ICCJ. Decizia nr. 1391/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1391/2014
Dosar nr. 1792/1/2001
Şedinţa publică de la 14 mai 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului1 Bucureşti la data de 18 februarie 1997 reclamanta I.D. a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, solicitând în temeiul art. 480 C. civ. obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 2230 din 9 februarie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 978 din 13 septembrie 1999 a respins acţiunea.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 303 din 24 mai 2000 a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 4489 din 22 noiembrie 2000 a admis recursul reclamantei I.D. împotriva deciziei instanţei de apel, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 88 din 23 februarie 2001 a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 978 din 13 septembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că terenul revendicat a fost declarat de utilitate publică în baza Decretelor regale nr. 2938/1910 şi nr. 2412/1912 în vederea înfiinţării Parcului Naţional H., pentru acest teren au fost stabilite despăgubirile corespunzătoare şi că, în prezent, terenul în litigiu îşi păstrează calitatea de teren afectat de utilitate publică.
Decizia instanţei de apel a fost recurată stabilindu-se un prim termen de judecată la Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, în data de 21 decembrie 2001 când, având în vedere solicitarea reclamantei de suspendare a cauzei în temeiul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/200, instanţa a suspendat judecarea recursului.
Efectuându-se periodic verificări cu privire la subzistenţa măsurii suspendării, prin încheierile de şedinţă din 3 februarie 2006, 15 octombrie 2010, 26 noiembrie 2010 şi 2 decembrie 2011, instanţa a menţinut măsura suspendării judecării recursului.
La data de 11 decembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a pronunţat decizia nr. 7534 prin care a soluţionat, irevocabil, solicitarea reclamantei I.D. de restituire în natură a imobilului în procedura legii speciale, ce face obiectul prezentei cauze, respectiv contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 2459 din 17 februarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a respins notificarea din 22 iunie 2001, fiind respins recursul reclamantei.
Prin rezoluţia din 2 aprilie 2014 instanţa a dispus, din oficiu, repunerea pe rol în vederea discutării perimării, fixând în acest scop termen la data de 14 mai 2014.
La acest termen, Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia de perimare, ce se impune a fi admisă pentru următoarele motive:
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an, în materie civilă.
Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an şi această lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii.
Astfel spus, perimarea operează cu condiţia ca timp de un an să nu se fi săvârşit în cauză nici un act de procedură în vederea judecării ei, situaţie datorată lipsei de diligenţă a părţii, care nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea să o facă.
Temeiul suspendării reprezentat de dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a încetat să mai justifice această măsură, de lăsare a pricinii în nelucrare, la data soluţionării irevocabile a contestaţiei formulate de reclamanta I.D. împotriva dispoziţiei administrative prin care i s-a respins notificarea cu privire la restituirea în natură a imobilului în litigiu, la data de 11 decembrie 2012.
Or, de la acest moment şi până la repunerea cauzei pe rol din oficiu cauza a stat în nelucrare mai mult de 1 an, părţile neîndeplinind niciun act de procedură de natură să întrerupă cursul termenului de perimare.
În consecinţă, având în vedere că până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ., niciuna din părţi nu a solicitat continuarea judecăţii, Înalta Curte constată întrunirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând, totodată, că potrivit aceluiaşi text de lege perimarea operează de drept şi că potrivit art. 252 alin. (1) teza I C. proc. civ. ea se poate constata şi din oficiu de către instanţă, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de reclamanta I.D. împotriva deciziei civile nr. 88 A din 23 februarie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1385/2014. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 1395/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
