ICCJ. Decizia nr. 1389/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1389/2014
Dosar nr. 59507/3/2011*
Şedinţa publică din 14 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă (ca urmare a declinării de competență pronunțate de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, prin sentința civilă nr. 8578 din 8 iunie 2011), reclamanţii G.G. şi G.R. au chemat în judecată pe pârâţii SC T.A. SA, Administraţia Fondului Imobiliar, Primăria Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 54.817.846 ROL reprezentând contravaloare avans, rate şi dobânda aferente contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 2 aprilie 1997, precum şi actualizarea sumei menţionate.
În motivarea cererii s-a arătat că, în baza contractului de vânzare-cumpărare menționat, reclamanții au dobândit imobilul situat în Bucureşti, str. I., sector 3, achitând suma de 54.817.846 ROL. Graficul de plată a ratelor se întindea pe o perioadă de 15 ani, însă plata a fost sistată ca urmare a cererii de restituire a imobilului făcută de V.N. şi A.G.R. Prin sentinţa civilă nr. 2817 din 8 aprilie 2004 a Judecătoriei sectorului 3, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea trecerii bunului în proprietatea statului şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii fiind obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie, producându-se astfel evicțiunea.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337-art. 1351 C. civ.
Ulterior, reclamanţii şi-au modificat acţiunea, atât sub aspectul cadrului procesual, indicând ca pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi sub aspectul obiectului, arătând că solicită plata valorii de circulaţie a imobilului, iar ca temei de drept au invocat dispozițiile art. 1, art. 4 şi art. 7 din Legea nr. 1/2009.
Faţă de cererea modificatoare, ambii pârâţi au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 1749 din 2 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, respingând în consecință, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, acţiunea reclamanţilor.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, potrivit cererii precizatoare, reclamanții au solicitat valoarea de piață a imobilului, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar și a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaşii-reclamanţi în prezentul litigiu.
S-a constatat că, potrivit considerentelor deciziei civile nr. 510 din 20 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, încheierea contractului de vânzare-cumpărare între pârâţi a avut la bază o cauză ilicită, fiind făcută în fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Solicitând, potrivit precizării formulate, valoarea de piață a imobilului, reclamanții au apreciat greșit că Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate pasivă, în condițiile în care, în sistemul Legii nr. 10/2001, Statul prin Ministerul Finanţelor Publice are legitimare procesuală în ipoteza reglementată de art. 28 alin. (3), respectiv atunci când nu este cunoscută unitatea deţinătoare a bunului.
De asemenea, s-a reținut că, în contextul modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Statul stă în proces prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, atunci când se contestă deciziile emise de acest organ administrativ.
Alte dispoziţii ale legii fac referire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor şi nu a Statului prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru”.
Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În același timp, dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menţionate, fond ce se va alimenta, în principal, cu sumele obţinute din vânzarea către chiriaşi a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.
S-a constatat, astfel, că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul acestui act normativ, nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice, ceea ce înseamnă, din coroborarea tuturor textelor menționate, că acesta ar avea legitimare procesuală în astfel de litigii.
Față de considerentele expuse, s-a apreciat că nici Municipiului Bucureşti nu-i este justificată calitatea procesuală pasivă.
Mai mult, în ceea ce priveşte plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului de chiriaşii cumpărători, aceştia au în conformitate cu art. 48 alin. (1) „dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile” iar potrivit alin. (2) „indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite”.
În concluzie, s-a constatat că acţiunea reclamanţilor a fost formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanții, care au arătat că, inițial, prin cererea introductivă de instanță, au chemat în judecată Ministerul Finanțelor și că, ulterior, prin precizarea de acțiune, au indicat ca pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a se conforma astfel unei jurisprudențe constante la acel moment pe aspectul legitimării procesuale a acestei instituții, fără ca aceasta să însemne însă că au renunțat la judecată față de pârâtul inițial, doar că nu li s-a mai permis să facă precizarea și apărarea corespunzătoare față de excepția invocată de instanță din oficiu.
În ce privește lipsa calității procesuale pasive a Municipiului București, excepția a fost corect soluționată, având în vedere că acesta a fost chemat în judecată doar pentru opozabilitate, întrucât a fost semnatarul contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului.
Prin decizia civilă nr. 159 din 10 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul reclamanților, desființată în parte sentința și cauza trimisă spre rejudecare cu privire la cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constat că, potrivit cadrului procesual fixat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, pretențiile acestora au fost îndreptate împotriva Ministerului Finanțelor Publice.
Totodată, s-a reținut că sentința apelată a analizat, în raport de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 50 al aceleiaşi legi, care este calitatea Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi a Ministerului Finanţelor (separat), ajungând eronat la concluzia că nu au calitate procesuală pasivă.
Împotriva deciziei a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, dezvoltând următoarele argumente:
- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, reţinând totodată, în mod eronat, că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, având în vedere că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanţii au înţeles să se judece cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nicidecum cu Ministerul Finanţelor Publice.
În realitate, instanţa de apel face confuzie între Ministerul Finanţelor Publice ca instituţie şi Statul Român care este reprezentat în raporturile de drept de Ministerul Finanţelor Publice.
Având în vedere că prin cererea precizatoare, reclamanţii au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român şi nu în nume propriu, în mod greşit instanţa a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice are calitatea de pârât.
- Prin motivele de recurs formulate, recurentul a arătat, totodată, că înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât nu există identitate între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă dreptului reclamanţilor la obţinerea de despăgubiri, şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, trebuie observat că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului acesta se manifestă doar între părţile contractante, neputând profita sau dăuna unui terţ.
De aceea, în situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ. Această prevedere de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice nu justifică în niciun fel obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, câtă vreme acesta din urmă nu este una şi aceeaşi entitate cu cea a Ministerului Finanţelor Publice.
În acelaşi timp, prevederile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, poate fi obligat la restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:
- Susţinerea motivării necorespunzătoare a deciziei, deşi nu este lipsită de fundament, nu este de natură să ducă prin ea însăşi la nelegalitatea soluţiei, în condiţiile în care, pe de o parte, exercitarea controlului judiciar este posibilă iar, pe de altă parte, prezentele considerente vin să întregească motivele deciziei instanţei de apel.
Astfel, de o manieră concisă, curtea de apel şi-a fundamentat motivarea pe principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, reţinând că reclamanţii au chemat în judecată, potrivit acţiunii introductive, pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Faptul că, ulterior, printr-o precizare de acţiune formulată, reclamanţii au indicat ca pârât în proces şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că solicită de la acesta valoarea de piaţă a imobilului, nu poate avea semnificaţia pretinsă de către recurent, a renunţării la judecată faţă de primul pârât atras în proces, în absenţa unei manifestări procesuale exprese în acest sens.
Mai mult, subliniind diferenţa care există şi trebuie reţinută între cele două entităţi, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi respectiv Ministerul Finanţelor Publice, din punct de vedere al aplicării Legii nr. 10/2001, recurentul realizează, de fapt, o distincţie pur formală între cele două subiecte de drept, ignorând calitatea de reprezentant legal al Statului care revine Ministerului Finanţelor Publice, în situaţia în care legea nu stabileşte anume alte organe care să aibă funcţie de reprezentare.
- Reiterând, în cadrul recursului, lipsa calităţii sale procesuale pasive, pârâtul arată că în temeiul principiului relativităţii efectelor contractului, acestea se pot produce numai între părţi şi, ca atare, răspunderea pentru evicţiune trebuie să aparţină Primăriei Municipiului Bucureşti, cea care, în calitate de vânzător, a semnat contractul desfiinţat ulterior pe cale judiciară.
O asemenea susţinere ignoră faptul că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, a fost instituită o răspunde specială în sarcina Statului, pentru situaţia evicţiunilor produse faţă de cei care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 10/2001.
A pretinde, astfel cum o face recurentul, că dispoziţia de drept comun (art. 1337 şi urm. C. civ.) nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, nesocoteşte principiul de drept după care norma specială derogă întotdeauna şi are prioritate de aplicare faţă de norma generală (specialia generalibus derogant).
Ca atare, ceea ce se aplică în această materie, pentru a se stabili persoana căreia îi incumbă răspunderea pentru evicţiune, nu este principiul relativităţii efectelor contractului reglementat de normele de drept comun ci răspunderea instituită de norma specială în sarcina Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român.
Deşi recurentul afirmă distincţia care trebuie făcută între cele două entităţi, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi respectiv Ministerul Finanţelor Publice, trebuie observat că, în astfel de cauze, distincţia este, cum s-a arătat anterior, una pur formală, fără consecinţele pretinse pe plan procesual.
Astfel, împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilului se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (actualmente Ministerul Finanţelor Publcie) dintr-un fond extrabugetar, constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, nu înseamnă că acest minister ar avea o răspundere proprie pentru evicţiunile produse şi de aceea trebuie, în caz de admitere a acţiunilor, să efectueze plăţile respective.
O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuţiunilor ce ţin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituţii în nume propriu).
În realitate, dispoziţiile legale menţionate anterior au reglementat modalitatea de executare a obligaţiilor de plată în sarcina ministerului, care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituţia prin intermediul căreia se efectuează plăţile, în numele şi pe seama Statului.
Este vorba aici, de un caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, incident speţei, faţă de principiile care guvernează aplicarea legii în timp („Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”).
Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinşi), rezultă că Statul este şi titularul de drepturi şi obligaţii, iar Ministerul Finanţelor acţionează ca reprezentant al acestuia în puterea legii.
Ca atare, distincţia pe care o face recurentul între Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu conduce la consecinţele juridice pretinse de acesta şi nu justifică, aşa cum susţine, o lipsă a cadrului procesual pasiv.
Pentru considerentele arătate anterior, critica de nelegalitate şi excepţia lipsei legitimării procesuale pasive invocate prin motivele de recurs au caracter nefondat, astfel încât calea extraordinară de atac exercitată va fi respinsă în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 159-A din 10 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1387/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1406/2014. Civil → |
|---|
