ICCJ. Decizia nr. 1408/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1408/2014
Dosar nr. 35323/3/2012
Şedinţa publică din 15 mai 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 3 august 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii G.C. şi G.E. au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la restituirea către reclamanţi a preţului de piaţă a apartamentului situat în Bucureşti, str. L., sector 1, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au dobândit apartamentul în cauză în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare fiind anulat prin decizia nr. 208/2004 a Tribunalului Bucureşti, astfel că în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptăţiţi a li se restitui preţul de piaţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1859/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanţii, soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia 269A din 14 martie 2011, prin care, admiţând apelul, a desfiinţat sentinţa civilă şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa fondului, apreciind în esenţă, că dreptul reclamanţilor la despăgubirile solicitate s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 care a consfinţit această posibilitate.
Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva acestei decizii, a fost respins prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1463 din 2 martie 2012.
În faza rejudecării la Tribunal, reclamanţii au solicitat prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 24 ianuarie 2013, declinarea competenţei materiale în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi totodată au înţeles să modifice obiectul acţiunii cu care au investit Tribunalul la data de 30 august 2010 prin care au solicitat obligarea pârâtului să le restituie preţul de piaţă al apartamentului de care au fost deposedaţi, în sensul obligării pârâtului conform art. 50 din Legea nr. 10/2009 la restituirea preţului de achiziţie al apartamentului, actualizat, întrucât doar la acesta ar fi îndreptăţiţi.
Prin sentinţa civilă nr. 154 din 24 ianuarie 2013, Tribunalul Bucureşti secţia a III-a civilă, a respins ca tardivă cererea de modificare a obiectului acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi privind acordarea preţului de piaţă a apartamentului în litigiu.
S-a reţinut, în ceea ce priveşte cererea de modificare a obiectului acţiunii, incidenţa dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că reclamanţii nu pot beneficia de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu a fost declarat nul absolut.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel în termen legal reclamanta G.E.
Prin decizia nr. 263A din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta G.E.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor Internaţionale de evaluare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, restituirea preţului de piaţă se face de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în acest sens (Conform O.U.G. nr. 221/2008, activitatea şi structurile specializate pe domeniul economic au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Economiei, iar activitatea şi structurile specializate pe domeniul finanţelor au fost preluate de la Ministerul Economiei şi Finanţelor de către Ministerul Finanţelor Publice).
Instanţa a reţinut în esenţă că prin noţiunea de „contracte desfiinţate” legiuitorul a avut în vedere atât situaţia în care cumpărătorii au fost deposedaţi de bun, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a admiterii unei acţiuni în anulare, cât şi ipoteza în care a fost admisă acţiunea în revendicare, promovată de foştii proprietari, acest lucru rezultând cu claritate din dispoziţiile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
În cauză, prima instanţă a reţinut în mod legal că aceste dispoziţii legale nu pot fi aplicate situaţiei juridice în care se află apelanta reclamantă, întrucât contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu a fost constatat nul absolut prin decizia civilă nr. 208/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Or, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ rezultă că o condiţie esenţială pentru ca titularul contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat să beneficieze de însăşi valoarea de piaţă a imobilului este aceea că respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Având în vedere că această împrejurare a fost analizată în hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului juridic, ale cărei considerente, în susţinerea soluţiei adoptate, se impun cu putere de lucru judecat în cauză, fără a putea fi reevaluate, în mod corect s-a apreciat că intimata-reclamantă nu poate obţine decât restituirea preţului de vânzare a imobilului, actualizat cu rata inflaţiei.
Nu se poate reţine critica formulată de apelanta reclamantă în sensul că în concepţia Legii nr. 10/2001 noţiunea de „desfiinţare” acoperă atât situaţia admiterii acţiunilor în nulitate cât şi a celor în revendicare.
Prin noţiunea de „contracte desfiinţate” legiuitorul a avut în vedere atât situaţia în care cumpărătorii au fost deposedaţi de bunul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a admiterii unei acţiuni în revendicare cât şi situaţia în care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, însă distincţia făcută de legiuitor şi care conduce la acordarea sau nu a preţului de piaţă este în ceea ce priveşte respectarea sau eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, în cauză, s-a constatat în mod irevocabil că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa făcând referiri ample la reaua credinţă a reclamanţilor, aceste aspecte subsumându-se încălcării dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 ce condiţiona vânzarea de către chiriaş, caz în care s-a formulat cerere de restituire în natură pentru imobil de către fostul proprietar.
Dispoziţiile art. 1344 C. civ. invocate în cererea de apel nu sunt incidente în cauză întrucât raportul juridic dedus judecăţii este reglementat de dispoziţiile legii speciale ale Legii nr. 10/2001, normele dreptului comun nefiind incidente în cauză.
În ceea ce priveşte acordarea preţului reactualizat pentru imobil, Curtea a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a calificat cererea formulată la data de 24 ianuarie 2013 ca fiind o cerere de modificare a acţiunii, cerere tardivă faţă de dispoziţiile art. 132 C. proc. civ. raportat la momentul introducerii acţiunii, 30 august 2010 şi care nu a făcut obiectul cenzurii instanţei de control în primul ciclu procesual.
Or, faţă de acest aspect, necontestat, de altfel de către apelanta reclamantă, acordarea preţului reactualizat al imobilului ar constitui o încălcare a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa neputându-se pronunţa decât asupra obiectului cererii deduse judecăţii, respectiv asupra preţului de piaţă al imobilului solicitat.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs reclamanţii G.E. şi G.C., criticând decizia instanţei de apel, faţă de împrejurarea că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi nu le-a fost acordat preţul de piaţă pentru apartamentul în litigiu.
La termenul de la 15 mai 2014, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta G.E., precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantul G.C., pe care le va admite, pentru următoarele considerente:
I. În ce priveşte excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamanta G.E.:
Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părţii din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În speţă, decizia atacată a fost comunicată reclamantei G.E. la data de 1 noiembrie 2013, astfel cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosarul instanţei de apel, care îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.
Raportat la data comunicării deciziei atacate şi la modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început şi nici ziua când s-a sfârşit termenul), urmează a se reţine că, pentru reclamanta G.E., termenul de declarare a recursului s-a sfârşit la data de 17 noiembrie 2013.
Reclamanta G.E. a declarat recurs după această dată, respectiv la 3 decembrie 2013, prin fax.
Cum recursul reclamantei G.E. a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte, va admite excepţia tardivităţii recursului, invocată din oficiu şi va dispune respingerea recursului ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancţiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., pentru neexercitarea în termen a căii de atac.
II. În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantul G.C.:
Principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului pentru a invoca pentru prima dată susţineri şi apărări direct în această fază procesuală.
Atribuţiile instanţei de control judiciar în recurs se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel şi, cât timp partea nu a formulat apel, nu poate fi verificată decât în considerarea motivelor care au determinat această soluţie.
În cauza supusă analizei, decizia tribunalului nu a fost atacată cu apel de reclamantul G.C., astfel că recursul a fost declarat omisso medio, cu nerespectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, motiv pentru care va fi respins ca inadmisibil.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 263A din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta G.E. împotriva deciziei nr. 263A din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul G.C. împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1406/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1410/2014. Civil → |
|---|
