ICCJ. Decizia nr. 1224/2014. Civil. Obligatia de a face. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1224/2014
Dosar nr. 116/2/2012
Şedinţa publică de la 27 martie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 29161/3/2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC I.R.E.D. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC A.N.B. SA la strămutarea apeductelor Bîcu - Bragadiru şi Dragomireşti - Bragadiru de pe terenul proprietatea reclamantei, situat în comuna Domneşti, judeţul Ilfov, tarlaua 13. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 7.568.165,98 lei daune materiale, reprezentând prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei legale de informare cu privire la existenţa celor două apeducte, pe terenul cumpărat de reclamantă, liber de servitute publică.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat la adresa sus-menţionată, prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat din 11 februarie 2005 cu vânzătorii H.A.R. şi H.E., care dobândiseră dreptul de proprietate conform titlului de proprietate din 10 ianuarie 2001 emis în temeiul Legii nr. 18/1991.
În cartea funciară nu figura înscrisă nicio servitute iar în registrele publice servitutea nu a fost înscrisă, iar pe teren reţeaua tehnico - edilitară subterană nu a fost marcată corespunzător.
Până la informarea reclamantei prin adresa din 9 septembrie 2005, aceasta nu a cunoscut că terenul proprietatea sa este traversat subteran de cele două apeducte, fiind instituită zonă de protecţie sanitară cu regim sever, conform H.G. nr. 101/1997.
La solicitarea Primăriei Domneşti referitor la existenţa traseelor sau conductelor deţinute SC A.N.B. SA pe raza comunei Domneşti, aceasta a comunicat că nu are în exploatare prin concesionare reţele publice de alimentare cu apă şi canalizare, în considerarea acestui răspuns fiind eliberat certificatul de urbanism din 15 noiembrie 2004 prin care se atestă faptul că terenul era liber de sarcini.
Nerespectarea obligaţiei legale de informare a autorităţilor cu privire la existenţa apeductelor, prevăzută de art. 45 din Legea nr. 50/1991 şi a obligaţiei de marcare în teren a zonei de protecţie sanitară cu regim sever, conform H.G. nr. 101/1997, pârâta a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Prejudiciul cauzat a fost estimat la suma de 7.568.165,98 lei, provizoriu, restricţiile legale determinate expres şi limitativ făcând impropriu terenul proprietatea reclamantei pentru construcţii şi pentru utilizare, conform destinaţiei avute în vedere la cumpărarea acestuia.
Prin sentinţa comercială nr. 7580 din 18 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti a respins cererea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamantei i s-a comunicat de către pârâtă la data de 9 septembrie 2005 că terenul este afectat de servitute, pe acelaşi plan anexă la certificatul de urbanism fiind evidenţiate cele două apeducte, conform Planului de amenajare a teritoriului judeţean Ilfov.
Reclamanta nu a probat evidenţierea în planul comunicat de Primăria Domneşti la 18 august 2004 către SC A.N.B. SA, în susţinerea cererii de informaţii cu privire la eventuala servitute publică a terenului în litigiu, astfel că cele comunicate de SC A.N.B. SA prin adresa din 1 noiembrie 2004 sunt irelevante.
Pârâta a încheiat cu ASC A. SA contractul de execuţie din 4 septembrie 2004, având ca obiect marcarea zonelor de protecţie, fără ca din materialul probator să rezulte îndeplinirea acestei lucrări, la data dobândirii terenului de către reclamantă.
Reclamanta cu minimă diligenţă, avea posibilitate să cunoască situaţia juridică reală a terenului, marcajul fiind de natură a indica faptul că terenul este străbătut de reţele de apă.
În dovedirea pretenţiilor, nu se poate prevala de certificatul de urbanism emis cu încălcarea legii, întrucât acesta nu suplineşte obligaţia de a obţine autorizaţia de construire.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta SC I.R.E.D. SRL invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia comercială nr. 80 din 18 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul.
S-a reţinut că încălcarea prevederilor Legii nr. 350/2001 şi ale art. 6 din Legea nr. 50/1991, în sensul eliberării unui certificat de urbanism cu nerespectarea Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean, în condiţiile în care acest document conţine date oficiale referitoare la caracteristicile terenului, de asemenea, nu poate fi imputată pârâtei, întrucât menţionarea unor date neconforme realităţii nu s-a datorat neîndeplinirii obligaţiei de comunicare.
Pârâta nu era ţinută să comunice direct administraţiei publice locale amplasamentele apeductelor, conform art. 45 din Legea nr. 51/1990, aceasta fiind ţinută să informeze, exclusiv, administraţia publică judeţeană şi Municipiul Bucureşti.
În ceea ce priveşte obligaţia pârâtei de a marca terenul străbătut de apeducte, a apreciat ca fiind corecte cele reţinute de prima instanţă, urmare a efectuării cercetării la faţa locului, referitor la existenţa unui cămin de vizitare, acesta dând posibilitatea oricărei persoane interesate să constate existenţa unor inadvertenţe între cele menţionate în certificatul de urbanism şi situaţia reală a terenului; s-a mai constatat şi faptul că pârâta a încheiat contractul de prestări servicii din 4 septembrie 2004 având ca obiect montarea panourilor de semnalizare, obligaţie îndeplinită, aşa cum rezultă din procesul - verbal de recepţie din 2004.
Au fost considerate corecte argumentele referitoare la culpa exclusivă a autorităţilor administraţiei locale în eliberarea unui certificat de urbanism, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 50/1991, art. 6 şi art. 29 din Legea nr. 350/2001.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, invocând nelegalitatea acesteia, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 2600 din 28 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. s-a statuat necesitatea verificării, în apel, pe baza unor probatorii complete, a întrunirii condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale; dacă prima instanţă a procedat la corecta aplicare a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt, raportat la obligaţia legală de informare publică efectivă şi marcare; reanalizarea probelor administrate din care rezultă că la cererea autorităţilor administraţiei publice locale, intimata pârâtă a comunicat o situaţie aparent contrară celei reţinute în Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov şi dacă aceste comunicări au privit în mod expres terenul în litigiu.
Cu privire la obligaţia de marcare, conform art. 20 din H.G. nr. 101/1997, s-a constatat necesitatea îndeplinirii acestei obligaţii, raportat la dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii convenţiei şi faţă de cele ce se vor constata dacă neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a acestei obligaţii a cauzat prejudiciul.
În apel, după casare, prin Decizia comercială nr. 335 din 13 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:
Cu privire la obligaţia de informare publică referitoare la existenţa apeductelor raportat la dispoziţiile legale specifice, invocate de reclamantă, în considerarea celor prevăzute în decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că pârâta SC A.N.B. SA şi-a îndeplinit obligaţia de comunicare a traseelor reţelelor existente pe raza comunei Domneşti, către autorităţile publice judeţene, cu respectarea art. 45 alin. (6) din Legea nr. 50/1991. S-a reţinut, în considerarea dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 350/2001, că Planul de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov are caracter director, prevederile acestuia fiind obligatorii pentru planurile de amenajare a teritoriului şi pentru planurile de urbanism care le detaliază. Cu încălcarea acestor dispoziţii, în cadrul reactualizării P.U.G., Consiliul Local al Comunei Domneşti nu a preluat informaţiile furnizate.
Pârâta SC A.N.B. SA nu a indicat şi traseele celor două apeducte, terenul în litigiu nefiind cuprins în planurile înaintate de Primăria Domneşti, rezultând astfel că SC A.N.B. SA şi-a îndeplinit şi obligaţia de furnizare de informaţii, la solicitarea autorităţilor publice locale, răspunsul său fiind în concordanţă cu datele solicitate de Primăria Domneşti, omisiunea marcării în planurile urbanistice locale a traseelor celor două apeducte nefiindu-i imputabilă.
Pârâta a procedat la marcarea terenului, sens în care a încheiat contractul din 4 septembrie 2004, executarea lucrărilor de montare a 305 panouri de avertizare fiind consemnată în anexa 4 la procesul - verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 24 octombrie 2005.
Instanţa a mai constatat că nu se poate reţine încălcarea obligaţiei legale de marcare a reţelei de conducte subterane, prevăzută de art. 2 din H.G. nr. 101/1997, în vigoare la data achiziţionării terenului, arătând că scopul legiuitorului a constat în protejare sanitară a surselor de apă, nicidecum informarea terţelor persoane interesate în achiziţionarea unor terenuri zone de protecţie sanitară, singurul document oficial prin care se puteau obţine date certe cu privire la situaţia juridică a terenului fiind certificatul de urbanism.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, arătând că decizia a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv cu nesocotirea principiului nemijlocirii administrării probatoriului, dar şi cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Recurenta a apreciat că, prin hotărârea anterioară a instanţei supreme, aceasta a dezlegat problema neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor legale de a informa autorităţile administraţiei publice locale cu privire la existenţa zonelor de protecţie sanitară cu regim sever, precum şi de a marca aceste zone.
Prin Decizia nr. 3219 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanta SC I.R.E.D. SRL, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care împrejurările de fapt au fost deplin stabilite.
În cauza de faţă, aceste împrejurări de fapt nu au fost pe deplin stabilite, instanţa de apel pronunţând o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
S-a arătat că după administrarea probatoriului suplimentar instanţa de apel va trebui să reanalizeze existenţa elementelor răspunderii delictuale civile, ţinând cont de obligaţia pârâtei, de informare a unităţilor administrativ - teritoriale, inclusiv a Comunei Domneşti, cu privire la existenţa conductelor de apă subterane, dar având în vedere şi adresa deja emisă, care a stat la baza emiterii certificatului de urbanism, precum şi de îndeplinirea în mod continuu a obligaţiei de marcare, la suprafaţă, a traseului conductelor subterane de apă, precum şi de existenţa acestor semne de marcare la momentul achiziţionării terenului de către reclamantă.
Instanţa de apel va analiza, în rejudecare, în ce măsură a influenţat fapta pârâtei, de a transmite informaţia eronată, cu privire la inexistenţa conductelor de apă subterane, pe teritoriul administrativ al Comunei Domneşti, fapta Primăriei Domneşti de a emite un certificat de urbanism nereal, determinând producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, prin achiziţionarea unui teren care nu poate fi utilizat pentru edificarea unor construcţii, ci numai limitat, în scopuri agricole.
În acest context, nu se poate reţine motivarea instanţei de apel în sensul că obligaţia legală a pârâtei de marcare a reţelelor de conducte subterane se referă doar la protejarea sanitară a surselor de apă, şi nicidecum la informarea unor terţe persoane, în achiziţionarea unor terenuri care sunt zone de protecţie sanitară, deoarece nicio obligaţie legală nu are ca scop protejarea unui lucru în sine, edictarea de norme juridice, având în vedere doar relaţiile interumane, lucrurile neavând valoare juridică în sine, ci doar prin modul în care se raportează interesele diverşilor subiecţi de drept cu privire la aceste lucruri, deci numai în raport cu drepturile subiective ale persoanelor.
S-a precizat că trebuie analizată îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei legale de către pârâtă, prin raportare la vătămarea intereselor legitime ale recurentei - reclamante.
Rejudecând apelul prin prisma motivelor de apel şi a îndrumărilor din decizia de casare, se constată că acesta este fondat.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 140 din 24 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis ap elul declarat de apelanta SC I.R.E.D. SRL împotriva sentinţei comerciale nr. 2963 din 15 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC I.R.E.D. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.N.B. SA şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 51.592,14 lei daune materiale, a fost respinsă cererea reclamantei de strămutare a apeductelor ca neîntemeiată, a fost obligată intimata pârâtă să plătească apelantei - reclamante suma de 8.027,68 lei reprezentând cheltuieli de judecată la fond şi în căile de atac.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei, potrivit art. 998 - 999 C. civ.
Referitor la fapta ilicită invocată constând în nerespectarea obligaţiei de înscriere în cartea funciară a servituţii ce grevează imobilul teren ca urmare a traversării acestuia de apeducte menţionate, conform art. 21 din Legea nr. 7/1996, se constată că dreptul de proprietate publică asupra apeductelor aparţine Municipiului Bucureşti, iar intimata pârâtă are asupra acestora numai un drept de concesiune potrivit contractului de concesiune încheiat în anul 2000 între Municipiul Bucureşti în calitate de concedent şi SC A.N.B. SA în calitate de concesionar.
Obligaţia de înscriere în cartea funciară a existenţei dreptului de servitute arătat incumbă titularului dreptului de proprietate publică asupra apeductelor şi nu intimatei pârâte, astfel că nu se poate reţine în sarcina acesteia încălcarea obligaţiei de informare prin nerespectarea dispoziţiei legale referitoare la înscrierea în cartea funciară a servituţii referitoare la traversarea terenului reclamantei de către apeductele arătate.
Nici fapta ilicită constând în nerespectarea obligaţiei de informare a autorităţilor administrative despre existenţa apeductelor ca urmare a încălcării dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 50/1991 nu poate fi reţinută în sarcina intimatei - pârâte.
Cu privire la nerespectarea de către intimata pârâtă a obligaţiei de informare a Primăriei Domneşti referitor la existenţa apeductelor, s-a constatat că sunt întrunite condiţiile existenţei faptei ilicite.
Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, SC A.N.B. SA avea obligaţia legală de a comunica Primăriei Comunei Domneşti informaţiile solicitate de către aceasta.
Din modul general de formulare a adresei emise de Primărie reiese că aceasta s-a referit la toate conductele, canalele, construcţiile, dotările, zonele de protecţie aflate în exploatarea intimatei pârâte şi pe terenul unităţii administrativ teritoriale deţinut de Comuna Domneşti.
Cu toate acestea, răspunsul intimatei a fost că SC A.N.B. SA nu are în zona marcată pe planul de situaţie, în exploatare, prin concesionare, reţele publice de alimentare cu apă şi canalizare.
Aşa fiind, intimata pârâtă este în culpă deoarece răspunsul omite să menţioneze existenţa apeductelor aflate în subteranul terenului Comunei Domneşti, deşi avea obligaţia legală să furnizeze toate informaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel local.
Prin fapta concretă arătată se constată şi săvârşirea de către intimata pârâtă a faptei ilicite constând în nerespectarea obligaţiei legale prevăzute de art. 24 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de apă şi canalizare, în vigoare la acea dată.
Ca urmare a dezlegărilor de drept prin deciziile de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la obligaţia legală de marcare a zonelor de protecţie sanitară, care sunt obligatorii potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se apreciază că faptul îndeplinirii acestei obligaţii la un moment dat, potrivit contractului de execuţie de lucrări din 2003 şi a procesului - verbal de recepţie a lucrărilor din 24 octombrie 2005, nu dovedeşte îndeplinirea obligaţiei de marcare în mod continuu, deci inclusiv la momentul cumpărării terenului de către apelanta reclamantă.
Prejudiciul efectiv constând în scăderea valorii de circulaţie a terenului ca urmare a interdicţiei de construire în zona de protecţie sanitară întruneşte condiţia de a fi sigur, respectiv este clară micşorarea valorii terenului ca urmare a existenţei unei interdicţii de construire pe o porţiune a acestuia.
Prejudiciul constând în beneficiul nerealizat datorat faptului că apelanta reclamantă nu a mai putut edifica pe o porţiune de teren construcţia hală de depozitare este un prejudiciu viitor. Interdicţia de construire priveşte doar o porţiune de teren, respectiv cea în care este instituită zona de protecţie sanitară severă şi nu tot terenul în integralitatea lui. Acest prejudiciu nu îndeplineşte condiţia de a fi cert.
În speţă există legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
De asemenea, există vinovăţia intimatei pârâte şi îmbracă forma culpei.
Pentru cuantificarea prejudiciului produs apelantei reclamante prin fapta ilicită s-a administrat proba cu expertiză tehnică evaluatoare a proprietăţii imobiliare.
S-a apreciat că nu este întemeiată susţinerea apelantei reclamante de a se avea în vedere prejudiciul pe care l-ar fi suportat în raport de data de 10 iulie 2006, dată la care ar fi cunoscut despre existenţa apeductelor. Aceasta deoarece data producerii prejudiciului în patrimoniul apelantei reclamante este data încheierii contractului de vânzare - cumpărare a terenului.
Din contractul de vânzare - cumpărare reiese că prejudiciul probat ca fiind suferit de patrimoniul apelantei reclamante este doar cel calculat ca diferenţă între preţul achitat de aceasta pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului şi valoarea terenului calculată de expertul evaluator în ipoteza în care acesta ar fi construibil cu restricţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta apelantă SC I.R.E.D. SRL, cât şi pârâta intimată SC A.N.B. SA.
Reclamanta SC I.R.E.D. SRL critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Decizia este nelegală fiind dată cu greşita aplicare a art. 998 şi art. 999 C. civ., ceea ce reprezintă motivul de modificare consacrat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin aceea că, deşi a statuat corect asupra existenţei faptului ilicit, a vinovăţiei, a legăturii de cauzalitate, a greşit în stabilirea prejudiciului, folosind repere specifice răspunderii contractuale, şi nu celei delictuale, schimbând semnificaţia şi efectul faptului ilicit.
Reclamanta arată că afectarea patrimoniului său este substanţială, având în vedere că în condiţiile în care SC A.N.B. SA şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale nu ar fi cumpărat şi nu ar fi plătit suma de 700.000 euro şi nu ar fi rămas cu un teren ce nu mai poate fi pus în valoare, decât ca teren agricol.
Faptul că a fost plătită suma de achiziţie de 700.000 euro reprezintă prejudiciul efectiv/damnum emergens.
Valoarea de circulaţie a terenului s-a diminuat drastic de la 6.529.630,3 lei la doar 33.583,7 lei, reprezentând valoarea bunului ca teren agricol. Diferenţa dintre cele două valori este la data de 10 iulie 2006, de 6.496.046,6 lei este întinderea întregului prejudiciu ce trebuie reparat integral de pârâtă.
Ipoteza terenului construibil cu restricţii este pur teoretică în lipsa acordului SC A.N.B. SA de a permite edificarea construcţiilor specifice desfăşurării unei activităţi comerciale specifice zonei (depozite, hale) şi a fost avută în vedere după învestirea instanţei (ca obiectiv al expertizei) pentru a lăsa pârâtei posibilitatea limitării prejudiciului.
Recurenta arată că a cumpărat terenul în vederea edificării unei clădiri de mari dimensiuni, făcând demersuri legale pentru a scoate parcela din domeniul agricol, cu includerea ei, în zonă construibilă şi, în paralel, cu propriile demersuri vizând edificarea unei construcţii de tip hală/show-room şi de asemenea, a demarat negocieri reale şi serioase cu promiteţi cumpărători, în vederea revinderii, ca teren construibil fără nicio restricţie, pentru ipoteza în care propriul proiect nu s-ar fi putut realiza din motive obiective financiar.
Terenul era afectat în mod substanţial şi cu precădere în partea dinspre calea de acces şi nu puteau fie dificate construcţii de anvergură de tipul centrelor comerciale/show-room-urilor.
Oferta înaintată de Romstal în august 2005 nu a mai fost egalată de niciun alt posibil cumpărător, timp de aproape un an, pentru că niciun alt posibil ofertant nu ar fi cumpărat un astfel de teren, atât de afectat, astfel că valoarea terenului a scăzut drastic.
Recurenta arată că are un prejudiciu patrimonial, cauzat direct bunului său, actual, cert, permanent şi cuantificabil în bani.
Principiile reparării prejudiciului nu au fost respectate de instanţa de apel. Astfel, prejudiciul poate fi reparat integral prin echivalent, iar Curtea de Apel trebuia să constate că prejudiciul nu poate fi reparat în natură pentru că nu este posibilă strămutarea conductelor.
Instanţa de apel, reţinând existenţa unui prejudiciu, s-a raportat în timp, doar la momentul la care a fost achiziţionat terenul de către recurenta reclamantă, prin plata sumei de 700.000 euro, folosindu-se doar de estimarea preţului pentru un teren construibil cu restricţii, pentru a determina a diferenţă de preţ.
Această soluţie este greşită pentru că nu s-a cerut stabilirea preţului corect în contract în contradictoriu cu vânzătorul, ci s-a cerut să se constate că greşeala pârâtei - intimate a determinat o tranzacţie incorectă, cu consecinţe dramatice pentru reclamantă, care a achitat un preţ exorbitant şi a pierdut profitul unei investiţii, iar vânzătorii nu puteau fi ţinuţi răspunzători pentru că s-au încrezut în aceleaşi aparenţe create de SC A.N.B. SA, în mod culpabil.
Este criticată soluţia instanţei de apel de a nu analiza întinderea prejudiciului pe care l-a suportat la nivelul anului 2006, când a devenit clar că terenul nu mai poate fi folosit pentru a construi şi, ca atare - ca teren afectat - el nu mai este vandabil.
Curtea de Apel trebuia să ţină cont şi de relevanţa juridică a ofertei reale şi serioase, din septembrie 2005.
Suma de 700.000 euro este un prejudiciu efectiv, la care se adaugă beneficiul nerealizat.
Soluţia instanţei de apel este greşită şi în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei.
Soluţia reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la doar 8.027,68 lei este nelegală fiind dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., fie şi doar din perspectiva faptului că instanţele de judecată au fixat cuantumurile taxelor judiciare de timbru şi pe cele ale onorariilor experţilor desemnaţi.
Pe de altă parte, se poate susţine în mod rezonabil că onorariul avocatului poate fi încuviinţat de instanţa judecătorească ca şi cheltuială de judecată, dacă este necesar, adică activitatea desfăşurată de avocat să fi fost utilă instanţei judecătoreşti, este real, este rezonabil.
Pârâta SC A.N.B. SA critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în mod greşit instanţa de apel a reţinut vinovăţia SC A.N.B. SA în ceea ce priveşte neinformarea şi nesemnalizarea terenului obiect al litigiului.
SC A.N.B. SA şi-a îndeplinit în mod corespunzător toate obligaţiile impuse de normele legale în vigoare. În cauză nu există faptă cauzatoare de prejudiciu întrucât nu există şi nu a existat obligaţia legală de informare din oficiu a autorităţilor locale a traseului apeductelor ce traversează comuna Domneşti.
Răspunsul SC A.N.B. SA la adresa din 17 august 2004 a Primăriei Domneşti nu a fost şi nu este eronat ci conţine un răspuns corect, limitat doar la conţinutul adresei.
Primăria Domneşti a solicitat informaţii numai cu privire la reţelele publice de alimentare cu apă şi canalizare concesionate de SC A.N.B. SA, aflate pe raza comunei Domneşti.
Apeductele sunt construcţii hidrotehnice aflate sub incidenţa Legii nr. 107/1996 şi H.G. nr. 930/2005 iar reţelele publice de alimentare cu apă sau de canalizare sunt definite de Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 2005.
Apeductele Bîcu - Bragadiru şi Dragomireşti - Bragadiru sunt prezentate în Planşa Gospodărirea Apelor - Dezvoltare a Planului de Amenajare a Teritoriului Judeţean Ilfov aprobat de Consiliul Judeţean Ilfov în luna februarie 2004, astfel că autorităţile locale ale comunei Domneşti erau obligate să preia şi să ţină cont în reactualizarea P.U.G. al acestei localităţi de prevederile planului de amenajare a teritoriului judeţean.
Informaţii eronate au fost furnizate reclamantei atât de autorii săi cât şi de Primăria Domneşti care, pe de o parte cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască situaţia marcajelor dar nu a respectat obligaţiile impuse de Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.
SC A.N.B. SA şi-a îndeplinit întocmai obligaţia legală de a marca în teren zona de protecţie sanitară cu regim sever aferentă apeductelor Bîcu - Bragadiru şi Dragomireşti - Bragadiru.
Chiar reclamanta a pretins că ar fi aflat de existenţa apeductelor în anul 2005 când s-au reamplasat stâlpii şi panourile de semnalizare amplasate în anul 2004.
Deinformarea la momentul achiziţionării terenului nu a fost cauzată de SC A.N.B. SA.
La momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare între reclamantă şi proprietarii anteriori, aceştia nu doar că aveau cunoştinţă de existenţa atât a marcajului cât şi a căminelor de vizitare vizibile şi în prezent, dar aveau şi obligaţia legală a menţinerii curăţeniei în zona delimitată de borne.
Inclusiv în Certificatul de Urbanism din 2005 emis de Primăria Domneşti la 10 aprilie 2012, emitentul nu prevede nicio restricţie de construire, terenul fiind în continuare „teren liber de construcţii service auto, depozitare, propus ansamblu birouri, show-room, amenajare incintă (spaţii verzi amenajate, locuri de parcare, alei carosabile şi pietonale) şi împrejmuire teren”.
Aşadar, nici după 6 ani de la prezentul litigiu Primăria Domneşti nu indică existenţa apeductelor pe teritoriul său administrativ.
Nu există o legătură de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită a SC A.N.B. SA şi prejudiciul suferit de reclamantă.
SC A.N.B. SA nu se face vinovată de faptele imputate, având în vedere că a respectat prevederile legale în vigoare.
Pe tot parcursul ciclurilor procesuale, reclamanta nu a făcut în niciun fel dovada prejudiciului pretins.
În cazul în care s-ar menţine decizia recurată, s-ar ajunge în situaţia absurdă în care reclamanta ar rămâne şi cu terenul în proprietate, ar primi şi despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu şi şi-ar edifica pe teren imobilul propus, ceea ce ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză.
Ambele părţi au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de partea adversă.
Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile ca nefondate şi acestea urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:
În esenţă, recursul declarat de pârâta SC A.N.B. SA priveşte inexistenţa cerinţelor art. 998 - 999 C. civ., astfel că pârâta susţine că nu datorează nimic reclamantei întrucât şi-a respectat toate obligaţiile ce-i revin din lege privind informarea şi respectiv, semnalizarea terenului.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC I.R.E.D. SRL acesta vizează cuantumul prejudiciului stabilit de instanţa de apel, precum şi cuantumul cheltuielilor de judecată.
Prin cele două decizii de casare pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că există faptă cauzatoare de prejudiciu.
S-a reţinut că atunci când SC A.N.B. SA a informat Primăria Domneşti asupra reţelelor sale edilitare, nu a făcut-o corect şi a fost respinsă teza conform căreia ar fi existat doar obligaţia de a informa autorităţile judeţene şi că informaţia dată celor locale, la cererea acestora nu ar reprezenta o încălcare a unor obligaţii de corectă informare şi că informaţia dată greşit, nu ar putea prejudicia pe nimeni.
Diferenţele terminologice dintre conducte/canale şi apeducte nu au relevanţă în ceea ce priveşte existenţa faptei cauzatoare de prejudicii.
De asemenea, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că panourile de semnalizare şi stâlpii care ar fi fost montaţi de către SC A.N.B. SA să fi existat pe terenul cumpărat de reclamantă şi în mod continuu, fără întrerupere.
Instanţa de apel a reţinut că însuşi faptul că la data de 29 martie 2006 a fost întocmit un proces – verbal din care reiese că reprezentanţii părţilor litigante au procedat la identificarea apeductelor şi marcarea zonei de protecţie sanitară, este dovada că nici obligaţia de marcare nu a fost îndeplinită.
În cauză există legătură de cauzalitate între fapta SC A.N.B. SA şi prejudiciul SC I.R.E.D. SRL iar SC A.N.B. SA are o vinovăţie în producerea acestui prejudiciu.
Prin cele două decizii de casare, Înalta Curte a arătat care sunt criteriile pe care le fixează pentru cuantificarea prejudiciului suferit de reclamantă. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizie irevocabilă: „Instanţa de apel va analiza în rejudecare în ce măsură a influenţat fapta pârâtei de a transmite informaţia eronată cu privire la inexistenţa conductelor de apă subterane, pe teritoriul administrativ al Comunei Domneşti, fapta Primăriei Domneşti de a emite un certificat de urbanism nereal, determinând producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, prin achiziţionarea unui teren care nu mai poate fi utilizat pentru edificarea unor construcţii, ci numai limitativ, în scopuri agricole”.
Prin Decizia civilă nr. 140 din 24 aprilie 2013, Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că în cauză s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite constând în nerespectarea obligaţiei legale de informare cu privire la existenţa în subteranul terenului în cauză a apeductelor, obligaţie prevăzută de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 350/2001, art. 24 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 32/2002 şi a art. 20 din H.G. nr. 101/1997.
Există, de asemenea, prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Vinovăţia pârâtei este dată de faptul că aceasta a omis să comunice Primăriei Comunei Domneşti toate informaţiile solicitate de către aceasta prin adresa din 17 august 2004 în vederea reactualizării P.U.G., adresă pe care aceasta susţine că a interpretat-o eronat sau că nu a avut anexate planurile de situaţie enunţate.
În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului produs reclamantei, instanţa de apel a reţinut concluziile expertizei tehnice evaluatoare a proprietăţii imobiliare.
S-a reţinut în mod corect faptul că prejudiciul efectiv este dat de diferenţa dintre preţul de cumpărare a terenului plătit de reclamantă, respectiv 700.000 euro şi valoarea de circulaţie a terenului în condiţiile în care acesta este construibil, dar cu restricţiile impuse de interdicţia de construire în zona sanitară cu regim sever, respectiv 685.678 euro.
S-a apreciat în mod corect faptul că diferenţa de 14.322 euro reprezintă prejudiciul efectiv suferit. Data producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantei este data încheierii contractului de vânzare - cumpărare.
Instanţa de apel nu a folosit repere specifice răspunderii contractuale şi nici nu a schimbat semnificaţia şi efectul faptului ilicit, astfel cum susţine recurenta - reclamantă.
S-a reţinut în mod corect faptul că fiind vorba despre răspunderea civilă delictuală, prejudiciul invocat trebuie dovedit inclusiv sub aspectul cuantumului, respectiv al întinderii acestuia.
Aşa fiind, nu se poate stabili prejudiciul având în considerare valoarea de circulaţie a terenului la data vânzării - cumpărării ca teren construibil în întregime.
Nu pot fi primite criticile reclamantei în sensul că prejudiciul este de 759.199,5 euro, întrucât aceasta ar însemna ca recurenta - reclamantă să rămână în continuare proprietara terenului, să primească preţul pe care l-a achitat pentru cumpărarea acestuia şi în plus şi suma de 59.199,5 euro.
De asemenea, nu pot fi primite criticile reclamantei în sensul că a suferit un prejudiciu întrucât negocierile privind vânzarea terenului către Romstal la preţul de 1.448.450 euro au eşuat.
Este de menţionat că până la momentul prezentului recurs, reclamanta nu a făcut o astfel de solicitare.
Pe de altă parte, prejudiciul a fost în mod corect cuantificat reţinându-se că, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică topografică şi a celui de expertiză tehnică evaluatorie, suprafaţa de teren construibilă s-a redus faţă de suprafaţa de teren cumpărară cu 6.608,4 mp.
Nu se poate reţine că suma de 700.000 euro este prejudiciul efectiv iar suma de 1.112.209,5 euro este beneficiul nerealizat. Acesta nu reprezintă un prejudiciu cert, întrucât existenţa lui nu este sigură, neîndoielnică.
Curtea de Apel a respectat principiile reparării prejudiciului, raportându-se la momentul achiziţionării terenului şi folosind estimarea preţului pentru un teren construibil cu restricţii.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., stabilind cuantumul cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile admise. Aceasta nu înseamnă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC I.R.E.D. SRL Bucureşti şi de pârâta SC A.N.B. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 140 din 24 aprilie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2014 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 1219/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1342/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
