ICCJ. Decizia nr. 2800/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2800/2014
Dosar nr. 42/103/2010**
Şedinţa publică din 21 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, la data de 8 ianuarie 2010, reclamanta R.N.P.R., prin D.S. Neamţ a chemat în judecată Mănăstirea Neamţ pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 565.217 lei, cu titlu de despăgubiri.
La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2010, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul reducerii cuantumului pretenţiilor la suma de 493,905 lei, cu motivarea că renunţă la contravaloarea a 3 construcţii şi anume centrală termică cabana Nemţişor, U.P. III, ua C1, în valoare de 31168 lei, împrejmuire scândură cabana Nemţişor, în valoare de 33.541 lei şi topliţe păstrăv cabana Nemţişor, în valoare de 16.603 lei.
Prin cerere reconvenţională, pârâta Mănăstirea Neamţ a solicitat să fie obligată reclamanta să emită o adresă către Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară Neamţ, prin care să ceară radierea!din cartea funciară de la O.CP.I. Neamţ - Oficiul Tg. Neamţ a următoarelor întabulări privind dreptul de proprietate a! statului pentru clădirile: sediu ocol silvic Tg. Neamţ, canton Secu, Cabana Nemţişor, dreptul de folosinţă el D.S. Neamţ pentru terenurile aferente acestor clădiri în suprafaţa de 3.302 mp şi 1.000 mp, ca urmare a faptului că prin sentinţa civilă nr. 23/1997 a Judecătoriei Tg. Neamţ acestea au intrat în proprietatea Mănăstirii Neamţ.
A mai solicitat pârâta ca, în situaţia îţi care se va aprecia că anumite bunuri mobile sau imobile din cele pretinse de reclamantă nu sunt parte integrantă a imobilelor dobândite în proprietate de către Mănăstirea Neamţ, prin punerea în executare a sentinţei, civila nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamţ, să fie obligată reclamanta să şi le ridice pe cheltuiala sa.
Prin sentinţa civilă nr. 840/C din 16 august 2010, Tribunalul Neamţ a respins acţiunea principală formulată de; R.N.P.R., prin D.S. Neamţ şi cererea reconvenţională formulată de Mănăstirea Neamţ.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond: a reţinut cu privire la acţiunea principală că reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata contravalorii unor imobile construcţii care,; prin sentinţa civilă nr. 23 din 9 ianuarie 2007 a Judecătoriei Tg. Neamţ au fost trecute, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 1/2000, dhi; proprietatea sa în proprietatea pârâtei, motivând că prin Decizia nr. 603/2008, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 31- alin. (3), (4), (7), (8) şi (9) din Legea nr. 1/2000.
Împrejurarea că ulterior pronunţării şi executării sentinţei civile nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamţ, dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 1/2000 au fost declarate neconstituţionale (prin Decizia nr. 602 din 20 mai 2008 a Curţii Constituţionale) nu-i deschide reclamantei ca;lea unei acţiuni în despăgubiri pentru imobilele preluate, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (7) din Constituţie şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Or, atât timp cât textul delege în vigoare la data pronunţării sentinţei civile nr. 23/2007 a Judecătoriei tg. Neamţ nu reglementa vreo modalitate de despăgubire pentru construcţiile şi instalaţiile în litigiu, pârâta nu poate fi obligată în prezent, în urma declarării neconstituţionale a acelui text de lege, la plata contravalorii acelor bunuri, deoarece decizia Curţii Constituţionale are efecte „ex nune".
Acţiunea reclamantei este .lipsita de temei, întrucât dispoziţiile art. 492 şi următoarele C. civ. (invocate ca temei juridic al acţiunii abia cu ocazia judecării cauzei în fond) nu sunt. aplicabile în speţă.
Astfel, dispoziţiile art. 492-494 şi urm. C. civ. reglementează dreptul de creanţă al constructorului asupra construcţiei edificate pe terenul altuia şi care se întemeiază pe îmbogăţirea tară justă cauză a proprietarului terenului.
Îmbogăţirea fără justa cauză este faptul juridic ilicit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic care constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligaţia de a înapoia celei de-a doua avantajul pe care l-a obţinut în dauna ei.
Mijlocul procedural prin care cel care a suferit o sărăcire a patrimoniului ca urmare a îmbogăţirii tara justă cauza a altei persoane poate reclama în justiţie de la acesta restituirea îmbogăţirii dobândite în detrimentul lui îl reprezintă acţiunea în restituire ("Actio in rem verso").
Condiţia juridică a intentării acţiunii în restituire presupune să nu existe un temei legal al îmbogăţirii unui patrimoniu pe seama diminuării patrimoniului altei persoane, respectiv să nu fie vorba de o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească, un contract, etc.
Or, în speţă, trecerea fără plată în proprietatea pârâtei a bunurilor a căror contravaloare o pretinde reclamanta şi cu care susţine că s-a diminuat patrimoniul său, s-a tăcut în temeiul dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 1/2000 şi în baza unei hotărâri judecătoreşti şi nu „fără just temei".
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamantei din acţiune (aşa cum a fost precizată) vizează cu totul alte imobile şi instalaţii şi nu cele indicate de pârâtă prin petitul 1 al cererii reconvenţionale.
În ce priveşte cel de-al-doilea capăt de cerere, deşi reclamanta nu a susţinut prin acţiune că o parte din imobilele sau instalaţiile a căror contravaloare o pretinde nu ari fi fost parte integrată din imobilele trecute în proprietatea pârâtei, ca o consecinţă a respingerii cererii principale, acest capăt de cerere rămâne fără obiect.
Prin Decizia nr. 7 din 11 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bacău, soluţia primei instanţe a fost menţinută.
Prin Decizia nr. 2709 din 20 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat hotărârea instanţei de apel, în parte trimiţând spre rejudecare apelul reclamantului.
S-a reţinut de către instanţa supremă ca, în raport de art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, se pune problema dacă declararea neconstituţionalităţii textului de lege menţionat prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunii în curs, având în vedere că, la data pronunţării sentinţei civile nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamţ, dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 1/2000 nu erau declarate neconstituţionale.
La data retrocedării terenului pârâtei Mănăstirea Neamţ, nu era reglementată în procedura legii speciale vreo modalitate de despăgubire pentru construcţiile şi instalaţiile în litigiu, dar prin controlul de constituţionalitate exercitat asupra normei încidente, contrar argumentelor reţinute de instanţa de apel, s-a stabilit dreptul la despăgubiri în favoarea celui care a edificat astfel de construcţii.
În consecinţă, cum acţiunea de faţă a fost introdusă după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 603/2008, /reclamanta are dreptul la data prezentei acţiuni în justiţie, de a obţine echivalentul, bunurilor transmise odată cu imobilul teren, pârâtei.
Aceasta deoarece, la data soluţionării-; litigiului anterior, s-a dezlegat doar chestiunea privitoare la dreptul pârâtei de a revendica imobilul şi îndreptăţirea acesteia la restituire, nu şi o eventuală creanţă pe care ar avea-o reclamanta.
În acest context al analizei, nu se poate reţine exclusivitatea sentinţei nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamţ şi efectul lucrului judecat pe aspectul despăgubirilor, în litigiul anterior dezbătândui-se doar chestiunea privitoare la dreptul pârâtei la restituirea imobilului, nu şi dreptul reclamantei la dezdăunare pentru construcţiile aflate pe teren.
Aşa cum, de altfel, s-a stabilit ulterior, trecerea în proprietatea persoanei îndreptăţite a construcţiilor de pe terenurile forestiere, cele de colectare a torenţllor, drumurilor forestiere, sediile de cantoane silvice, cabane de vânătoare, pepinierele, alte amenajări silvice, instalaţiile sau mijloacele fixe amplasate pe suprafeţele ce au făcut obiectul retrocedării reglementată de art. 31 din Legea nr. 1/2000, nu era o norma coerentă şi constituţională, determinând imprevizibilitatea jurisprudenţei, motiv pentru care a fost înlăturată prin controlul de constituţionalitate.?
Astfel, s-a reţinut că, prin textul declarat neconstituţional, ar opera un transfer gratuit al dreptului de proprietate privată, contrar dispoziţiilor art. 44 din Constituţie (potrivit cărora proprietatea privată este garantată şi ocrotită, în mod legal, de lege indiferent de titular) şi de reglementările europene.
Pe de altă pane, deşi la data retrocedării terenului nu se prevedea expresis verbis posibilitatea reclamantei de a obţine despăgubiri pentru aceste construcţii, această posibilitate este actuală în cauza de faţă şi pentru faptul că lipsirea reclamantei de echivalentul bunurilor, pe care susţine că le-a edificat, trecute în proprietatea pârâtei fărl despăgubire, semnifică o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.G.
În acest sens, deşi artl ;din Protocolul 1 la C.E.D.O. invocat de reclamantă prin motivele de recurs, nu reprezintă un temei juridic în sine este de reţinut că protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la bunurile unei persoane nu poate fi ignorată. Aceasta protecţie este una absolută, autorităţile statale putând aduce anumite limitări ale exerciţiului acestui drept, în condiţiile tezei a II-a din textul de lege menţionat.
Art. 1 conţine nu numai principiul general al protecţiei dreptului de proprietate, ci şi alte două principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept; posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
C.E.D.O. a consacrat şi o limită jurisprudenţială, dată de „atingerea substanţei" dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea priveşte realizarea unui interes general, ea nu trebuie sa determine golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.
Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, şi anume, privarea ;să fie prevăzută de lege, să fie impusă cu o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional, care vizează respectarea principiului proporţionali taţii între interesul general şi imperativele apărării drepturilor individuale.
În acest sens, acordarea unei indemnizaţii corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporţionalităţn sus-enunţat.
În consecinţă, s-a reţinut că nu există un impediment legal în a-i fi acordate constructorului contravaloarea edificatelor, ca o justa despăgubire pentru lipsirea sa de proprietatea acestor bunuri, iar acesta este în acord şi cu respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare a admiterii recursului, s-a dispus casarea în parte a deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă la aceeaşi instanţă de apel, pentru a se verifica dacă reclamanta face dovada calităţii de constructor de buhă-credinţă la momentul edificării clădirilor menţionate, ce fac obiectul acţiunii, anterior recunoaşterii dreptului pârâtei la restituirea terenului, având în; vedere că, prin sentinţa civilă nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamţ (filele 38-40 dosar tribunal), nu s-a dezlegat această chestiune, în considerentele hotărârii reţinându-se doar faptul ca reclamanta a avut folosinţa terenului revendicat de Mănăstirea Neamţ.
Faţa de considerentele prezentate, în baza art 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei, a casat în parte decizia recuraţă şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamantei.
Având în vedere soluţia de admitere a recursului reclamantei care a antrenat casarea numai în parte a deciziei feeurate, în sensul celor arătate şi soluţia de respingere a recursului pârâtei, s-ai constatat că rămân a fi menţinute acele dispoziţii din decizie care nu sunt potrivnice măsurilor dispuse de instanţa de recurs.
Astfel din decizie au fost menţinute dispoziţiile referitoare la respingerea apelului pârâtei.
În rejudecare, Curtea de Apel Bacău, prin Decizia civilă nr. 32 din 27 noiembrie 2013, a admis apelul formulat de reclamanta R.N.P.R., prin D.S., Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 840/C din 16 august 2010 pronunţată de Tribunalul Neamţ.
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul ca:
A admis cererea în pretenţii formulată de reclamantă şi în consecinţă.
A obligat pârâta Mănăstirea Neamţ s| plătească reclamantei suma de 564.145 de lei, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că trebuie să se pronunţe asupra apelului reclamantei (în limitele învestirii, conform deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție,) care a vizat obligarea pârâtei-intima te la plata sumei de 483.905 lei cu titlu de despăgubiri, sumă ce o datorează urmare a preluării mijloacelor fixe edificate de apelanta-reclamanta, ce fac qbiectul acţiunii.
În rejudecare, au fost administrate probe cu depoziţii de martori, acte, expertiză.
Din coroborarea întregului material jprobator administrat în cauză, curtea de apel a reţinut că nu a fost răsturnată prezumţia de bună-credinţă a reclamantei în ceea ce priveşte edificarea construcţiilor care au fost restituite pârâtei (art. 494 alin. (2) teza finală din C. civ.).
Faţă de data edificării imobilelor/îmbunătăţirilor, când reclamanta administra proprietatea statului - dată care este anterioară sentinţei nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamţ (data redobândirii; de către pârâtă a proprietăţii asupra terenului şi construcţiilor) şi faţă de faptul că nu există dovezi că reclamanta-apelantă ar fi fost tulburată în posesie anterior edificării construcţiilor pentru a concluziona asupra unei eventuale rele-credinţe, curtea de apel a reţinut că reclamanta are dreptul jsă fie despăgubită cu suma de 564.145 lei (fila 274 raport expertiză), cu menţiunea că apelanta, la data de 11 septembrie 2013 şi-a majorat petitul acţiunii faţă de valoarea rezultată din expertiza efectuată în faţa instanţei de apel, fiind incidente dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Mănăstirea Neamţ, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
În motivarea recursului, pârâta a arătat feă în raport de dispoziţiile H.G. nr. 229/2009, R., prin D.S. Neamţ, nu are calitate procesuală activă.
Acţiunea în justiţie a fost promovată prin D.S. Neamţ care este o unitate rară personalitate juridică, coriform Anexei 2, poziţia 29 din H.G. nr. 229/2009 şi care face parte din structura R., conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 229/2009.
Personalitatea juridică este recunoscută doar pentru R. (art. 1 alin. (1) din H.G.nr. 229/2009).
Întrucât D.S. Neamţ nu este persoană juridică, aceasta nu are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu pentru a sta în judecată.
Art. 41 C. proc. civ. recunoaşte posibilitatea unor entităţi iară personalitate juridică de a sta tn judecată, cu condiţia de a avea organe proprii de conducere, însă numai ca pârâte şi nicidecum ca reclamante.
D.S. Neamţ nu este persoană juridică, iar actele de procedură îndeplinite de o entitate tară capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată de oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului.
În aceste condiţii, instanţa de apel în mod greşit a admis apelul promovat de o structură lipsită de capacitate procesuală.
În caz de concurs între excepţia lipsei capacităţii procesuale civile şi a lipsei calităţii procesuale active, primează excepţia lipsei capacităţii procesuale, deoarece trebuie stabilit mai întâi dacă intimata are dreptul de a sta sau nu în proces şi numai îfa cazul în care i se recunoaşte acest drept se impune a se verifica dacă intimata este sau nu titulara dreptului din raportul juridic dedus judecăţii.
Mai mult decât atât, intimata nici nu a tăcut dovada calităţii de reprezentant a R., fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi art. 68 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, art. 6 alin. (9) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a R.N.P.R., aprobat prin H.G. nr. 229/2009, prevede că directorii unităţilor din structura R. reprezintă interesele şi îndeplinesc atribuţiile acestora pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unităţi.
Cu privire fondul cauzei recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 492 C. civ. potrivit cărora „orice construcţie, plantaţie sau lucru, făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui până când se dovedeşte din contra", dispoziţii care se complinesc cu cele prevăzute în art. 494 C. civ., care reglementează şi o altă situaţie, respectiv cea în care construcţiile nu au fost edificate de proprietarul: terenului pentru care legiuitorul a instituit prezumţia de proprietate prin articolul mai sus menţionat, fiind executate de către o a treia persoană, cu materialele ei.
Legiuitorul a prevăzut două modalităţi de dezdăunare a constructorului edificiului realizat pe terenul altuia, instituind distincţia între constructorul de buna-credinţă şi cel de rea-credinţă, esenţiala fiind definirea acestei noţiuni.
Pentru a nu lăsa dubli în interpretarea termenului de bună-credinţă, prin art. 486 C. civ. se arată că posesorul este de bună-credinţa atunci când posedă ca proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, ale căror vicii nu îi sunt cunoscute.
Cum însă în cauza de faţă reclamanta intimată nici măcar nu avea vreun titlu translatîv de proprietate, nu se poate reţine că aceasta ar fi edificat construcţiile prin bună-credinţă pentru a se putea apoi prevala de art. 494 C. civ.
Faţă de această situaţie, în cauză suni pncidente dispoziţiile art. 487 C. civ. şi nu cele înscrise în art. 486 C. civ.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că recurenta nu a indicat niciun motiv de nelegalitate a deciziei atacate, iar criticile formulate nu ipot fi încadrate în art. 304 C. proc. civ.
Excepţia nulităţii recursului va fi respinsă, ca nefondată, deoarece pârâta Mănăstirea Neamţ prin motivele de recurs a invocat o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legate indicate, aşa încât criticile se încadrează în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente.
Prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat calitatea procesuală activă a reclamantei R.N.P.R., prin D.S. Neamţ reţinând că aceasta, de plano, are dreptul la obţinerea despăgubirilor pentru construcţiile edificate, întrucât lipsirea reclamantei de echivalentul bunurilor pe care susţine că le-a edificat, trecute în proprietatea pârâtei fără despăgubire, semnifică o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
În acest sens, Înalta Curte a arătat că nu există un impediment legai în a-i fi acordate constructorului contravaloarea edificatelor, ca o justă despăgubire pentru lipsirea sa de proprietatea acestor bunuri, iar aceasta este în acord şi cu respectarea arti din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Instanţa supremă a stabiiit limitele de rejudecare a cauzei şi a dispus ca instanţa de trimitere să verifice dacă reclamanta face dovada calităţii de constructor de bună-credinţă ia momentul edificării clădirilor ce fac obiectul acţiunii, anterior recunoaşterii dreptului pârâtei la restituirea terenului, având în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 23/2007 a judecătoriei Tg. Neamţ nu s-a dezlegat această chestiune, în considerentele hotărârii reţinându-se doar faptul că reclamanta a avut folosinţa terenului revendicat de Mănăstirea Neamţ.
Or, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., statuările irevocabile ale Înaltei Curţi asupra problemelor de drept dezlegate au putere de lucru judecat şi sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere.
Faţă de cele ce preced recurenta-pârâtă nu mai poate invoca şi supune unei noi analize în prezenta cale de atac chestiunea dezlegată anterior cu putere de lucru judecat privind calitatea procesuală activă a reclamantei R.N.P.R., prin D.S. Neamţ.
Totodată, cererea de chemare în judecată a fost formulată de R.N.P.R. - persoană juridică cu capacitate de folosinţa şi de exerciţiu, conform.; art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 229/2009, iar nu de către D.S. Neamţ în nume propriu.
În plus, R.N.P.R. a dat împuternicire D.S. Neamţ sa reprezinte şi să susţină interesele reclamantei în litigiul cu Mănăstirea Neamţ pentru obţinerea despăgubirilor reprezentând contravaloarea construcţiilor predate acesteia (fila 108 din dosarul Tribunalului Neamţ).
În ceea ce priveşte critictle vizând fondul cauzei este de reţinut ca instanţa de apel, în rejudecare, a; dispus completarea probatoriului In vederea stabilirii pe deplin a situaţiei de fapt.
După analizarea şi coroborarea dovezilor administrate, Curtea de Apel Bacău a statuat în sensul că nu a fost răsturnata prezumţia de bună-credinţa a reclamantei în ceea ce priveşte edificarea construcţiilor care au fost restituite paratei.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, faţă de data edificării imobilelor/îmbunătăţirilor, când, reclamanta administra proprietatea statului -dată care este anterioară sentinţei nr. 23/2007 a Judecătoriei Tg. Neamţ (data redobândirii de către pârâtă a proprietăţii asupra terenului şi construcţiilor) şi faţă de faptul că nu există dovezii că reclamanta-apelantă ar fi fost tulburată în posesie anterior edificării construcţiilor pentru a concluziona asupra unei eventuale rele-credinţe, rezultă ca reclamanta are dreptul să fie despăgubită cu suma de 564.145 lei elevatoare stabilită prin expertiză şi precizată de apelantă ulterior, la data de 11 septembrie 2013.
Astfel, nu se poate reţine încălcarea art. 486 C. civ. de către instanţa de apel.
La situaţia de fapt astfel stabilita, constatându-se buna-credinţă a reclamantei la momentul edificării construcţiilor, curtea de apel a reţinut corect incidenţa dispoziţiilor arţ.494 alin. (2) C. civ.
În situaţia construcţiilor,; plantaţiilor sau altor lucrări făcute pe terenul altuia, problemă reglementată prin art. 494 C. civ., de principiu, proprietarul terenului pe care au fost făcute lucrările devine, prin accesiune, proprietarul acestora, având obligaţia unei anumite dezdăunări faţă de constructor. Raporturile juridice dintre cei implicaţi sunt diferite după cum constructorul este de bună-credinţă sau este de rea-credinţă.
În baza probatoriului cauzei, instanţa de apel a cercetat condiţiile în care s-au edificat construcţiile şi a constatat buna-credinţă a reclamantei, aşa încât, sub acest aspect, s-a făcut o corectă aplicare a legii.
Având în vedere toate considerentele reţinute, în. baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Mănăstirea Neamţ împotriva Deciziei nr. 32 din data de 27 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2798/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2801/2014. Civil → |
|---|
