ICCJ. Decizia nr. 1331/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢI A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1331/2014
Dosar nr. 50901/3/2010
Şedinţa publică de la 2 aprilie 2014
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A.I. a chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SA solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 455 . 005,09 RON, cu titlu de dividende.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este acţionar la SC A.C. SA, deţinând 23% din capitalul social, în urma cumpărării acţiunilor din 11 iulie 2007 şi că prin hotărâri ale adunării generale s-a aprobat repartizarea dividendelor aferente anului 2006, acestea fiind eşalonate în 2007, 2008, 2009. Aceste dividende, în cuantum total de 1.978.283 RON au fost retrase din bancă în vederea distribuirii, la diverse date, fiind distribuite acţionarilor, cu excepţia reclamantei.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 67 alin. (2) şi alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 38.640 RON stabilită cu titlu de dividende prin hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor societăţii din data de 9 august 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 18651 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă ca fiind prescrisă cererea reclamantei A.I. privind obligarea pârâtei SC A.C. SA la plata sumei de 38.640 RON şi s-au respins restul pretenţiilor, ca nefondate.
În motivare, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a dobândit de la acţionarul societăţii pârâte, T.I., un număr de 1565 acţiuni reprezentând 23% din capitalul social al acestei societăţi, prin încheierea contractului de cesiune din 11 iulie 2007
S-a constatat că reclamanta a solicitat plata dividendelor aferente anului 2006 proporţional cu cota sa de participare la capitalul social, respectiv obligarea la plata sumei de 386.000 RON, precum şi obligarea pârâtei la plata dividendelor aferente anului 2007 în valoare de 69.000 RON.
Prima instanţă a constatat că prin hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din data de 9 august 2007 acţionarii au decis repartizarea dividendelor în cuantum de 200.000 RON din profitul aferent anului 2006.
În cuprinsul acestei hotărâri, nu a fost stabilit un termen pentru plata dividendelor şi, prin urmare, instanţa de fond a arătat că la momentul adoptării hotărârii s-a născut dreptul de creanţă în patrimoniul fiecărui acţionar, precum şi obligaţia corelativă a societăţii de a plăti acţionarilor sumele de bani reprezentând dividende. Nefiind stabilit un termen pentru executarea obligaţiei de plată a dividendelor, obligaţia a devenit exigibilă la momentul adoptării hotărârii, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
S-a apreciat ca fiind neîntemeiată susţinerea reclamantei potrivit cu care în raport de dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale dreptul la acţiune nu este prescris, întrucât nefiind stabilit un termen de plată, plata dividendelor devenea exigibilă la 6 luni de la aprobarea bilanţului pe anul respectiv, respectiv în luna iulie 2008.
Dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevăd că dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
Tribunalul a considerat că termenul maxim de 6 luni este aplicabil doar în situaţia în care adunarea generală stabileşte o dată pentru plata dividendelor. Prin fixarea acestui termen, legiuitorul a urmărit ca plata dividendelor să se facă în cel mult 6 luni de la data aprobării situaţiilor financiare, respectiv că adunarea generală are obligaţia de a fixa termenul de plată astfel încât să nu se depăşească 6 luni de la data la care situaţiile financiare au fost aprobate.
În situaţia în care adunarea generală stabileşte doar dividendul fără a fixa un termen de plată, obligaţia de plată devine exigibilă la momentul adoptării hotărârii în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Aşa fiind, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 38.640 RON solicitată de reclamantă cu titlu de dividende aferente anului 2006 şi stabilite prin hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din 9 august 2007, întrucât, în speţă, dreptul dedus judecăţii s-a născut la această dată şi, prin urmare, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la data de 9 august 2010, iar acţiunea a fost introdusă ulterior acestui termen, respectiv la data de 19 octombrie 2010
În ceea ce priveşte restul sumelor de bani solicitate de reclamantă cu titlu de dividende aferente anului 2006, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit calitatea de acţionar al societăţii pârâte la data de 11 iulie 2007, dată la care a încheiat contractul de cesiune acţiuni cu tatăl său, autorul T.I. şi a dobândit un număr de 1565 acţiuni reprezentând 23% din capitalul social al societăţii pârâte.
S-a constatat că dispoziţiile art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, nu sunt aplicabile în cauză, iar pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamanta a încasat cu titlu de dividende aferente anului 2006 suma de 286.880 RON, întrucât, pe înscrisul intitulat „Stat de plată dividende” este menţionată suma de bani, iar în dreptul numelui reclamantei este aplicată semnătura acesteia.
Tribunalul a apreciat că semnătura aplicată pe acest înscris atestă primirea sumelor de bani de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât pe extrasul din hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor prin care s-a aprobat repartizarea sumei de 341.532 RON cu titlu de dividende aferente anului 2006, tatăl reclamantei, care era persoana căreia i se cuveneau dividendele aferente anului 2006, a făcut menţiunea primirii sumelor de 50.000 RON, la data de 19 februarie 2007, 86.880 RON, la data de 20 mai 2008, 75.000 RON, la data de 5 iunie 2008 şi 75.000 RON, la data de 9 iulie 2008. În total, sumele primite de acţionarul T.I., sub semnătură (recunoscută de reclamantă), sunt în cuantum de 286.880 RON.
Expertul contabil a arătat în cuprinsul raportului de expertiză că în urma verificării registrelor de casă, a registrelor jurnal şi a balanţelor de verificare lunare, a constatat că suma de 286.880 RON a fost plătită reclamantei la datele de 19 februarie 2008 (suma de 50.000 RON), 19 mai 2008 (suma de 100.000 RON) şi 20 mai 2008 (suma de 136.880 RON) conform înregistrărilor din registrele de casă ale datelor respective. Sumele pentru plata dividendelor au fost ridicate din contul bancar al pârâtei la banca U.R. SA, aşa cum se menţionează de către bancă pe statul de plată, iar încasările de la banca U.R. SA au fost evidenţiate la încasări în registrele de casă ale pârâtei în acelaşi cuantum.
Tribunalul a constatat că susţinerea pârâtei potrivit cu care reclamanta a încasat suma de 286.800 RON în numele tatălui său, T.I., sumă pe care a remis-o acestuia ulterior, este reală.
Fiind dovedită încasarea sumei de 286.800 RON cu titlu de dividende aferente anului 2006 de către acţionarul îndreptăţit T.I., s-a apreciat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că menţiunile olografe aparţinând tatălui reclamantei au fost făcute pe înscrisul intitulat „extras din hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor”.
Cât priveşte dividendele aferente anului 2007, în raport de înscrisurile depuse la dosar şi de constatările expertului contabil, prima instanţă a reţinut că pârâta a achitat reclamantei sumele cuvenite acesteia cu titlu de dividende aferente anului 2007.
Au fost înlăturate criticile reclamantei faţă de raportul de expertiză, întrucât expertul a arătat că statele de plată a dividendelor au fost înregistrate în evidenţele contabile ale pârâtei, în perioada în care dividendele au fost plătite fiind reflectate în mod corespunzător în fişele de cont contabile, balanţele de verificare lunare şi situaţiile financiare întocmite de pârâtă şi înregistrate la organele fiscale. Mai mult, o parte din dividende (respectiv plata sumei de 18.170 RON în data de 24 iunie 2010, plata sumei de 16.100 RON în data de 21 iulie 2010, plata sumei de 13.524 RON în data de 19 august 2010, plata sumei de 5.698 RON în data de 20 septembrie 2010) au fost efectuate prin transfer bancar din contul bancar al pârâtei în contul bancar al reclamantei deschis la Banca C.E.C. SA. Viramentul bancar dovedeşte în mod cert stingerea obligaţiei de plată a dividendelor.
Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondate restul pretenţiilor.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A.I. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 165 din 23 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar, în ceea ce priveşte primul motiv de apel vizând interpretarea erontă a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
S-a arătat că prin hotărârea adoptată societatea nu a prevăzut un termen de plată, astfel că obligaţia de plată a devenit scadentă imediat, ceea ce înseamnă că termenul de prescripiţie de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă la data de 9 august 2007 şi s-a împlinit la 9 august 2010, motiv pentru care, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei având în vedere că acţiunea a fost formulată la data de 21 octombrie 2010.
Referitor la întreruperea cursului prescripţiei prin îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii prevăzute de art. 7201 C. porc. civ., instanţa a constatat că nu poate fi primită apărarea apelantei sub acest aspect, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei sunt limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi nu pot fi extinse la alte situaţii cum ar fi procedura prealabilă.
A fost apreciat ca fiind neîntemeiat şi cel de al doilea motiv de apel prin care se critica constatarea instanţei potrivit căreia divividendele aferente anului 2006 au fost datorate şi plătite dlui T.I., tatăl apelantei.
Contractul de cesiune al acţiunilor dintre T.I. şi apelanta A.I. a fost încheiat la data de 11 iulie 2007 şi părţile au convenit că acesta îşi produce efectele începând cu data semnării sale.
Or, menţiunea din contractul de cesiune conform căreia transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor îşi produce efectele începând cu data semnării (respectiv numai pentru creditor) are ca scop să sublinieze că, dividendele cuvenite pentru perioada anterioară cesiunii sunt datorate cedentului, nu cesionarului, aşa cum prevede art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.
Din probele aflate la dosar a rezultat ca apelanta-reclamantă a semnat de primire pe statul de plată pentru suma netă de 286.800 RON, reprezentând dividende aferente anului 2006.
De asemenea, suma de 57.960 RON, reprezentând dividende aferente anului 2007 a fost primită de apelanta care a semnat statul de plată.
S-a constatat că prima instanţă a coroborat toate înscrisurile depuse la dosar, respectiv state de plata, chitanţe eliberate de tatăl apelantei, balanţele sintetice din 31 decembrie 2007 şi 31 decembrie 2008, aprobarea de către apelanta în Adunarea Generală a situaţiilor financiare aferente anilor 2007 şi 2008, aprobarea dată de apelantă în calitate de administrator, membru în Consiliul de Administraţie al societăţii.
Toate probele au relevant faptul că dividendele pentru 2007 şi 2008 au fost încasate de către A.I. şi, mai mult decât atăt, aceste înscrisuri se coroborează cu declaraţia martorului B.M. care arată că acesta a predat personal sumele de bani către apelantă în baza împuternicirii acordate de societate pentru a ridica de la bancă sumele achitate ulterior cu titlu de dividende.
De asemenea, expertul contabil care a realizat raportul de expertiză contabilă a concluzionat că apelanta a încasat dividendele aferente anilor 2007 şi 2008, constatările sale bazându-se pe registrele contabile ale societăţii.
În ceea ce priveşte critica adusă interpretării eronate a documentelor intitulate „state de plată” instanţa de apel a reţinut că acestea sunt documente ce atestă eliberarea obligaţiei de plată a dividendelor, fiind înscrisuri sub semnătură privată cu valoarea pe care o au acestea potrivit art. 46 C. com. şi art. 1186 C. civ.
În termen legal, recurenta-reclamantă A.I. a declarat recurs împotriva încheierii din 16 mai 2013 şi a deciziei civile nr. 165 din 23 mai 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, solicitând admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate şi triiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru administrarea probei cu expertiză tehnică contabilă, iar, în subsidiar modificarea în tot a decizieie atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Recurenta-reclamantă a criticat încheierea din 16 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel, în mod eronat, a respins cererea de administrare a unei expertize tehnice contabile în cauză, deşi, consideră reclamanta, aceasta era legală, pertinentă şi mai ales utilă cauzei, în raport de inadvertenţele şi contradicţiile existente în expertiza contabilă administrată de instanţa de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta expune pe larg argumentele pe care se fundamentează aceste susţineri, în raport de înscrisurile care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză contabilă efectuată în primă instanţă şi aspectele ce ar fi trebuit avute în vedere pentru efectuarea unuei noi expertize contabile în apel.
Din această perspectivă, consideră că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece efectuarea expertizei specialitatea contabilitate în apel era absolut necesară pentru lămurirea situaţiei de fapt invocate.
În opinia recurentei, expertul nu a analizat documentele primare, cele pe baza cărora s-au făcut menţiunile în registrul de casă, bilanţ şi balanţă; arătând că a formulat obiecţiuni la acest raport, obiecţiuni ce au fost încuviinţate de instanţa de fond.
Cu toate că expertul, prin răspunsul la obiectiunile reclamantei nu a răspuns punctual conform obiecţiunilor încuviinţate, existând o serie de inadvertenţe şi contradicţii evidente între concluzii şi constatări, instanţa de fond nu a mai încuviinţat a doua solicitare a reclamantei (obiecţiunile la răspunsul expertului) de a se lămuri de către expert punctele omise intenţionat în primul răspuns la obiecţiuni.
Aceste elemente omise de expert ar fi trebuit clarificate în faţa instanţei de apel, printr-o nouă expertiză contabilă.
Instanţa de apel a ignorat criticile formulate de reclamantă cu privire la raportul de expertiză şi a înlăturat efectuarea unei noi expertize care să elucideze neconcordanţele semnalate şi nelămurite de primul expert, întrucât a înţeles să minimalizeze rolul înscrisurilor invocate de pârâtă în apărarea sa, şi anume „Statele de plata dividende”.
În opinia recurentei, instanţa de apel nu se putea limita la a aprecia statele ca fiind înscrisuri sub semnătură privată simple, câtă vreme reţine că aceste înscrisuri fac dovada plăţii, prin acest mod de argumentare, instanţa încălcând dispoziţii legale în vigoare şi direct aplicabile acestor documente.
Deşi s-au învederat expres prevederile Regulamentului operaţiunilor de casă, arătând că, documentele de plată „state” trebuie să îndeplinească condiţiile menţionate în art. 2 şi art. 24 (din Decretul nr. 209/1976) pentru a avea caracter de document justificativ, nici instanţa şi nici expertul nu au luat în considerare cadrul legal aplicabil şi au refuzat să analizeze plăţile prin această prismă.
Totodată, instanţă de apel a reţinut, în mod greşit, incidenţa prevederilor art. 1186 C. civ., întrucât în primul rând „statul de plată dividende” nu constituie titlu de creanţă, iar în al doilea rând nu se poate reţine că semnătura reclamantei de pe un document de repartizare a dividendelor poate echivala cu „o adnotaţie” şi nici cu o „scriptură” făcută pe dosul, marginea sau în josul duplicatului unui act sau chitanţă.
Aprecierea instanţei conform căreia statul semnat de reclamantă face dovada plăţii sumei statuate în acesta la momentul semnării, nu poate fi primită, întrucât există alte documente justificative care au stat la baza înregistrării a trei plăţi distincte, cu numerar, în registrul de casă în 3 zile distincte, ulterior semnării statului.
Concluzia în sensul plăţii concomitent cu semnarea statului este contrazisă de chiar constatările expertului expuse în expertiză, (situaţia statului aferent hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor din 11 decembrie 2007 în valoare netă de 286.880 RON (341.523 RON brut), stat semnat de recurentă şi folosit în fapt pentru retragerea numerarului aferent acestor plăţi de la bancă, în 3 date diferite şi creditarea casieriei cu aceşti bani).
Ulterior intrării sumelor de bani în casieria pârâtei, nu se regăseşte niciun document justificativ care să conducă la concluzia că aceste sume de bani au fost plătite, cum se susţine, astfel: 50.000 RON din 19 februarie 2008, 100.000 RON din 19 mai 2008 şi 136.880 RON din 20 mai 2008.
De altfel, soluţia retragerii de numerar din bancă pentru ca în aceeaşi zi să se efectueze plăţi ale dividendelor, apare ca fiind una cel puţin bizară, câtă vreme aceste sume de bani puteau fi virate direct în contul recurentei, cum s-a şi întâmplat ulterior cu alte tranşe.
Pe state nu este menţionată de către recurentă data primirii sumei de bani, iar lipsa aplicării de către casier pe stat a ştampilei cu textul „ACHITAT”, indicând data operaţiunii nu face altceva decât să infirme plata şi în aceste condiţii, documentul acesta (statul) nu are caracter de document justificativ de plată.
Un alt argument în susţinerea oportunităţii efectuării unei noi expertize sau în înlăturarea concluziilor primulului expert este şi faptul că expertul desemnat în cauză a ignorat prevederile normei 3531.2. Capitolul II, „Desfăşurarea expertizei contabile”.
Şi în ceea ce priveşte nota de decont din 30 aprilie 2009, expertul nu a indicat documentul primar pe baza căruia s-a menţionat în contabilitate suma luată ca avans de către reclamantă.
În plus, instanţa îşi bazează argumentaţia pe probe ce nu au fost încuviinţate şi administrate în cauză (îşi fundamentează soluţia pe „declaraţia martorului B.”, deşi o astfel de probă nu a fost admisă şi nici administrată în cauză, înscrisul depus la dosar fiind nul ca mijloc de probă).
Mai mult, reţine trunchiat cele „declarate” de martor, întrucât acesta nu declară că el ar fi predat personal banii reclamantei A.I., ci declară că i-a ridicat din bancă, iar banii „s-au predat ulterior” d-nei A.I., fără însă a afirma că el i-a predat.
În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 165 din 23 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, recurenta apreciază că instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat ca fiind corectă instanţei de fond de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 38.640 RON, dividende pentru anul 2006, această soluţie contravenind dispoziţiilor exprese ale art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
Recurenta consideră că instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că termenul de prescripţie curge de la momentul adoptării hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor prin care s-a stabilit distribuirea dividentelor, iar nu de la momentul la care acestea devin exigibile.
Consideră că atâta timp cât nu s-a stabilit un termen de plată, plata dividentelor devenea scadentă la 6 luni de la aprobarea bilanţului pe anul respectiv, respectiv anul 2007. Bilanţul aferent anului 2007 s-a aprobat, cel mai devreme la aprilie sau mai 2008, iar de la aceasta dată, având în vedere termenul de 6 luni, suma aferentă dividendelor devenea exigibilă abia în octombrie-noiembrie 2008.
Prin urmare, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă în octombrie 2010, termenul nu era împlinit.
Totodată, urmare a interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că dividendele aferente anului 2006 se cuveneau fostului acţionar, T.I.
În măsura în care instanţa ar fi apreciat acest lucru, s-ar fi impus să se invoce, din oficiu, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei.
În plus, instanţa face confuzie între două noţiuni absolut distincte: profitul societăţii şi dividende.
Câtă vreme nu s-a votat în Adunarea Generală a Acţionarilor distribuirea profitului către acţionari, nu există dividende. Dividendele apar doar în urma votării în Adunarea Generală a Acţionarilor a distribuirii profitului.
Instanţa de apel a reţinut situaţia juridică prevăzută de dispoziţiile art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, însă, în condiţiile în care nu există o prevedere expresă care să statueze faptul că dividendele de până atunci se vor plăti fostului acţionar, instanţa face o interpretare excesivă şi în mod vădit contrară voinţei păţilor.
Prevederea contractuală nu poate fi interpretată prin adăugarea la voinţa părţilor, întrucât conform art. 969 C. civ. convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţi.
În sprijinul faptului că aceste dividende se datorau cesionarului arată că anterior cesiunii, profitul nu fusese repartizat către acţionari, astfel că nu se poate vorbi de dividente existente la acel moment, care să se fi cuvenit cedentului T.I.
Având în vedere că profitul anului 2006 nu a fost repartizat către dividende în perioada în care T.I. era acţionar, ci a fost repartizat către dividende după momentul cesiunii, este neîndoielnic că în momentul cesiunii, societatea nu înregistra datorii către acţionarul cedent.
Exigibilitatea plăţii dividendelor se naşte prin hotărârea de repartizare a dividendelor emisă de Adunarea Generală a Acţionarilor. Dacă ar fi fost dividende distribuite şi neplătite acţionarului T.I. la momentul cesiunii, aceste dividende urmau a fi achitate acestuia. însă, dividendele repartizate în 11 decembrie 2007 s-au născut ca datorie a societăţii către acţionari la data de 11 decembrie 2007, deoarece numai repartizarea profitului către dividende dă un drept de creanţă al acţionarului asupra societăţii.
Acest lucru este confirmat şi de către T.I. care a participat şi la Adunarea Generală a Acţionarilor din 11 decembrie 2007 în care a reprezentat prin procura alţi 2 acţionari şi a hotărât/votat în această Adunare Generală a Acţionarilor distribuirea acestor dividende către A.I. De asemenea, T.I. nu a făcut niciodată o solicitare societăţii pentru ca dividendele aferente anului 2006 să îi fie achitate.
Reclamanta critică hotărârea şi din perspectiva faptului că instanţa de apel şi-a fundamentat argumentaţia pe probe ce nu au fost încuviinţate şi administrate în cauză.
În acest context, instanţa face referire la „declaraţia martorului B.”, care se coroborează cu alte probe, iar în privinţa declaraţiilor autentificate din 5 septembrie 2012, recurenta apreciază că acestea sunt nule ca probe, neputând avea vreo valoare probatorie.
Aceste înscisuri, susţine recurenta, sunt lovite de nulitate ca probe (art. 105 C. proc. civ.), astfel că nu au fost încuviinţate de instanţă şi nu s-a ţinut cont de ele la soluţionarea cauzei în primă instanţă. De asemenea, aceste înscrisuri nu sunt însoţite de probe care să ateste veridicitatea lor (dispoziţii de plată, chitanţe, etc).
În ceea ce priveşte proba testimonială, instanţa s-a pronunţat prin încheiere interlocutorie, în sensul respingerii acestei probe solicitată de pârâtă.
Ori, prin depunerea acestor „înscrisuri” se încearcă eludarea dispoziţiilor obligatorii luate de instanţă în prezenta cauză, de fapt adininistrându-se indirect proba testimonială, declaraţia fiind însă adusă sub formă de înscris la dosar (mai ales în ceea ce priveşte declaraţia lui B.M.).
Asemenea documente nu pot avea valoare de înscris în sensul de mijloc de probă, astfel că se impunea ca instanţa să le înlăture ca atare, şi nu să le reţină ca probe.
Mai mult, instanţa de apel nu a încuviinţat administrarea probei testimoniale, astfel că în lipsa încuviinţării unei asemenea probe nu putea reţine în motivarea sa declaraţia unui martor.
În realitate, susţine recurenta-reclamantă, nu există nicio dovadă a faptului că plăţile au fost făcute către aceasta, în sensul existenţei unor documente justificative care să poate proba acest lucru mai presus de orice îndoială.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă SC A.C. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante A.I., solicitând, în principal, admiterea excepţiei invocate şi, în consecinţă respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
În argumentarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, intimata-pârâtă a arătat, în esenţă, că prin contractul de cesiune din 17 decembrie 2012 recurenta-reclamantă A.I. a cedat către A.E.S. (fiica sa) toate acţiunile deţinute la SC A.C. SA, precum şi toate dividendele cuvenite pentru anii următori.
În raport de această împrejurare, apreciază că singura persoană care ar fi putut exercita calea de atac a recursului era A.E.S. în calitate de cesionar şi deţinător a dreptului litigios, recursul formulat de către A.I. fiind inadmisibil.
Analizând încheierea şi decizia recurate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Înalta Curte, examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de intimate-pârâtă prin întâmpinare, constată că aceasta este neîntemeiată, motiv pentru care, o va respinge, dat fiind că încheierea pe parcursul litigiului a contractul de cesiune din 17 decembrie 2012 încheiat între recurenta-reclamantă A.I. şi A.E.S. (fiica sa) prin care au fost cedate acesteia din urmă toate acţiunile deţinute de reclamantă la SC A.C. SA, precum şi toate dividendele cuvenite pentru anii următori, nu atrage lipsa calităţii procesuale active a recurentei-reclamante, în raport de data promovării cererii de chemare în judecată (21 octombrie 2010) şi dat fiind că obiectul cauzei îl reprezintă pretenţii (dividende) anterioare încheierii acestui contract.
Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă se prevalează, în mod greşit, de faptul că, prin încheierea de amânare a pronunţării din 16 mai 2013, instanţa de apel a respins solicitarea reclamantei de a administra o nouă expertiză contabilă.
Este de reţinut că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la re interpreta rea probelor dispuse.
Totodată, instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, având în vedere apărările intimatei-pârâte, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, iar faptul că soluţia dată nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate şi nici nu atrage incidenţa prevederilor art. 105 C. proc. civ.
Criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză cele două instanţe şi-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel suverană în administrarea şi aprecierea probelor a reţinut cu justeţe încasarea de către reclamantă sumei de 286.800 RON reprezentând dividende aferente anului 2006, în numele tatălui ei T.I., sumă pe care a remis-o acestuia ulterior, precum şi faptul că pârâta SC A.C. SA a achitat sumele cuvenite reclamantei cu titlu de dividende aferente anului 2007, recurenta semnând statul de plată.
În acest sens, s-a reţinut că instanţa a coroborat toate înscrisurile aflate la dosar, respectiv state de plată, chitanţe eliberate de tatăl reclamantei, balanţele sintetice din 31 decembrie 2007 şi 31 decembrie 2008, aprobarea de către reclamantă în Adunarea Genrală a situaţiilor financiare aferente anilor 2007 şi 2008, aprobată de recurenta-reclamanta în calitate de administrator, membru al Consiliului de Administraţie al societăţii, înscrisuri ce au fost corroborate cu declaraţia martorului B.M. şi raportul de expertiză efectuat în primă instanţă.
Se impune precizarea faptului că o reanalizare a situaţiei de fapt la care tinde în realitate recurenta-reclamanta, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greşită a legii ori interpretarea greşită actului juridic dedus judecăţii, de care se prevalează aceasta, recurenta aducând în discuţie chestiuni de fond a căror analiză excede competenţei instanţei de recurs.
În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar (răspunsuri la interogatorii, depoziţii ale martorilor, raportul de expertiză contabilă, examinarea şi relevanţa atribuită de expert documentelor ce au stat la baza întocmirii expertizei contabile, obiecţiunile la raportul de expertiză etc.) exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 şi ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 219/2005.
În ceea ce priveşte critica adusă interpretării eronate a documentelor intitulate state de plată, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că aceastea sunt documente care atestă eliberarea obligaţiei de plată a dividendelor, fiind înscrisuri sub semnătură privată, în înţelesul art. 46 C. com. potrivit căruia „obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează (...) cu acte sub semnătură privată, respectiv art. 1186 C. civ. de la 1864, conform căruia orice adnotaţie făcută de creditor în josul, pe marginea, sau pe dosul unui titlu de creanţă, este crezută, cu toate că nu este subsemnată nici datată de el, când tinde a proba liberaţiunea debitorului. Aceeaşi putere doveditoare are şi scriptura făcuta de creditor pe dosul, marginea sau în josul duplicatului unui act sau chitanţă, dar numai când duplicatul va fi în mâinile debitorului”.
Dispoziţiile Decretului nr. 209/1976 sunt exclusiv aplicabile instituţiilor publice, motiv pentru care, susţinerile recurentei vizând modul de redactare al înscrisurilor denumite „state de plată” raportat la condiţiile stipulate de art. 2 şi art. 24 din drecretului menţionat sunt lipsite de suport legal.
Aceasta întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) coroborat cu Anexa nr. 4 pct. 3 lit. h) din Legea nr. 72/1997-Legea privind bugetul de stat pentru anul 1997, Decretul nr. 209/1976 se aplică exclusiv instituţiilor publice.
În aces sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 13/2010 s-a reţinut punctul de vedere al Ministerului de Finanţe din care rezultă cu evidenţă că prevederile Decretului nr. 209/1976 sunt aplicabile doar instituţiilor publice: „în opinia Ministerului Finanţelor, exprimată în adresa din 25 noiembrie1999, prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 209/1976 pentru aprobarea Regulamentului operaţiunilor de casă sunt aplicabile numai instituţiilor publice, începând cu anul 1997, prin menţionarea, în anexa nr. 4 la legile bugetare anuale nr. 72/1997, nr. 109/1998 şi nr. 36/1999, a Decretului nr. 209/1976 ca bază legală pentru capitolul încasări şi alte surse, cu specificaţia valabil numai pentru instituţii publice”.
Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanţa de apel făcând o corectă interpretare a contractului de cesiune al acţiunilor încheiat la data de 11 iulie 2007 între T.I. (autorul reclamantei) şi reclamanta A.I., fiind nefondate criticile recurentei sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Potrivit art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale „dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afara de cazul în care părţile au convenit altfel”.
Prin urmare, textul legal enunţat, conferă posibilitatea părţilor să convină asupra modului de împărţire a dividendelor aferente perioadei anterioare cesiunii şi cu excepţia unei stipulaţii contrarii în contractul de cesiune, dividendele se cuvin cesionarului.
Este de necontestat că menţiunea din contractul de cesiune conform căreia transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor îşi produce efectele începând cu data semnării (respectiv numai pentru creditor) are ca scop să sublinieze că, dividendele cuvenite pentru perioada anterioară cesiunii sunt datorate cedentului, nu cesionarului, aşa cum prevede art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.
Reclamanta a semnat de primire pe statul de plată pentru suma netă de 286.800 RON, reprezentând dividende aferente anului 2006, încasând suma în numele tatălui său, T.I., pe care a remis-o ulterior, fiind lipsite de relevanţă susţinerile recurentei vizând posibilitatea invocării de către instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în condiţiile în care suma nu i s-ar fi cuvenit.
Nu pot fi primite nici criticile recurentei conform cărora în raport de dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 dreptul la acţiune nu este prescris pentru suma de 38.640 RON stabilită cu titlu de dividende aferente anului 2006, întrucât nefiind stabilit un termen de plată, plata dividendelor devenea exigibilă la 6 luni de la aprobarea bilanţului pe anul respectiv, respectiv în luna octombrie-noiembrie 2008, astfel cum susţine în recurs.
Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale dividendele se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
Totodată, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.
Suma de 38.640 RON solicitată de reclamantă cu titlu de dividende aferente anului 2006 a fost stabilită prin hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor din 9 august 2007.
Astfel, în condiţiile în care, prin hotărârea adoptată societatea pârâtă nu a prevăzut un termen de plată, obligaţia de plată a devenit scadentă imediat, ceea ce înseamnă că termenul de prescripiţie de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă la data de 9 august 2007 şi s-a împlinit la 9 august 2010, motiv pentru care, în mod legal, instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru suma de 38.640 RON stabilită cu titlu de dividende aferente anului 2006, având în vedere că acţiunea a fost promovată la data de 21 octombrie 2010.
Pentru considerentele reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, dând o corectă eficienţă textelor de lege incidente în speţă, fiind nefondate şi criticile recurentei subsumate motivului de nelegalite reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 şi pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârile atacate fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A.I. împotriva încheierii din 16 mai 2013 şi a deciziei civile nr. 165 din 23 mai 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind plata cheltuielilor de judecată în recurs, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea intimatei, în sensul obligării recurentei-reclamante A.I. la plata sumei de 25.215 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A.C. SA, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.I. invocată de intimata-pârâtă SC A.C. SA prin întâmpinare.
Respinge recursul declarat de reclamanta A.I. împotriva încheierii din 16 mai 2013 şi a deciziei civile nr. 165 din 23 mai 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă A.I. la plata sumei de 25.215 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A.C. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3212/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2798/2014. Civil → |
|---|
