ICCJ. Decizia nr. 1382/2014. Civil. Legea 10/2001. Anulare act. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1382/2014

Dosar nr. 42/2/2013

Şedinţa publică din 14 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de apel Bucureşti la data de 3 ianuarie 2013 revizuenţii C.A. şi D.V.T., în contradictoriu cu intimaţii L.A., T.E., S.M. şi S.F., decedaţi pe parcursul procesului, prin moştenitori V.C. şi S.M.A., Biblioteca Metropolitană B., Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primăria sectorului 1 Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 341A din 28 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, schimbarea în tot a acestei decizii, în sensul respingerii apelurilor promovate cu privire la sentinţa civilă nr. 581 din 15 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosar nr. 14100/3/2008 (prin care acţiunea introductivă a revizuentilor reclamanţi a fost admisă astfel cum a fost formulată) de toţi intimaţii din prezenta cauză, cu consecinţa menţinerii implicite a sentinţei civile nr. 581 din 15 aprilie 2010, soluţie la pronunţarea căreia urmează a fi reţinut şi motivul de nulitate absolută a contractului din 23 februarie 1948, privitor la lipsa capacităţii de folosinţă a societăţii în nume colectiv D.

În motivare, revizuenţii au arătat că, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi ereditare, autentificat din 3 martie 2006, reclamanţii-revizuenti D.V.T. şi C.A., au devenit titularii drepturilor succesorale aparţinând autorilor lor, S.J.G., S.L.T.L.P. şi P.M.E.M., asupra imobilului situat în Bucureşti, str. T.I., sector 1, compus din construcţii şi teren.

Revizuenţii au arătat, referitor la contextul istoric şi politic în care defuncţii E. şi I.S. (autorii vânzătorilor drepturilor ereditare) au pierdut proprietatea acestui imobil, că în România, un segment al averii germane din străinătate a reprezentat-o societatea D., o firmă cu capital integral german, care construia şosele şi aeroporturi în România, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, aflată, potrivit procesului-verbal de predare-primire a activelor germane, în proprietatea U.R.S.S. din 25 mai 1946. Bunurile societăţii D. au fost predate, conform procesului-verbal din 25 mai 1946, Administraţiei Întreprinderilor şi Bunurilor Sovietice de pe lângă Reprezentanta Comercială a U.R.S.S. din România. Altfel spus, societatea cu capital german D. a fost preluată de statul sovietic.

În opinia revizuenţilor, chiar dacă fosta societate germană D. fusese înmatriculată la Camera de Comerţ şi Industrie din Bucureşti, din 25 februarie 1942, noua societate sovietică D. nu avea o existenţă juridică de sine stătătoare, fiind numai o componentă fără personalitate juridică, un dezmembrământ al Administraţiei Întreprinderilor şi Bunurilor Sovietice de pe lângă Reprezentanţa Comercială a U.R.S.S. în România.

Se precizează că la data de 1 octombrie 1947, în chiar ziua arestării lui I.S., Administraţia Întreprinderilor şi Bunurilor Sovietice, de pe lângă reprezentanţa comercială a U.R.S.S. în România, prin desmembrământul său fără personalitate juridică D., a ocupat, fără niciun titlu, locuinţa din Bucureşti acestuia, aflată la adresa din Bucureşti, str. A., compusă din teren în suprafaţă de aproximativ 1940 de metri pătraţi, un corp principal de casă (cu subsol, parter, etaj şi pod) şi un corp de casă mai mic, compus din parter, etaj şi garaj pentru automobil.

Se arată că însuşirea fără drept a imobilului de către reprezentanţa comercială a U.R.S.S. în România, sub masca achiziţionării acestuia, prin desmembrământul său fără personalitate juridică D. rezultă şi din aceea că imobilul din strada A. (ulterior B-dul T.I.) a figurat, încă de la început, din 1948, în proprietatea U.R.S.S. neimpozabil, ceea ce exclude, în mod logic, indubitabil, caracterul de societate comercială, subiect de drept privat, plătitor de taxe şi impozite a D.

Se menţionează că această situaţie de fapt reiese din adresa din 21 octombrie 2003 a Direcţiei de Impozite şi Taxe locale a sectorului 1.

Revizuenţii arată de asemenea, că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civila, la data de 14 septembrie 2006, reclamanţii D.V.T. şi C.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Biblioteca Metropolitană Bucureşti (actualul posesor al imobilului), constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1948 încheiat între E.S. şi I.S., în calitate de vânzători şi fosta societate D., în calitate de cumpărător.

Revizuenţii au mai precizat că, în esenţă, s-a invocat că scopul contractului de vânzare-cumpărare a fost imoral şi ilicit, atâta vreme cât prin încheierea lui s-a urmărit obligarea vânzătorilor la legalizarea unui drept al unei societăţi aparţinând statului comunist, astfel că acesta este lovit de nulitate absolută. Pe de altă parte, reclamanţii au subliniat şi că actul a fost încheiat sub imperiul violenţei fizice şi morale, iar societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică şi, în consecinţă, nici capacitatea de a încheia acte juridice, consecinţa fiind, de asemenea, nulitatea absolută a contractului încheiat.

Se menţionează că prin sentinţa civilă nr. 581 din 15 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 14100/3/2008, instanţa a admis cererea reclamanţilor şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între numiţii E.S. şi I.S. şi societatea în nume colectiv D., autentificat din 1948 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.

Revizuenţii au arătat că prin decizia civilă nr. 341A din 28 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea lor de aderare la apel, a admis apelurile pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Biblioteca Metropolitană Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.

Se mai arată că prin decizia civilă nr. 1866 din 15 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, instanţa de control judiciar a respins ca nefondat recursul reclamanţilor.

Se precizează, referitor la considerentele ce au condus la promovarea prezentei cereri de revizuire, că din adresele din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanţelor Publice, din 6 noiembrie 2006, din 1 noiembrie 2006 şi din 20 octombrie 2006 ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivele Naţionale reiese că instituţiile emitente ale acestor înscrisuri nu deţineau, la momentele emiterii lor, nici un document care să facă referire la societatea D., care nici nu figura înregistrată, verificările fiind efectuate în evidenţele deţinute de la Tribunalul Ilfov, secţia I comercială şi secţia notariat, în registrul autentic pe anii 1945-1948, în evidenţele Ministerului Industriei şi Comerţului, Statistica Industrială, pentru anii 1940-1948.

De asemenea, revizuenţii au arătat că, astfel cum reiese din înscrisurile ataşate cererii de revizuire, urmare a cererii adresată de revizuenta D.V.T., Casei Autonome a Fondului Industrial Naţionalizat din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, prin adresa din 17 august 2012, acesta din urma a comunicat faptul că în realitate, documentele fondului arhivistic aparţinând Casei de Administrare a Bunurilor Inamice, unde se regăsesc şi documente privind pe cumpărătoarea D., au fost predate Arhivelor Naţionale, conform procesului-verbal de predare-primire, încheiat pe data de 30 ianuarie 2003, conform anexei.

Se menţionează faptul că adresei i-a fost ataşat procesul verbal invocat, încheiat pe data de 30 ianuarie 2003, potrivit menţiunilor căruia, înscrisurile aparţinând D., cu sediul în Bucureşti, Bulevardul D., clasificate în 12 dosare, referitoare la actele de bază ale societăţii, acte contencioase şi diferite acte şi corespondenţe, au fost predate Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivele Naţionale.

Revizuenţii au mai arătat că, urmare a acestor relaţii, revizuenta a adresat Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivele Naţionale o nouă cerere, în scopul comunicării tuturor actelor menţionate mai sus.

Se arată că înscrisurile relevante identificate, predate revizuenţilor pe data de 12 decembrie 2012, nu fac decât să confirme actele normative ale vremii, potrivit cărora D. şi-a încetat activitatea ca societate de drept german încă din anul 1946, dar şi susţinerile părţilor, invocate în mod constant, încă de la promovarea acţiunii, potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare încheiat era lovit de nulitate absolută, întrucât societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică şi în consecinţă, nici capacitatea de a încheia acte juridice.

Se precizează că, în baza Legii nr. 91/1945, a fost înfiinţată Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice. Potrivit dispoziţiilor legii enunţate, Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice a preluat administrarea averilor persoanelor fizice şi juridice precizate în art. 8 al Acordului de armistiţiu semnat pe 12 septembrie 1944.

Revizuenţii au mai arătat că, în fapt, înscrisurile noi identificate nu subliniază doar subordonarea juridică şi administrativă totală a D. în raport de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, dar şi lipsa oricăror resurse proprii, de care să dispună discreţionar, astfel cum ar fi procedat orice societate comercială cu personalitate juridică şi capacitatea de a încheia acte juridice.

Se arată că în ceea ce priveşte subordonarea juridică şi administrativă totală a D. în raport de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice relevante sunt:

1. Adresa din 1946 a Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, potrivit căreia aceasta solicita Societăţii Bancare Române în numele D., de care fusese încunoştinţată cu privire la operaţiune, restituirea către D. a unei sume de bani (197.000 RON), virat în contul acesteia de Banca C.R. [„Societatea D. ne face cunoscut că întrucât această sumă reprezintă (...) vă rugam să binevoiţi a restitui numitei societăţi sume de (...).”].

2. Adresa din 28 ianuarie 1946 a D. către Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, prin care D. solicita Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice să dea dispoziţii în vederea restituirii de către Societatea Bancară Română, a sumei de 197.000 RON [„(...) avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a da dispoziţiuni Societăţii Bancare Romane să ne restituie această sumă”]

3. Adresa înregistrată la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice din 18 octombrie 1945, formulată de numitele F.A. şi L.G., prin care solicitau acesteia, dată fiind notorietatea raporturilor de subordonare a D. în raport de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, „deoarece societatea D. intra sub autoritatea şi controlul instituţiei dvs. (n.s. Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice), (...) a aproba rezilierea contractului între subsemnatele şi societatea D.”.

4. Adresa înregistrată la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice din 9 septembrie 1946 prin care solicitau acesteia să elibereze „o dovadă oficială din care să rezulte că societatea D. a trecut în patrimoniul U.R.S.S. pe baza Legii nr. 182/1946”.

5. Adresa înregistrata la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice din 3 mai 1946, prin care solicitau acesteia să confirme că societatea D. a trecut în patrimoniul U.R.S.S. pe baza Legii nr. 182/1946

6. Adresa înregistrată la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice din 1946, formulată de Ministerul Agriculturii, prin care solicitau acesteia să comunice „dacă administraţia dvs. reprezintă în prezent interesele societăţii D.” .

7. Adresa fără număr, de răspuns la adresa din 1946, înaintată de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice către Ministerul Agriculturii, prin care comunicau acestuia că societatea D., „în prezent, este încă sub controlul Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice”.

8. Adresa din 1946, înaintată de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice către Sindicatul Osparilor Braşov, prin care comunicau acestuia că societatea D., „este încadrată la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice conform Decretului-Lege nr. 91/1945 şi este pusă sub controlul şi administrarea noastră (...)”.

9. Adresa fără număr, înaintata de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice către societatea D., prin care comunicau acestuia că urmează a i se restitui de îndată piese de mobilier confiscate în mod eronat „şi ne veţi raporta în termen de 48 de ore de executare”.

În opinia revizuenţilor, înscrisurile noi, menţionate mai sus, subliniază, încă odată, realitatea afirmaţiilor formulate de aceştia pe întregul parcurs al procesului, potrivit cărora, deşi fosta societate germană D. fusese înmatriculată la Camera de Comerţ şi Industrie din Bucureşti, din 25 februarie 1942, noua societate D. era sovietică, nu avea o existenţă juridică de sine stătătoare, fiind numai o componentă fără personalitate juridică a Administraţiei Întreprinderilor şi Bunurilor Sovietice de pe lângă Reprezentanţa Comercială a U.R.S.S. în România.

S-a mai precizat că noua structură nu a fost înscrisă niciodată la registrul comerţului şi nici nu putea desfăşura vreo activitate în nume propriu.

În opinia revizuenţilor, societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică şi în consecinţă nici capacitatea de a încheia acte juridice, consecinţa fiind nulitatea absolută a contractului încheiat.

Revizuenţii au susţinut că, în ceea ce priveşte lipsa resurselor care să permită D. achiziţionarea imobilului, ceea ce denotă caracterul nereal al operaţiunii juridice consemnate în contract, care a camuflat o naţionalizare, susţinând, în egală măsură şi relaţia de subordonare totală, din punct de vedere administrativ, în raport de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, relevante sunt:

a. Adresa din 11 decembrie 1946 a D., potrivit căreia aceasta înainta Ministerului Economiei Naţionale bilanţul propriu, încheiat la 13 septembrie 1944, din cuprinsul căruia reieşea că societatea înregistra pierderi importante din activitatea desfăşurată.

b. Adresa înregistrată la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice din 19 martie 1946, formulată de D., prin care solicita acesteia să comunice către C.A.F.A. „că ne autorizaţi a utiliza majorarea creditului în cont curent la 1 miliard ROL, de care avem nevoie urgentă, pentru a face faţă cheltuielilor necesare în executarea lucrărilor noastre”.

c. Adresa înaintată la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 21 martie 1946, formulată de D., prin care solicita acesteia majorarea plafonului de credit, în cont curent, de la 160.000.000 la 1 miliard ROL, cu menţiunea că se primise deja autorizaţia verbală a Reprezentantei Comerciale şi Industriale a U.R.S.S.

d. Referatul întocmit de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, pe data de 9 octombrie 1945, cu privire la solicitarea societăţii D. de a se autoriza de către Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice contractarea unui împrumut de la C.A.F.A., de 25.000.000 ROL, pentru economatul societăţii, potrivit căruia comunicarea consimţământului Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice era necesar pentru încheierea contractului de împrumut.

e. Adresa înaintată la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 27 noiembrie 1945, formulata de D., prin care învedera acesteia ca prin cererea sa a solicitat aprobarea pentru încheierea unui contract de împrumut şi relua solicitarea de aprobare a cererii şi comunicare de urgenta a consimţământului către C.A.F.A.

f. Adresa înaintată la Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice pe data de 19 septembrie 1945, formulată de D., prin care solicita aprobarea cererii pentru încheierea unui contract de împrumut şi comunicarea de urgenţă a consimţământului către C.A.F.A.

g. Adresa înaintată de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, către D., pe data de 26 martie 1946, formulată de D., prin care se comunica acesteia acordul Direcţiei Generale Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice cu privire la majorarea creditului şi declanşarea îndeplinirii formelor pentru perfectarea acestei majorări.

Revizuenţii au mai depus o fişă anexă în care sunt indicate acte procesuale şi hotărârile din cauza a cărei revizuire se solicită, înscrisurile menţionate în cuprinsul cererii de revizuire, din care rezultă situaţia financiară şi juridică a societăţii D. menţionate anterior la pct. 1-pct. 9, precum şi alte înscrisuri apreciate ca relevante.

Prin decizia civilă nr. 291 A din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, Curtea a constatat că revizuenţii au făcut dovada că înscrisurile, considerate drept „înscrisuri noi”, menţionate ca atare de către aceştia, au fost descoperite la data de 12 decembrie 2012.

Astfel fiind, având în vedere atât data descoperii înscrisurilor invocate, cât şi data introducerii cererii de revizuire, şi anume 3 ianuarie 2013, reiese că cererea de revizuire de faţă a fost formulată în termenul prevăzut de dispoziţia procedurală mai sus menţionată.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de revizuire, Curtea a reţinut că, potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se poate cere revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs, atunci când evocă fondul dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

Înscrisurile invocate de către revizuenţi, ca şi înscrisuri noi, sunt înscrisuri procurate după pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită, această condiţie procedurală fiind aşadar îndeplinită.

Textul procedural invocat se referă însă şi la îndeplinirea condiţiei imposibilităţii prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost reţinut de către partea potrivnică, fie datorită unor împrejurări mai presus de voinţa părţii.

Simpla împrejurare că o parte a descoperit anumite înscrisuri probatorii, după ce s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită, nu legitimează calea revizuirii, excepţie făcând cazul în care se face dovada unei imposibilităţi de prezentare a acestora.

În speţă, instanţa nu a constatat existenţa unei imposibilităţi de prezentare a înscrisurilor, cât timp acestea puteau fi obţinute de către revizuenţi, în baza unor diligenţe, anterior pronunţării instanţei în apel, aşa cum de altfel au procedat mai târziu, depunând aceste diligenţe şi obţinând înscrisurile considerate înscrisuri noi, ulterior.

S-a constatat că revizuenţii nu au făcut dovada deţinerii înscrisurilor în cauză de către pârâţi şi a refuzului acestora de a le depune în instanţă. Faptul că au menţionat că s-au adresat cu o cerere Casei Autonome a Fondului Industrial Naţionalizat din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, care le-a comunicat faptul că documentele fondului arhivistic au fost predate Arhivelor Naţionale, în conformitate cu procesul verbal de predare-primire din ianuarie 2013, nu demonstrează imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa ce a pronunţat hotărârea ce se doreşte a fi revizuită, neprobându-se nici reţinerea, de către partea potrivnică, şi nici existenţa vreunei împrejurări mai presus de voinţa părţii.

Condiţia necesară pentru admisibilitatea cererii de revizuire, sub aspectul anterior menţionat, nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat şi depus la dosar, prin diligenţa părţii interesate, încă de pe parcursul soluţionării dosarului, anterior pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere.

S-a apreciat că relaţiile şi înscrisurile, furnizate revizuenţilor după pronunţarea hotărârii, puteau fi oricând solicitate şi anterior pronunţării hotărârii, şi nu neapărat numai ulterior acesteia, astfel încât reiese că aceste înscrisuri nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

S-a reţinut că nu constituie un caz de forţă majoră faptul că un act se află într-o arhivă publică care este la dispoziţia oricui, şi aşa cum, urmare a demersurilor revizuenţilor, au obţinut anumite înscrisuri, se apreciază că acestea puteau fi obţinute şi anterior, mai precis înainte de pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere.

Revizuentului îi incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucţioniste a adversarului, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluţionării procesului în fond, fie a unei împrejurări cu acelaşi impact, ivite mai presus de voinţa atât a revizuentului, cât şi a intimatului, or, în speţă revizuenţii nu au făcut o asemenea dovadă.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de apel a respins excepţia tardivităţii cererii de revizuire şi a admis excepţia inadmisibilităţii acestei cereri.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs revizuenţii.

În motivarea recursului, aceştia au arătat că cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a fost justificată de descoperirea unor înscrisuri noi, de existenţa cărora revizuenţii nu au avut cunoştinţă, aflate în posesia intimatului Statul Român, parte în dosar prin Ministerul Finanţelor Publice, nedepuse la dosarul cauzei de acesta, înscrisuri ce vin în susţinerea aspectelor invocate de revizuenţi pe parcursul întregului proces, anume în dovedirea lipsei capacităţii de folosinţă a cumpărătoarei D.

Susţin recurenţii că decizia prin care cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă este nelegală, pentru următoarele considerente:

Încă de la debutul procesului, Statul Român a fost reprezentat în cauză prin Ministerul Finanţelor, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 56 din H.G. nr. 208/2005.

Aşa cum s-a subliniat şi anterior, din adresele din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanţelor Publice, din 6 noiembrie 2006, din 1 noiembrie 2006 şi din 20 octombrie 2006 ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivele Naţionale reiese că instituţiile emitente ale acestor înscrisuri nu deţineau, la momentele emiterii lor, nici un document care să facă referire la societatea D., care nici nu figura înregistrată.

Cu toate acestea, astfel cum reiese din înscrisurile nou invocate, urmare a cererii adresată de revizuenta D.V.T., Casei Autonome a Fondului Industrial Naţionalizat din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, prin adresa din 17 august 2012, acesta din urmă a comunicat faptul că, în realitate, documentele fondului arhivistic aparţinând Casei de Administrare a Bunurilor Inamice, unde se regăsesc şi documente privind pe cumpărătoarea D., au fost predate Arhivelor Naţionale, conform procesului-verbal de predare primire, încheiat pe data de 30 ianuarie 2003, conform anexei.

Urmare acestor relaţii, revizuenta a adresat Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivele Naţionale o nouă cerere, în scopul comunicării tuturor actelor menţionate mai sus. Înscrisurile relevante identificate, predate revizuenţilor pe data de 12 decembrie 2012, nu au făcut decât să confirme actele normative ale vremii, potrivit cărora D. şi-a încetat activitatea ca societate de drept german încă din anul 1946, dar şi susţinerile părţilor, invocate în mod constant, încă de la promovarea acţiunii, potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare încheiat era lovit de nulitate absolută, întrucât societatea cumpărătoare nu avea personalitate juridică şi, în consecinţă, nici capacitatea de a încheia acte juridice. În fapt, înscrisurile noi identificate, nu subliniază doar subordonarea juridică şi administrativă totală a D. în raport de Casa de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, dar şi lipsa oricăror resurse proprii, de care să dispună discreţionar, astfel cum ar fi procedat orice societate comercială cu personalitate juridică şi capacitatea de a încheia acte juridice.

Descoperirea şi prezentarea înscrisurilor doveditoare în ce priveşte lipsa capacităţii de folosinţă a D., a fost împiedicată de atitudinea obstrucţionistă a Statului Român.

Aceasta întrucât chiar Statul Român, pârât în cauza iniţială, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, în posesia căruia înscrisurile s-au aflat şi care le putea identifica oricând, le-a comunicat revizuenţilor că nu deţine astfel de înscrisuri conform adresei din 27 octombrie 2006 a Ministerului Finanţelor Publice.

Ulterior, într-o altă cauză în care revizuenţii au figurat ca părţi, revizuenţilor le-au fost comunicate, la acel dosar, înscrisuri din arhiva deţinută de Casa Autonomă a Fondului Industrial Naţionalizat entitate în cadrul Ministerului Finanţelor Publice („minister care răspunsese deja că nu deţine fond arhivistic privitor la D.), ceea ce a determinat efectuarea de către revizuenţi de noi verificări şi la Casa Autonomă a Fondului Industrial Naţionalizat, care este o entitate în cadrul Ministerului Finanţelor Publice.

Deşi Ministerul Finanţelor Publice nu se mai afla în posesia documentelor la data emiterii adresei din 27 octombrie 2006, era singura entitate care ar fi putut îndrepta revizuenţii spre depozitarul arhivei D., astfel că neidentificarea acestor documente cu prilejul soluţionării cauzei pe fond nu poate fi imputat părţilor, imposibilitate de prezentare a acestora fiind rezultatul inducerii lor în eroare de către Ministerului Finanţelor Publice.

Este adevărat, cum a susţinut instanţa de revizuire, că înscrisurile noi se aflau într-o arhivă publică, însă acolo au fost depuse de Ministerul Finanţelor Publice, cel care a indus părţile în eroare că nu se află în posesia niciunui document cu privire la D. Or, la momentul emiterii adresei din 27 octombrie 2006. Ministerul Finanţelor Publice se afla cel puţin în posesia procesului-verbal de predare a acestora către Arhivele Naţionale.

Susţin că în speţă sunt realizate pe deplin condiţiile de admisibilitate edictate de art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că înscrisurile doveditoare ale lipsei capacităţii de folosinţa a cumpărătoarei D. au fost descoperite după rămânerea irevocabilă a hotărârii a cărei revizuire se cere şi nu au putut fi depuse la dosar dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, întrucât acestora le-a fost comunicat în mod constant, de către Statul Român, că astfel de înscrisuri nu există.

Faptul că Arhivele naţionale se aflau încă din 2003 în posesia înscrisurilor şi nu le-a comunicat revizuenţilor, nu le poate fi, deci, imputat acestora din urmă, ci intimatului Statul Român, singurul care avea cunoştinţa de predarea fondului Arhivistic, situaţie de care nici Arhivele Naţionale nu aveau cunoştinţă.

Deşi intimata Biblioteca Metropolitană B. a încercat acreditarea ideii ca aceste înscrisuri s-ar afla la dosar, în speţă nu s-a încercat decât inducerea în eroare a instanţei, întrucât intimata a avut în vedere doar copia Monitorului Oficial partea a II-a din 18 iulie 1947, ce nu se enumeră printre înscrisurile doveditoare pe care cererea de revizuire se întemeiază.

Prin urmare recurenţii revizuenţi solicită casarea, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) şi alin. (5) C. proc. civ. a deciziei civile nr. 291A din 17 octombrie 2013 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, pentru soluţionarea cererii în raport de motivele de revizuire invocate.

În subsidiar, în măsura în care în cauză nu subzistă motivul invocat pentru trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei civile nr. 291A din 17 octombrie 2013, în sensul admiterii cererii de revizuire formulate în temeiul art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu schimbarea în tot a deciziei civile nr. 341 A din 28 martie 2011 în sensul respingerii apelurilor promovate de toţi intimaţii din prezenta cauză cu privire la sentinţa civilă nr. 581 din 15 aprilie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în Dosarul său nr. 14100/3/2008, prin care acţiunea introductivă a revizuenţilor reclamanţi a fost admisă astfel cum a fost formulată, cu consecinţa menţinerii implicite a sentinţei civile nr. 581 din 15 aprilie 2010, soluţie la pronunţarea căreia urmează a fi reţinut şi motivul de nulitate absolută a contractului din 23 februarie 1948, privitor la lipsa capacităţii de folosinţă a societăţii în nume colectiv D.

Prin întâmpinarea formulată, intimata Biblioteca Metropolitană B., a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât criticile formulate exced aspectelor cerute de art. 304 C. proc. civ., în subsidiar ca nefondat.

Intimata Primăria sectorului 1 Bucureşti a formulat, la rândul său, întâmpinare prin care a invocat excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi lipsei calităţii procesuale pasive.

Asupra acestor excepţii instanţa s-a pronunţat anterior acordării cuvântului în dezbateri, apreciind că, în procedura extraordinară a revizuirii, Primăria sector 1 îşi justifică prezenţa întrucât a figurat, ca parte, în procedura de fond, soluţionată în etapa apelului prin decizia supusă revizuirii.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile recurenţilor vizând nelegala apreciere de către Curtea de apel a criteriilor de admisibilitate a cererii de revizuire se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurenţi în memoriul de recurs.

Dată fiind această posibilitate a încadrării, se apreciază ca nejustificată inadmisibilitatea recursului invocată de intimata Biblioteca Metropolitană B., reţinându-se şi că, potrivit legii, într-un atare caz, neîncadrarea în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. atrage sancţiunea nulităţii recursului.

Cu privire la decizia atacată, se reţine că, în mod corect instanţa de apel, judecând cererea de revizuire, în limitele impuse de dispoziţiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., a apreciat ca inadmisibilă calea extraordinară de atac, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, revizuenţii susţin că au descoperit înscrisuri noi, aflate în posesia părţii adverse şi care nu au putut fi prezentate în instanţă, ca mijloc de probă, în susţinerea motivului de nulitate referitor la lipsa personalităţii juridice şi deci a capacităţii procesuale a cumpărătorului bunului preluat abuziv, din cauza obstrucţiei pârâtului din proces, care iniţial a comunicat că nu deţine astfel de documente.

Corect instanţa de apel a reţinut că, deşi înscrisurile nu au fost depuse la dosar în litigiul de fond, fiind descoperite după darea hotărârii, acestea nu au fost ascunse de partea adversă cu rea credinţă şi nici nu i-a împiedicat pe reclamanţi să intre în posesia acestor documente.

Parcursul pe care revizuenţii l-au urmat, adresându-se Casei Autonome a Fondului Industrial Naţionalizat, entitate în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, care le-a comunicat că arhiva fostei societăţi fusese predată Arhivelor Naţionale, de la care au primit, în final, înscrisurile solicitate, putea fi urmat şi anterior sau în timpul procesului, cu consecinţa aceleiaşi finalităţi.

Aceste înscrisuri, referitoare la situaţia juridică a societăţii D., nu se mai aflau în posesia Ministerului Finanţelor în timpul judecăţii acţiunii în nulitate, astfel că nu se poate aprecia că acesta le-a ascuns cu rea credinţă pentru a nu putea fi utilizate ca mijloc de probă în dovedirea lipsei personalităţii juridice a societăţii D., ci, printr-o instituţie subordonată, deţinea doar procesul verbal de predare a fondului arhivistic.

De asemenea, în cauză, nu rezultă a fi îndeplinită nici condiţia ca înscrisurile să fi fost determinante, prin raportare la decizia a cărei revizuire se solicită. În acest sens, Înalta Curte reţine că cererea de aderare la apelul pârâţilor, formulată de reclamanţi (actuali revizuenţi) împotriva sentinţei civile nr. 581 din 15 aprilie 2010, în care aceştia criticau tocmai concluzia primei instanţe în analiza motivului de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 1948 referitor la lipsa capacităţii de folosinţă a societăţii D., a fost respinsă pe motiv că soluţia pronunţată de către Tribunalul Bucureşti este favorabilă reclamanţilor şi drept urmare, cererea de aderare la apel nu tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, fiind încălcate dispoziţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

Una dintre condiţiile de admisibilitate a revizuirii, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este şi aceea a calităţii înscrisurilor noi care trebuie, în mod vădit, să fie de natură a schimba soluţia adoptată prin hotărârea atacată.

Or, se constată că în cauză, soluţia adoptată în privinţa problemei de drept invocată de către reclamanţi, lipsa capacităţii de folosinţă a societăţii D., nici nu a făcut obiectul analizei şi cercetării judecătoreşti a instanţei de apel care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, aceasta respingând calea de atac declarată de reclamanţi, în care se supunea dezbaterii această chestiune, reţinând ca neîndeplinită o condiţie ce ţine de interesul procesual al părţii în schimbarea soluţiei atacate, ce nu antamează fondul, împrejurare ce a împiedicat-o a mai examina în substanţă problema dedusă judecăţii.

Or, înscrisurile noi, administrate în actuala procedură de revizuenţi, despre care pretind ca demonstrează indubitabil ca societatea cumpărătoare D. nu avea capacitate de folosinţă la data încheierii actului, vizează o problemă de drept substanţial şi nu ar avea nicio aptitudine de a schimba, prin propria putere şi relevanţă, soluţia de respingere a apelului declarat de revizuenţi în dosarul de fond pentru lipsa interesului.

Pentru toate aceste considerente, complinind motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte analiza condiţiilor de admisibilitate a revizuirii, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii C.A. şi D.V.T. împotriva deciziei nr. 291 A din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1379/2014. Civil. Actiune în daune...  ICCJ. Decizia nr. 1386/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1382/2014. Civil. Legea 10/2001. Anulare act. Recurs