ICCJ. Decizia nr. 1352/2014. Civil. Conflict de competenţă. Despăgubire, obligaţie de a face. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1352/2014
Dosar nr. 32269/3/2013
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 2 aprilie 2014
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 28 ianuarie 2013 sub nr. 609/87/2013, reclamanta D.L.C. a chemat în judecată pe pârâtul Tribunalul Teleorman - Serviciul Contabilitate, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata drepturilor băneşti restante în conformitate cu rapoartele de expertiză contabilă extrajudiciară întocmite în procedura de executare silită a titlurilor executorii reprezentate de sentinţa civilă nr. 1594 din 19 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Teleorman prin care s-au acordat drepturi salariale - indemnizaţia lunară de 15% din salariul brut, în perioada 07 decembrie 2005 - 04 septembrie 2006 şi 01 iulie 2007 la zi, calculat până la data de 12 noiembrie 2009, data rămânerii irevocabile a acestei hotărâri prin Decizia nr. 4718/R/2009 a Curţii de Apel Bucureşti (Dosar de executare nr. 113/2012), al căror cuantum a fost stabilit ca fiind suma de 21.330 lei, actualizat la data plăţii efective şi sentinţa civilă nr. 1898 din 09 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Teleorman prin care s-au acordat drepturi salariale restante sub forma sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază lunar, începând cu data de 01 septembrie 2004 - la zi şi în continuare, calculat până la data 12 noiembrie 2009, când sporul a fost introdus în salariu şi plătit, chiar dacă sentinţa civilă a rămas irevocabilă la data de 06 octombrie 2010, prin Decizia civilă nr. 4058/R/2010 a Curţii de Apel Bucureşti (Dosar executare nr. 112/2012), în cuantum de 67.394 lei, actualizată la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului Tribunalul Teleorman la recalcularea şi plata diferenţei tranşelor trimestriale din cursul anului 2012, conform O.U.G. nr. 71/2009, respectiv procentul de 5 % în anul 2012 din valoarea creanţei, raportat la sumele rezultate din aceleaşi rapoarte de expertiză contabilă.
Prin sentinţa nr. 1620 din 9 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia de conflicte de muncă asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Teleorman invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
Primind dosarul, Tribunalul Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa nr. 3849 din 6 septembrie 2013, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În motivare, instanţa a reţinut că reclamanta a formulat şi a depus la dosar cerere prin care a arătat că şi-a schimbat domiciliul procesual ales în Bucureşti, sector 3, solicitând ca toate actele de procedură şi hotărârea pronunţată să-i fie comunicate la acest domiciliu. Şi-a motivat cererea prin aceea că vechiul domiciliu nu mai este valabil, întrucât a fost transferată la Tribunalul Bucureşti.
Faţă de această cerere, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele art. 284 alin. (2) C. mun. pentru ca Tribunalul Mehedinţi să fie legal învestit.
S-a apreciat că noţiunea de domiciliu trebuie interpretată într-un sens mai larg interesând nu numai locuinţa statornică şi principală a salariatului, ci şi locul în care acesta poate fi găsit pentru comunicarea actelor de procedură.
Domiciliul reclamantei, aşa cum rezultă din copia actului de identitate anexat la dosar, fără a se efectua cercetări cu privire la reşedinţa acesteia nu duce automat la concluzia că instanţa competentă este Tribunalul Mehedinţi.
Dispoziţiile art. 284 C. mun. stabilesc, în cadrul conflictelor de drepturi, o competenţă teritorială exclusivă şi reprezintă o normă în favoarea instanţei pentru facilitarea accesului la justiţie a persoanelor fizice salariate. Ca atare, atunci când partea are şi o reşedinţă unde locuieşte în fapt, comunicarea actelor de procedură trebuie făcută la această reşedinţă, scopul acestei comunicări fiind nu numai încunoştinţarea părţii despre purtarea procesului, ci şi facilitarea prezentării acesteia pentru a-şi face apărările şi a exercita căile de atac pe care le consideră necesare. Voinţa legiuitorului este aceea de a facilita accesul salariatului la justiţie, normele prevăzute de art. 284 alin. (2) C. mun. neputând fi interpretate în defavoarea angajatului.
Cum reclamanta a fost transferată la Tribunalul Bucureşti începând cu data de 15 iunie 2013 şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instanţe, presupunându-se că aceasta are şi reşedinţa în Bucureşti, s-a apreciat că în această situaţie, competenţa soluţionării litigiului îi revine Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată la data de 13 decembrie 2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 32269/3/2013.
S-a constatat că prezenta acţiune constituie un conflict individual de muncă privind neplata unor drepturi băneşti rezultate din titluri executorii, astfel cum este definit de art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, iar potrivit art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.
De asemenea, potrivit art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 C. mun. judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa (...).
Deşi textele legale stipulează trei criterii de determinare a competenţei teritoriale (domiciliu, loc de muncă sau reşedinţa), Tribunalul Bucureşti a arătat că această împrejurare nu este de natură a constitui o competenţă alternativă, ci doar dă posibilitatea alegerii reclamantului dintre mai multe posibile instanţe exclusiv competente, competenţă pe care nu o poate înlătura.
Astfel, reclamanta prin acţiunea introductivă de instanţă şi-a ales domiciliul pentru comunicarea actelor la Tribunalul Prahova.
La solicitarea Tribunalului Teleorman, reclamanta a indicat domiciliul său din municipiul Drobeta Turnu - Severin, jud. Mehedinţi.
S-a constatat că reclamanta nu a indicat locul de desfăşurare a activităţii profesionale, iar după o prima declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, reclamanta şi-a ales un alt domiciliu pentru comunicare acte, acest domiciliu ales neputând constitui reşedinţă în lipsa unei dovezi din care să rezulte că aceasta constituie o locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu, respectiv dovada de reşedinţă, care însoţeşte cartea de identitate, cartea electronică de identitate sau cartea de identitate provizorie, potrivit art. 33 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români.
Aşa fiind, din cele trei elemente de determinare a competenţei teritoriale, reclamanta a furnizat unul singur, respectiv adresa domiciliului, or, orice modificare de domiciliu sau domiciliu ales după sesizarea unei instanţe, nu este de natură a conduce la schimbarea competenţei instanţei deja învestite.
Având în vedere considerentele expuse, cât şi dispoziţiile legale menţionate, s-a apreciat că Tribunalul Bucureşti nu este competent din punct de vedere teritorial să judece prezenta acţiune, astfel încât, prin sentinţa civilă nr. 1306 din 7 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vlll-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a fost declinată cauza competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Mehedinţi competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
În speţă, reclamanta D.L.C. a învestit instanţa cu soluţionarea unei acţiuni civile, având ca obiect un conflict individual de muncă privind neplata unor drepturi băneşti rezultate din titluri executorii, fapt ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. mun. adoptat prin Legea nr. 53/2003 referitoare la competenţa în materie.
Astfel de litigii, potrivit normei de competenţă teritorială absolută prevăzută de art. 269 din Legea nr. 53/2003 - C. mun. sunt date în competenţa instanţei în circumscripţia căreia reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.
Deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu şi-a indicat decât domiciliu ales, ulterior, la solicitarea instanţei, aceasta a precizat în mod expres că are domiciliul în municipiul Drobeta Turnu - Severin, judeţul Mehedinţi (fila 48 din dosarul Tribunalului Teleorman - instanţa iniţial învestită), aspect ce rezultă şi din copia actului de identitate anexată în acest dosar (fila 49).
Este adevărat că pe parcursul litigiului reclamanta şi-a ales succesiv alte domicilii pentru comunicarea actelor de procedură, dar este de necontestat că orice modificare de domiciliu sau domiciliu ales după legala sesizare a unei instanţei, nu este de natură a conduce la schimbarea competenţei instanţei astfel învestite.
O atare soluţie este justificată pe deplin şi de necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea fiind aceea de a evita declinările de competenţă impuse de schimbările ulterioare de domiciliu ale reclamantului.
Astfel, împrejurarea că după o primă declinare a competenţei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, reclamanta şi-a ales un alt domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură, respectiv în Bucureşti, nu poate determina în mod automat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei alte instanţe, respectiv Tribunalului Bucureşti.
În altă ordine de idei, acest ultim domiciliu ales în Bucureşti nu poate reprezenta reşedinţă în lipsa unei dovezi din care să rezulte că aceasta constituie o locuinţă secundară, alta decât cea de domiciliu, respectiv dovada de reşedinţă, care însoţeşte cartea de identitate, cartea electronică de identitate sau cartea de identitate provizorie, potrivit art. 33 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români.
În speţă, singura dovadă în stabilirea competenţei, conform art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. mun., care instituie o competenţă exclusivă şi nu alternativă, o reprezintă copia actului de identitate anexată în dosarul Tribunalului Teleorman, iniţial învestit, din care rezultă că domiciliul reclamantei este în municipiul Drobeta Turnu -Severin, judeţul Mehedinţi.
Aşa fiind, cu aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că domiciliul reclamantei se află în raza teritorială a Tribunalului Mehedinţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi pentru considerentele expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1351/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1386/2014. Civil → |
|---|
