respinse criticile referitoare la greşita înlăturare a chiriaşilor cumpărători din sfera celor care îşi dispută în acest litigiu un drept pe cote părţi, precum şi a celor referitoare la nelegalitatea disocierii suprafeţelor astfel înstrăinate din cea a imobilului de partajat, instanţa de apel apreciind că tribunalul în mod judicios a argumentat că nu există coproprietate între Municipiul Constanţa, reclamante şi pârâţii R. şi S., precum şi că spaţiile locative cumpărate de cei din urmă, nu au vreun impact asupra determinării suprafeţei de împărţit.
Totodată, instanţa de apel a observat că în speţă este aplicabilă teza doctrinară în care dreptul de proprietate se valorifică pe cote părţi ideale; alta ar fi fost însă situaţia în cazul constatării nulităţii acestor contracte de vânzare-cumpărare şi dacă apelantele ar fi avut dreptul la restituirea în natură a întregului imobil (iar nu la o fracţiune de 4/6), ceea ce nu este însă cazul de faţă.
Concluzionând, s-a constatat că operaţiunea avută în vedere la fond şi raţionamentul pentru care nu s-a pus problema împărţirii în baza acestor cote, a ceva din construcţie şi teren între reclamante şi chiriaşii cumpărători au fost rezultatul unei corecte interpretări şi aplicări a legii, nepunându-se problema unei "a doua naţionalizări" prin diminuarea vreunui drept al reclamantelor; instanţa de apel a apreciat că apelantele nu sunt vătămate în dreptul lor din moment ce legea le-a conferit dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru cota indiviză de 4/6 din apartamentele înstrăinate, iar restul cotei ideale s-a transpus asupra părţii de imobil ce se regăsea în indiviziune cu statul.
Pentru aceste motive au fost înlăturate ca nefondate criticile cuprinse în motivele enunţate pe aceste aspecte la pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 9.
În ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, conform încheierii din 8 septembrie 2010, instanţa de apel a înlăturat şi această critică, pornind de la împrejurarea că în mod corect s-a arătat în considerentele sentinţei în ce mod operează în cauză cele dezlegate prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Curtea de apel a avut în vedere că soluţia referitoare la inadmisibilitate nu s-a raportat strict la evaluarea incidenţei legii speciale în raport de norma de drept comun, judecătorul fondului analizând în egală măsură, în conformitate cu argumentele cu valoare de principiu regăsite în Hotărârea M. Atanasiu şi alţii c. României, 2010, existenţa unui bun - în înţelesul Convenţiei - în patrimoniul reclamantelor.
Această evaluare a permis respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu toţi pârâţii, precizată la termenul din 29 ianuarie 2009, ca fiind întemeiată pe art. 480 şi 481 C. civ. şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi niciun demers judiciar anterior nu a renăscut dreptul antecesorului reclamantelor, astfel încât acesta să devină opozabil şi susceptibil de comparare cu cel al terţilor subdobânditori.
Prin urmare, a fost respinsă şi critica de la pct. 10 din motivele de apel.
În legătură cu modalitatea în care părţile de imobil rămase în indiviziune în cote ideale au fost departajate în loturi între Municipiul Constanţa şi apelante, cu includerea apartamentului ocupat de chiriaşul M. în lotul autorităţii locale, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a expus raţionamentul aplicării art. 6739 C. proc. civ. în prezentul litigiu, arătând explicit care spaţii locative deservesc cele două intrări ale imobilului de la nr. a şi b, că este posibilă împărţirea lui în două loturi într-o modalitate care să păstreze pe mai departe aceeaşi funcţionalitate normală a construcţiei şi fără a se încălca drepturile pârâţilor proprietari.
În aceste condiţii, s-a apreciat că nu se impunea atribuirea în integralitate a imobilului supus împărţelii către apelante, de vreme ce a fost posibilă aplicarea regulii partajării în natură, iar reclamantele nu pot obiecta asupra faptului că li s-a atribuit lotul cel mai mare, cel de la nr. b, în suprafaţă de 216,32 mp faţă de cel acordat Municipiului Constanţa, de 65,73 mp - prima instanţă făcând, şi sub acest aspect, o justă departajare în raport de cotele deţinute.
Aceleaşi argumente au fost avute în vedere şi în ce priveşte părţile componente din tronsonul de clădire cu ieşire la nr. a; susţinerile apelantelor (pct. 7 din motivele de apel) potrivit cu care ele ar fi trebuit să fie atribuite intimatului pârât R., cu obligarea sa la sultă către reclamante, este neconformă realităţii, de vreme ce nu există situaţia coproprietăţii în modalitatea pretinsă în apel: pe construcţie 4/6 apelantele, 2/6 intimaţii R. şi S., pe teren 4/6 apelantele şi 2/6 municipiul Constanţa.
Criticile reclamantelor referitoare la lipsa de pertinenţă şi de concludenţă a raportului de expertiză efectuat în cauză au fost apreciate ca formale, pentru că în apel s-a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză "obiectiv şi care să reflecte realitatea".
Expertul a fost criticat prin prisma faptului că nu a observat că în Dosarul nr. 17737/212/2010, chiriaşul M. a cerut instanţelor să le oblige pe reclamante să încheie cu el un nou contract de închiriere, ceea ce, în opinia apelantelor, înseamnă că acesta a înţeles din cuprinsul dispoziţiei că spaţiul locativ ce i-a fost închiriat de primărie le-a fost restituit în natură acestora.
Instanţa de apel a constatat că aceste susţineri (pct. 4 din apel) sunt însă în vădită contradicţie cu realitatea, câtă vreme în acel dosar nu se statuase irevocabil asupra părţilor de imobil deţinute în temeiul acestor cote ideale, iar problema de drept era tranşată în legătură cu modalitatea de interpretare şi aplicare a O.U.G. nr. 40/1999; ca atare, nicio statuare din acea cauză nu se impune în cauza de faţă cu putere de lucru judecat, motiv pentru care, curtea de apel le-a înlăturat ca nefondate.
Sub un al doilea aspect, evocarea de către apelantele reclamante a unei decizii de impunere fiscală pentru a justifica faptul că ar fi proprietare asupra părţii de imobil închiriate acestei persoane este neconformă legii, a mai reţinut curtea de apel, întrucât dovada dreptului de proprietate o reprezintă dispoziţia emisă conform Legii nr. 10/2001 şi procesul-verbal de punere în posesie; reluând argumentele dezvoltate mai sus, cum nicio prevedere a acesteia nu a relevat că reclamantele au primit întregul imobil sau o parte bine definită din acesta, fiindu-le recunoscută doar o cotă ideală asupra bunului, înscrierea într-un anumit mod a unui drept în faţa direcţiei de taxe şi impozite nu naşte dreptul de proprietate în limitele afirmate (pct. 4 din apel).
În ce priveşte critica de la pct. 8 din motivele de apel, referitoare la diferenţa de valoare între "apartamentele vândute şi restul suprafeţelor rămase" şi aceasta a fost înlăturată în ansamblul elementelor de analiză referitoare la natura dreptului conferit prin dispoziţie şi la întinderea acestuia, fiind fără relevanţă în procedura ieşirii din indiviziune valoarea apartamentelor înstrăinate către chiriaşii cumpărători, în raport cu restul imobilului - singura parte ce face obiect al împărţelii.
În raport de toate aceste considerente, pe temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantelor a fost respins ca nefondat.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantele au promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
După reluarea întregii situaţii de fapt a cauzei şi redarea soluţiilor pronunţate în etapele procesuale anterioare, s-a susţinut că instanţa de apel, nu a interpretat în mod corect probatoriul administrat în cauză.
Astfel, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţia emisă de primar în baza Legii nr. 10/2001, care, neatacată fiind, a rămas definitivă, cu consecinţa nesocotirii dreptului de proprietate al reclamantelor, prin reducerea serioasă a acestuia, ca efect al aplicării greşite a cotelor.
Cererea de ieşire din indiviziune s-a fundamentat pe dreptul ce le-a fost recunoscut recurentelor cu privire la imobil, prin dispoziţia din 18 iunie 2008 prin care s-a dispus "restituirea în natură a cotei de 4/6 din imobil, dar şi a cotelor indivize din terenul aferent acestuia ..".
Însă, instanţa de apel, în mod greşit constată că această cotă restituită în natură recurentelor nu se aplică raportat la imobil în integralitatea lui, ci la restul de imobil, după ce se deduce o parte din acesta constând în apartamentele înstrăinate către pârâţi, caz în care dreptul de proprietate recunoscut prin dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 este trunchiat.
Pe de altă parte, în mod greşit instanţa de apel a procedat la interpretarea notificării însăşi pe care recurentele au formulat-o în procedura Legii nr. 10/2001, căreia i-a dat o altă conotaţie juridică, întrucât s-a concluzionat că ceea ce au avut de partajat reclamantele şi municipiul a fost ceea ce excedea vânzărilor menţionate.
Recurentele solicită instanţei de recurs a constata că niciun moment nu au avut în vedere cota lor ca fiind aplicabilă la ceea ce excedea vânzărilor, întrucât atât notificarea, cât şi dispoziţia de restituire se raporta, aşa cum era firesc, la imobil în integralitatea lui.
În consecinţă, instanţa de apel a stabilit în mod total eronat premisele de analiză a litigiului.
Pe de altă parte, recurentele susţin că între considerentele deciziei şi dispozitiv există contradicţii, în sensul că, pe de o parte, se reţine că dispoziţia emisă de primar în soluţionarea notificării nu este explicită cu privire la modalitatea de stabilire a cotelor, pentru ca ulterior, în considerentele aceleiaşi decizii, să reţină că dispoziţia este clară şi constată dreptul apelantelor, raportat la restul din imobil, iar nu la imobil în întregul lui.
O altă critică susţinută de recurente vizează nelegala determinare a cotelor atât raportat la construcţie, dar şi la teren şi anexe.
Astfel, instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile art. 2 din dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la valoarea despăgubirilor.
Recurentele critică hotărârea şi din perspectiva nepronunţării instanţei de apel privitor la diferenţa de valoare între cele două loturi, şi greşita stabilire a valorii loturilor atribuite fiecărei părţi, pentru că dacă se însumează valorile loturilor atribuite fiecărei părţi, deşi pârâtul are o cotă de proprietate mai mică, valoric, lotul său este mai mare decât cel al reclamantelor.
Niciuna dintre instanţele de fond nu a luat în calcul acest aspect, deşi este evident ca o cotă majoritară să permită stabilirea unei valori mai mici decât cea a pârâtului, care deţine o cotă mai mică.
Pentru termenul de judecată din 31 ianuarie 2014, apărătorul recurentelor reclamante a învederat, prin cererea scrisă depusă la dosar, că recurenta reclamantă M.C. a decedat, precizând că va depune dovada decesului şi că va proceda la indicarea moştenitorilor recurentei decedate.
La termenul următor din 28 martie 2014, apărătorul recurentelor a depus la dosar copia certificatului de moştenitor legal din 3 decembrie 2012 emis de B.N.P. asociaţi D. şi M. din care rezultă că unica moştenitoare a recurentei reclamante M.C. este fiica acesteia, recurenta reclamantă D.L., persoană preexistentă în cadrul procesual, astfel că aceasta va prelua prin transmisiunea legală generată de moştenirea legală a autoarei ei, şi calitatea procesuală a recurentei reclamante decedate.
Intimaţii pârâţi nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunându-se însă concluzii scrise atât de recurente, cât şi de intimaţii pârâţi S.V., S.G. şi R.Ş. prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Este util a se preciza în prealabil, că cererea de chemare în judecată a avut iniţial două capete de cerere - nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare din 28 septembrie 1996 şi din 25 noiembrie 1996 având ca obiect două dintre apartamentele din imobilul situat în municipiul Constanţa, str. A.K., precum şi ieşirea din indiviziune asupra acestui imobil; ulterior însă, reclamantele au depus o cerere precizatoare prin care au învederat că înţeleg să formuleze acţiune în revendicarea apartamentelor înstrăinate de pârâtul Municipiul Constanţa în favoarea pârâţilor R.M. şi, respectiv S.V. şi G., completând şi cadrul procesual pasiv prin chemarea în judecată şi a Consiliului Local al Municipiului Constanţa, prin Primar, alături de pârâţii deja existenţi în cauză: fam. S., R.M. şi Primarul Municipiului Constanţa.
Prin aceeaşi cerere precizatoare, s-a menţionat de către reclamante că estimează obiectul acţiunii la valoarea de 550.000 RON, caz în care tribunalului îi revenea competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.; drept urmare, cererea de ieşire din indiviziune reprezintă o cerere accesorie în raport de cererea în revendicare, astfel încât în temeiul art. 17 C. proc. civ. şi ea a fost în competenţa de soluţionare a instanţei învestite cu cererea principală, rămânând dobândite, şi în ce priveşte cererea accesorie, căile de atac prevăzute de lege pentru cererea principală.
Cu privire la capătul principal de cerere, prima instanţă a pronunţat soluţia pe calea excepţiei de inadmisibilitate, criticile reclamantelor cu referire la această excepţie fiind respinse ca nefondate de instanţa de apel.
Prin memoriul de recurs, recurentele reclamante formulează critici doar cu privire la soluţia adoptată de tribunal şi, respectiv confirmată de instanţa de apel asupra cererii accesorii privind ieşirea din indiviziune.
Astfel, în baza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, recurentele reclamante au criticat interpretarea dată de curtea de apel dispoziţiei din 18 iunie 2008 emisă de intimatul pârât Municipiul Constanţa prin Primar în favoarea acestora, prin care a fost soluţionată notificările conexe formulate de recurente în baza Legii nr. 10/2001.
Dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 reprezintă cauza raportului juridic dedus judecăţii şi premisa necesară în soluţionarea cererii de ieşire din indiviziune, astfel încât, Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de instanţa de apel acesteia este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
De asemenea, se apreciază că această critică trebuie analizată împreună cu cea întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi prin care recurentele reclamante se referă la inconsecvenţa instanţei de apel care, pe de o parte a reţinut că dispoziţia emisă de primar în soluţionarea notificării nu este suficient de explicită cu privire la modalitatea de stabilire a cotelor, pentru ca ulterior, în considerentele aceleiaşi decizii, să reţină că dispoziţia este clară şi constată dreptul apelantelor, raportat la restul din imobil, iar nu la imobil în întregul lui.
În mod evident, dispoziţia ce constituie cauza raportului de indiviziune, nu a fost redactată în termenii cei mai lămuritori în care putea fi concepută, însă, dat fiind că recurentele reclamante au achiesat la aceasta în modalitatea în care a fost emisă, întrucât nu au formulat contestaţie împotriva acesteia în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ea trebuia interpretată astfel încât fiecare dintre dispoziţiile sale să producă efecte juridice.
Pe de altă parte, dacă această dispoziţie ar fi conţinut prevederi clare şi lipsite de orice echivoc, operaţiunea de interpretare a ei nu ar mai fi fost necesară sau, în orice caz, ar fi devenit una formală.
Astfel cum instanţele de fond au reţinut situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurentele reclamante au formulat notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru cota de 4/6 din imobilul în litigiu compus din teren şi construcţie, imobil situat la adresa menţionată, acestea fiind în măsură să îşi dovedească vocaţia succesorală doar de pe urma a 4 dintre proprietarii deposedaţi abuziv de stat, restul de 2/6 din imobil făcând obiectul moştenirii vacante.
În soluţionarea acestor notificări a fost emisă de Municipiul Constanţa prin primar dispoziţia din 18 iunie 2008 care, în prevederile sale esenţiale, dispune astfel:
Art. 1 - Restituirea parţială în natură către (..) recurente a cotei de 4/6 din imobilul situat în Constanţa, str. A.K., compus din teren în suprafaţă totală de 581,16 mp şi construcţii (o construcţie demisol, parter şi etaj şi un garaj cu pivniţă), cu excepţia apartamentelor vândute către S.V. şi G. conform contractului de vânzare-cumpărare din 28 septembrie 1996, şi R.M., conform contractului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1996, şi cu excepţia cotelor indivize de teren aferente apartamentelor vândute, conform planului de situaţie anexat şi cu condiţia respectării prevederilor art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Art. 2 - Pentru cota de 4/6 din apartamentele înstrăinate lui S.V. şi G., precum şi R.M. şi pentru cotele indivize de teren aferente apartamentelor vândute s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către (..) recurente.
Înalta Curte constată că valoarea juridică şi probatorie a dispoziţiei de restituire emise în baza Legii nr. 10/2001 este stabilită prin dispoziţiile art. 25 alin. (4) din lege care prevede astfel: "Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
În consecinţă, în condiţiile în care dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost contestată, rezultă că aceasta a rămas definitivă [formulare expresă a art. 25 alin. (5)] după expirarea termenului de contestare de 30 de zile de la comunicare, menţionat ca atare în cuprinsul art. 8 al dispoziţiei.
Regulile de interpretare a clauzelor îndoielnice, deşi sunt reguli de interpretare a convenţiilor (art. 977 - 985 C. civ. 1865) ele sunt aplicabile mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, şi pentru desluşirea înţelesului unor clauze sau dispoziţii ale oricărui act juridic menit a produce efecte juridice faţă de două sau mai multe părţi (emitent şi petent) care îşi au izvorul în dispoziţiile unor acte normative speciale, precum este şi Legea nr. 10/2001.
Astfel, interpretarea corelată a clauzelor este prevăzută ca atare de art. 982 C. civ. care dispune în sensul că toate clauzele se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.
În completare, dispoziţiile C. civ. stabilesc şi alte reguli, într-o anumită ierarhie, care să permită înlăturarea neclarităţilor unui act juridic sau lămurirea clauzelor îndoielnice (susceptibile de mai multe înţelesuri ori confuze - cu un înţeles greu de sesizat).
Prin urmare, procedând la interpretarea dispoziţiei din cauză, prin analogia legii, în aplicarea art. 979 C. civ., se constată că prevederile sale se interpretează în sensul care reiese din natura dispoziţiei supuse interpretării, dar şi în sensul în care ele pot produce un efect (art. 978) şi, dacă în continuare subzistă neclarităţi, după obiceiul locului (art. 980) şi, dacă va fi nevoie, în folosul celui care s-a obligat - regula in dubio pro reo (art. 983).
Din cuprinsul art. 1 al dispoziţiei, anterior reprodus, rezultă că recurentelor li s-a restituit în natură cota de 4/6 din imobilul compus din teren şi construcţie, mai puţin cele două apartamente vândute şi a cotelor indivize de teren aferente acestora, fără însă a fi suficient de clar doar din conţinutul acestui art. 1, privit şi interpretat izolat, dacă partea ideală de 4/6 ce le-a fost restituită în natură se aplică la întregul imobil (conţinând şi apartamentele vândute) ori la ceea ce a rămas din imobil după excluderea obiectului vânzărilor.
Această clarificare însă este furnizată de interpretarea corelată a prevederilor art. 1 şi 2, iar concluzia ce se impune este aceea că cele două apartamente înstrăinate şi cotele de teren aferente (atribuite în folosinţă cumpărătorilor) au fost exceptate de la restituirea în natură, astfel că partea ideală din proprietate aparţinând recurentelor se aplică la restul de imobil rămas neînstrăinat; în plus, în baza art. 979 C. civ., Înalta Curte constată că atare interpretare este în acord şi cu dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 care interzic entităţii notificate să dispună restituirea în natură a imobilelor care au fost înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, ipoteză pentru care legea specială dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent; numai interpretându-se astfel art. 2 din dispoziţie, propunerea acordării de despăgubiri în favoarea recurentelor pentru o cotă de 4/6 din apartamentele înstrăinate şi cotele indivize de teren aferente acestora, îşi găseşte raţiunea şi produce efecte în mod efectiv.
Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea preconizată de recurente, în sensul că li s-a restituit cota ideală de 4/6 din întregul imobil în timp ce cota de 2/6 a Municipiului se suprapune apartamentelor vândute, întrucât, în acest caz, fie art. 2 din dispoziţie nu ar mai produce niciun efect (în condiţiile în care nu a fost anulată dispoziţia), fie recurentele reclamante ar primi o dublă măsură reparatorie (în natură şi despăgubiri) pentru aceeaşi fracţiune din imobil (4/6 din unităţile locative înstrăinate); or, aceasta este interpretare ce nu poate fi primită, fiind contrară regulilor de la art. 978 şi 979 C. civ., dar şi finalităţii legii reparatorii care prevede alternativ măsurile reparatorii pentru unul şi acelaşi imobil sau aceeaşi cotă ideală dintr-un imobil [art. 1 alin. (2) corob. cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001].
Astfel cum deja s-a arătat, pentru a se susţine interpretarea propusă de recurente cu privire la obiectul restituirii în natură acordate sau care ar fi trebuit acordată, era necesar ca acestea să fi formulat contestaţie împotriva dispoziţiei din 18 iunie 2008 în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cadrul căreia era posibilă exercitarea de către instanţă a unei cenzuri de nelegalitate şi netemeinicie, ceea ce la acest moment şi în acest cadrul procesual nu mai este posibilă, dispoziţia fiind consolidată prin neatacare.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile dezvoltate de recurente pe temeiul art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., instanţa de apel confirmând în mod legal interpretarea dată de tribunal dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, cu consecinţa stabilirii corecte a premiselor ieşirii din indiviziune şi a cotelor de proprietate ale părţilor aflate în mod real în indiviziune: recurentele reclamante (4/6 din ceea ce excede vânzărilor) şi Municipiul Bucureşti (2/6 din ceea ce excede vânzărilor).
Pentru motivele arătate anterior, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici criticile dezvoltate de recurente în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu privire la pretinsa nelegală determinare a cotelor atât raportat la construcţie, precum şi la teren şi anexe.
De asemenea, nu poate fi reţinută nici neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2 din dispoziţie referitoare la valoarea despăgubirilor, întrucât în cuprinsul dispoziţiei se prevede în mod expres că propunerea de acordare a despăgubirilor are loc "în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005" act normativ succedat, între timp, de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire şi în conformitate cu ale cărei dispoziţii recurentele urmează a-şi realiza această parte a măsurilor reparatorii având ca obiect "4/6 din apartamentele înstrăinate lui S.V. şi G., precum şi R.M. şi pentru cotele indivize de teren aferente apartamentelor vândute", în termenii dispoziţiei.
S-a mai criticat şi nepronunţarea instanţei de apel privitor la diferenţa de valoare între cele două loturi, precum şi greşita stabilire a valorii loturilor atribuite fiecărei părţi.
Atare critică, susceptibilă de analiză pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este şi ea nefondată, întrucât, din analiza motivelor de apel se constată că recurentele reclamante s-au referit prin criticile aduse sentinţei la diferenţele valorice dintre apartamentele vândute (faţă de cumpărătorii apartamentelor, cererea de ieşire din indiviziune fiind respinsă) şi "restul suprafeţelor rămase", iar nu la diferenţele valorice dintre loturile atribuite în natură coproprietarilor - recurentelor reclamante un lot valoric de 659.229,38 RON, iar intimatului pârât, Municipiul Constanţa, un lot valoric de 315.513,72 RON, într-o corectă aplicarea a criteriilor prevăzute de art. 6739C. proc. civ.; totodată, avându-se în vedere că lotul atribuit în natură recurentelor era superior cotei lor de proprietate (4/6 din obiectul coproprietăţii descrise în dispozitivul sentinţei şi evaluate la 974.743,10 RON), în baza art. 67310 alin. (4) C. proc. civ., tribunalul a dispus obligarea reclamantelor să plătească pârâtului Municipiul Constanţa suma de 9.400 RON sultă corespunzătoare.
Având în vedere toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamantelor.
În aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentelor la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi S.V. şi R.Ş., reduse, faţă de cele efectuate (3.000 RON), având în vedere că în cauză nu s-a formulat întâmpinare, ci doar concluzii scrise, dar şi că motivele de recurs nu conţin vreo critică în ce priveşte dezlegările date de instanţa de apel referitoare la inexistenţa stării de coproprietate cu aceştia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii D.L., D.I.P., D.R.M., D.M.A. şi M.C., decedată şi continuat de moştenitoarea D.L., împotriva Deciziei nr. 51/C din 20 mai 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurentele reclamante la 1.500 RON cheltuieli de judecată, reduse, către intimaţii pârâţi S.V. şi R.Ş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 aprilie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1275/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1277/2014. Civil. Conflict de muncă.... → |
|---|
