ICCJ. Decizia nr. 1379/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1379/2014
Dosar nr. 2235/93/2012
Şedinţa publică din 14 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 28 septembrie 2012 sub nr. 2235/93/2012, reclamanţii B.N., B.N.M. şi I.I.D. au chemat în judecată pe pârâta SC E.R.A.R. SA şi pe intervenientul forţat S.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 euro, câte 200.000 euro per parte vătămată, cu titlu de despăgubiri morale.
În motivare s-a arătat că la data de 12 iulie 2009, soţia, respectiv mama reclamanţilor şi-a pierdut viaţa în urma unui accident rutier produs de numitul S.M. Prin sentinţa penală nr. 300 din 15 decembrie 2010 acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 2 ani cu suspendarea condiţionată a executării pentru infracţiunea de ucidere din culpă. În acel dosar reclamanţii nu s-au constituit parte civilă, astfel că, pe calea prezentei acţiuni, s-au îndreptat împotriva asigurătorului de răspundere civilă al persoanei vinovate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357-art. 1371 noul C. civ. (art. 998-art. 999 C. civ.) şi art. 14, art. 15, art. 19 C. proc. pen. şi Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
Prin întâmpinarea formulată în cauză de către pârâtă, s-a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, faţă de lipsa convocării la conciliere directă conform art. 7201 C. proc. civ şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor întrucât acţiunea a fost promovată cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani. Pe fondul cauzei s-a solicitat să se aprecieze, obiectiv şi raportat la întregul probatoriu de la dosar, cuantumul despăgubirilor care se pot acorda, având în vedere şi practica judiciară din domeniu.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 115 şi urm. C. proc. civ., art. 137 C. proc. civ., art. 7201 şi urm. C. proc. civ., art. 49 din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, Legea nr. 136/1995, art. 2517 şi urm. noul C. civ., art. 2523 noul C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 107 din 17 ianuarie 2013 Tribunalul Ilfov a respins excepţia prematurităţii introducerii acţiunii şi a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând acţiunea ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, reclamanţii au convocat de două ori pârâta la conciliere directă, prima dată pentru data de 6 august 2012 când nu s-a prezentat nicio persoană, iar a doua oară pentru data de 29 august 2012, când de asemenea nu s-a prezentat nicio persoană. Motivele invocate de pârâtă cu privire la faptul că nu s-a respectat termenul de 15 zile nu atrag nulitatea concilierii directe decât în cazul în care pârâta ar fi dovedit existenţa vreunei vătămări prin nerespectarea prevederilor art. 7201 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce nu este situaţia în cauza de faţă.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a reţinut că, potrivit art. 6 noul C. civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele, este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011 instituie două derogări de la aplicarea legii sub imperiul căreia a început să curgă prescripţia, după cum urmează: dispoziţiile art. 2532 pct. 6 şi pct. 7 C. civ. privitoare la suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată; dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a noul C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau arbitrare introduse după intrarea în vigoare a acestuia.
Raportat la cele expuse, s-a reţinut că prescripţia dreptului la acţiune al reclamanţilor este guvernată de dispoziţiile anterioare intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. (3), dacă dreptul este cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data la care a expirat termenul.
Tribunalul a constatat că accidentul rutier a avut loc la data de 12 iulie 2009 iar prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 28 septembrie 2012, deci ulterior expirării termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 raportat la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.
În cauză, la data de 12 iulie 2012, s-a formulat o invitaţie la conciliere motiv pentru care s-a apreciat că devine aplicabilă derogarea expresă privind art. 2532 pct. 7 noul C. civ. fiind vorba de o procedură prealabilă obligatorie. Întrucât prescripţia este suspendată cât timp cel îndreptăţit la acţiune nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, la data de 6 august 2012 prescripţia şi-a reluat cursul întrucât reclamantul a aflat care este rezultatul procedurii prealabile iniţiate. Prin urmare, împlinirea termenului iniţial de 3 ani s-a prelungit de la data de 12 iulie 2012 la data de 6 august 2012, însă acţiunea a fost introdusă la data de 28 septembrie 2012.
A mai constatat Tribunalul şi că, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.
Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat apel reclamanţii susţinând că momentul începerii curgerii prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte acţiunea dedusă judecăţii, a fost reţinut greşit de către prima instanţă. Astfel, prezenta acţiune a fost formulată pe cale separată, conform art. 14 C. proc. pen., direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, pentru acoperirea unui prejudiciu provenit dintr-o infracţiune, în condiţiile existenţei unui raport contractual de asigurare de răspundere civilă între acesta şi făptuitor.
În baza normelor ce reglementează R.C.A., lege specială derogatorie de la dreptul comun, respectiv Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, asigurătorul răspunde doar în condiţiile stabilirii formei de vinovăţie a culpei făptaşului (conducător auto). Până la data stabilirii acestei vinovăţii printr-o hotărâre penală definitivă, dreptul la acţiune al persoanei vătămate nu se naşte împotriva societăţii de asigurare.
Având în vedere că hotărârea penală a rămas definitivă la data de 24 decembrie 2010, prin nerecurare, termenul general de prescripţie al dreptului material la acţiune directă împotriva asigurătorului de răspundere civilă, începe să curgă în speţă la data de 24 decembrie 2010 şi expiră la data de 24 decembrie 2013, el prelungindu-se cu orice cauză de suspendare a cursului prescripţiei prevăzuta de lege.
O altă critică a vizat perioada de suspendare a cursului prescripţiei pe timpul negocierilor. Astfel, apelanţii au susţinut că instanţa de fond în mod corect a reţinut (conform art. 203 din Legea nr. 71/2011) că prevederile art. 2532 pct. 6 noul C. civ., se aplică şi în cauza de faţă, însă a apreciat, în mod greşit, durata suspendării, de la data notificării asigurătorului, 12 iulie 2012, până la data neprezentării acestuia la conciliere în data de 6 august 2012, considerând „că prescripţia şi-a reluat cursul întrucât reclamantul a aflat care este rezultatul procedurii prealabile iniţiate”.
Apelanţii au arătat că negocierile cu asigurătorul de răspundere civilă în cauză au demarat într-adevăr la data de 12 iulie 2012, odată cu punerea pârâtei în întârziere, prin notificarea prin care s-au comunicat pretenţiile, notificare ce are caracterul unei „avizări de daune” reglementată de Ordinul C.S.A. nr. 20/2008. În cadrul acestui text normativ, la art. 36 alin. (2), este prevăzut în favoarea asigurătorului şi impus părţilor prejudiciate un termen de 3 luni în care asigurătorul poate face investigaţii cu privire la daune.
La expirarea acestui termen legal de 3 luni, asigurătorul este obligat fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând oferta de despăgubire, fie să notifice motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.
Prin urmare, apelanţii au apreciat că există o normă legală imperativă care stabileşte un termen de 3 luni pe perioada căruia negocierile se consideră iniţiate chiar şi în absenţa oricărui răspuns din partea asigurătorului. Astfel, sintagma „întreaga durată a negocierilor” în cazul special al asigurărilor R.C.A. este de minim 3 luni de la data avizării pretenţiilor părţilor prejudiciate, respectiv 12 iulie 2012-12 octombrie 2012, perioadă în care cursul prescripţiei a fost suspendat.
Acest calcul arată perioada de 3 luni care va prelungi termenul legal de prescripţie 24 decembrie 2010-24 decembrie 2013, respectiv până la data de 24 martie 2014.
La termenul din 9 octombrie 2013 apelanţii au susţinut în faţa instanţei, în subsidiar, şi faptul că în mod greşit nu s-a avut în vedere că legea prevede în mod expres că prescripţia nu se va împlini înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare.
Intimata SC E.R.A.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat de apelanţii reclamanţi.
Prin decizia nr. 357 A din 16 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia de netimbrare, a admis apelul reclamanţilor, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte timbrarea apelului, că apelanţii au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în contul Primăriei municipiului Curtea de Argeş, corespunzător domiciliului lor.
Pe fond, instanţa de apel a înlăturat critica privind greşita apreciere de către prima instanţă a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Astfel, s-a reţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
S-a apreciat că nici reglementările din domeniul răspunderii civile auto şi nicio altă lege specială nu leagă momentul începerii curgerii termenului de prescripţie de data rămânerii definitive a vreunei hotărâri penale prin care să fie stabilită forma de vinovăţie a făptuitorului, cum în mod greşit susţin apelanţii.
În consecinţă, s-a concluzionat că, de la data la care apelanţii au cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani în interiorul căruia aceştia puteau cere repararea prejudiciului, fie pe calea unei cereri formulate în cadrul procesului penal, fie pe calea unei acţiuni civile separate.
Cum apelanţii nu au formulat nicio cerere de acest fel în cadrul procesului penal, în mod corect a reţinut prima instanţă, ca dată a formulării cererii, data de 28 septembrie 2012, respectiv data prezentei acţiuni.
Vinovăţia, ca şi condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile, poate fi stabilită nu numai pe calea unui proces penal ci şi într-o acţiune civilă, atunci când exercitarea acţiunii penale nu este posibilă, în cazurile şi condiţiile legii.
În consecinţă, îndeplinirea condiţiilor necesare angajării răspunderii civile nu pot marca momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, deoarece legea stabileşte în mod expres acest moment ca fiind cel de la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, independent deci de existenţa sau inexistenţa vreunei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
S-a considerat a fi nefondată şi critica privind greşita calculare a termenului de prescripţie din perspectiva dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008. Astfel, susţin apelanţii, termenul de prescripţie ar fi fost suspendat timp de 3 luni de la data avizării pretenţiilor, pe toată durata celor 3 luni pe care asigurătorul le are la dispoziţie pentru a efectua investigaţii proprii.
Susţinerea nu a fost reţinută însă, faţă de dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, potrivit cărora asigurătorul R.C.A. este obligat să desfăşoare investigaţia privind producerea accidentului, în termen de cel mult 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat, însă numai în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice. Ori în cauză a avut loc un proces penal privind accidentul respectiv, fiind pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă.
S-a apreciat ca fiind fondată, însă, critica privind nereţinerea cauzei de suspendare care, intervenită în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie, produce şi un efect special, potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (reluate şi în art. 2534 noul C. civ.).
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, în cazul termenelor de prescripţie mai mari de 6 luni, cum este şi cazul în speţă, momentul împlinirii termenului de prescripţie extinctivă se prorogă cu 6 luni, socotite de la data încetării cauzei de suspendare, dacă această cauză de suspendare a intervenit la o dată la care rămăseseră mai puţin de 6 luni până la împlinirea termenului de prescripţie.
Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, în cauză, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 12 iulie 2009. La data de 12 iulie 2012 apelanţii au formulat invitaţia la conciliere, cauză de suspendare a cursului prescripţiei, intervenită în ultimele 6 luni ale termenului de prescripţie de 3 ani început la 12 iulie 2009. Prin urmare, de la data de 6 august 2012, când a reţinut prima instanţă că a încetat cauza de suspendare a cursului prescripţiei, a început să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, până la împlinirea căruia prescripţia nu poate fi considerată împlinită.
Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a constatat că, la data de 28 septembrie 2012, când a fost formulată prezenta acţiune, termenul de prescripţie nu era împlinit în cauză, astfel încât a anulat sentinţa civilă nr. 107 din 17 ianuarie 2013 a Tribunalului Ilfov şi a dispus trimiterea spre rejudecare a cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:
În ceea ce priveşte legea aplicabilă, se arată că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la intrarea în vigoare a noului C. civ., rămân supuse legii vechi. Cu toate acestea, conform art. 203 din Legea nr. 71/2011, „Dispoziţiile art. 2532 pct. 6 şi pct. 7 C. civ. privitoare la suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a C. civ., dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după aceasta din urmă dată”.
Art. 2532 pct. 6 şi pct. 7 noul C. civ. stipulează următoarele: „Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen”.
Recurenta susţine că nu era incident niciunul din cele două cazuri menţionate de suspendare a termenului de prescripţie. Astfel, deşi reclamanţii au formulat o invitaţie la conciliere, această procedură nu era obligatorie. Potrivit art. 720 alin. (1) C. proc. civ., „(1) În procesele şi cererile dintre profesionişti evaluabile în bani şi derivate din raporturi contractuale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directă cu cealaltă parte”.
Art. 7201 alin. (1) C. proc. civ. se referă la noţiunea de „procese dintre profesionişti”, iar reclamanţii nu au o asemenea calitate. Potrivit art. 3 alin. (2) şi alin. (3) noul C. civ., profesionist este cel care exploatează o întreprindere ceea ce presupune exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
Totodată, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, „noţiunea de profesionist prevăzută la art. 3 C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.”.
Din cele expuse, rezultă faptul că reclamanţii nu au calitatea de profesionişti, astfel că procedura concilierii directe nu era obligatorie.
Mai susţine recurenta că invitaţia la conciliere nu poate fi asimilată unui început de negociere. A negocia presupune întrunirea manifestării de voinţă a părţilor, aflate în conflict, de a se împăca. Or, nu se poate reţine această situaţie şi speţei de faţă.
Pe de altă parte, consideră că, întrucât la data formulării invitaţiei la conciliere, prescripţia era împlinită, nici din acest punct de vedere nu poate fi incidentă o cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive.
Cum în mod corect prima instanţă a constatat prescris dreptul material la acţiune al reclamanţilor, solicită menţinerea sentinţei civile nr. 107 din 17 ianuarie 2013 a Tribunalului Ilfov, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.
În concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, precum şi în dezbaterile orale, recurenta a formulat o critică suplimentară, susţinând că art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu este aplicabil în cauză, faţă de împrejurarea că art. 2532 noul C. civ. are prevalenţă, fiind o normă specială şi ulterioară. Acestui argument nu i se va putea răspunde distinct de instanţa de control judiciar, fiind o critică nouă, formulată la data de 14 mai 2014, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ., referitor la motivarea recursului, însă legalitatea temeiurilor juridice aplicate va fi verificată în analiza criticilor formulate în termen.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, însă în dezbaterile din recurs au susţinut că le sunt aplicabile dispoziţiile art. 2532 pct. 7 noul C. civ.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În cauză nu se contestă faptul că, în ceea ce priveşte temeiul de drept al judecării prezentei acţiuni, sunt incidente dispoziţiile art. 998-art. 999 vechiul C. civ., raportat la data săvârşirii faptului ilicit, precum şi dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în materia răspunderii civile delictuale.
De asemenea sunt aplicabile acestor prescripţii, potrivit dispoziţiilor art. 203 din Legea nr. 71/2011, cazurile de suspendare prevăzute de art. 2532 pct. 6 şi pct. 7 noul C. civ., dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată.
Recurenta critică, în principal, împrejurarea că în cauză a fost reţinută incidenţa unui caz de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, arătând că notificarea sa de către reclamanţi nu poate fi asimilată cu o invitaţie la conciliere. Aceasta întrucât reclamanţii, nefiind profesionişti, procedura de conciliere directă nu era obligatorie şi astfel nu se aplică dispoziţiile art. 2532 pct. 7 noul C. proc. civ. Pe de altă parte, apreciază că nu se aplică nici dispoziţiile art. 2532 pct. 6 întrucât invitaţia la conciliere nu poate fi asimilată unui început de negociere, care presupune o manifestare de voinţă a părţilor aflate în conflict.
De asemenea susţine, fără a formula vreun argument în motivarea acestei afirmaţii, că la data notificării sale, prescripţia era împlinită.
Instanţa de recurs nu poate reţine că, la data formulării notificării, 12 iulie 2012, prescripţia era împlinită, în condiţiile în care, corect, s-a stabilit la instanţa de fond că aceasta a început să curgă la data producerii accidentului rutier, ce constituie faptul juridic ilicit, 12 iulie 2009, iar potrivit art. 1889 vechiul C. civ., aplicabil cauzei în coroborare cu Decretul nr. 167/1954 şi întregit cu dispoziţiile art. 101 alin. (3) C. proc. civ., prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea ultimei zile a termenului defipt prin lege, corespunzătoare termenului de plecare.
Prin urmare, la momentul transmiterii notificării, în ultima zi a termenului de prescripţie, moment la care a operat suspendarea, prescripţia nu se împlinise.
Cu privire la cazul de suspendare invocat a fi incident în cauză, acesta este legat de interpretarea manifestării de voinţă a creditorilor obligaţiei care, prin înscrisul calificat notificare, trimis asigurătorului la 12 iulie 2012, l-au invitat pe acesta la o conciliere prealabilă în legătură cu obligaţia sa de a acoperi daunele morale aferente prejudiciului provocat prin decesul numitei B.T., soţia, respectiv mama solicitanţilor, obligaţie izvorâtă din raportul de asigurare cu autorul prejudiciului.
Deşi instanţa de fond a analizat cazul de suspendare reglementat de art. 2532 pct. 7 noul C. civ., în apel reclamanţii au susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2532 pct. 6. Instanţa de apel a reţinut invitaţia la conciliere ca o cauză de suspendare a prescripţiei, fără însă a proceda la încadrarea acesteia într-una din cele două situaţii reglementate de lege şi a făcut aplicarea efectului special pe care incidenţa oricărui caz de suspendare o are, potrivit art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cu privire la prorogarea cu 6 luni a termenului de prescripţie, odată încetat cazul de suspendare.
Recurenta a apreciat că respectiva notificare nu poate fi încadrată în niciuna din tezele reglementate de art. 2532 pct. 6 sau 7 noul C. civ.
Astfel, susţine că nu se află în situaţia unui litigiu cu profesionişti pentru ca procedura prealabilă a concilierii să fi fost obligatorie şi cu efect suspensiv asupra termenului de prescripţie.
De asemenea, arată că nu se poate reţine nici existenţa unei negocieri, care ar presupune o manifestare bilaterală de voinţă a părţilor în sensul de a pune capăt litigiului.
Complinind motivarea instanţei de apel care, admiţând apelul reclamanţilor, a reţinut corect existenţa unui caz de suspendare survenit în ultimele 6 luni anterioare expirării termenului de prescripţie, cu consecinţa aplicării efectului special al prorogării cu 6 luni a împlinirii termenului, însă a omis a-l încadra în drept, Înalta Curte reţine că invitaţia la conciliere, în modalitatea în care reclamanţii au formulat-o, fără a reprezenta dovada îndeplinirii unei proceduri prealabile obligatorii, specifică unui litigiu cu profesionişti, este o formă de negociere între părţi din categoria celor definite de lege ca fiind cazuri de suspendare a cursului prescripţiei.
Astfel, notificarea respectivă reprezintă o manifestare neechivocă a atitudinii subiective a creditorilor, împotriva cărora curgea termenul de prescripţie, de a ieşi din pasivitate şi a-şi afirma pretenţiile cu privire la prejudiciul izvorât din faptul juridic ilicit, invocând obligaţia de garanţie a asigurătorului.
Or, o astfel de situaţie se încadrează în dispoziţiile art. 2532 pct. 6 noul C. civ., având ca efect suspendarea termenului de prescripţie până la 6 august 2012 când a expirat termenul acordat pentru soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului.
Nu se poate reţine, cum a susţinut recurenta, că termenul juridic de negociere presupune o manifestare bilaterală de voinţă în sensul finalizării litigiului, această situaţie descrisă de recurentă marcând momentul unui acord al voinţelor participanţilor, fiind doar una dintre manifestările pe care o poate îmbrăca procesul de negociere.
Invitaţia la negociere este o primă etapă a acestui proces, exteriorizarea neechivocă a unui act voliţional şi concretizarea ofertei ce constituie baza negocierii.
Pasivitatea coparticipantului care nu a răspuns acestei oferte nu înlătură efectul pe care invitaţia la negociere îl are asupra afirmării dreptului părţii care a apelat la această modalitate şi se încadrează în teza reglementată de art. 2532 pct. 6 noul C. civ.
Plecând de la această premisă, se reţine că, atunci când a constatat prorogarea cu 6 luni a momentului împlinirii prescripţiei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a efectului special al suspendării survenită în ultimele 6 luni ale unui termen de prescripţie de 3 ani, efect reglementat de art. 15 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, dar deopotrivă şi de prevederile art. 2534 noul C. civ., consecinţă a reţinerii incidenţei cazului de suspendare menţionat, acţiunea pendinte fiind introdusă înăuntrul acestui termen.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a soluţionat cauza cu aplicarea corectă a legii, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.R.A.R. SA împotriva deciziei nr. 357 din 16 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1378/2014. Civil. Prestaţie tabulară.... | ICCJ. Decizia nr. 1382/2014. Civil. Legea 10/2001. Anulare act.... → |
|---|
