ICCJ. Decizia nr. 1380/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1380/2014
Dosar nr. 506/1371/2012
Şedinţa publică din 14 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la 31 mai 2012, reclamanta SC N.P.D. SRL (societate aflată în insolvenţă) a chemat în judecată pe pârâta SC N.B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.000.000 RON reprezentând despăgubiri materiale şi la 50.000 RON daune morale, susţinând că reclamanta a ajuns în stare de insolvenţă din cauza neîndeplinirii obligaţiilor ce îi reveneau pârâtei în raportul juridic intervenit între părţi.
Prin sentinţa civilă nr. 207 din 14 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Mureş s-a respins excepţia privind prescripţia dreptului material la acţiune invocată de către pârâta SC N.B. SA, a fost admisă în parte acţiunea în răspundere delictuală formulată de reclamantă şi obligată pârâta la plata sumei de 140.526,41 RON cu titlu de despăgubiri. Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantei. A fost obligată pârâta la 509,64 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, mai întâi, cu privire la excepţia prescripţiei dreptului Ia acţiune că, faţă de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, trebuie constatat că reclamanta a luat cunoştinţă de eliberarea fondurilor nerambursabile de către Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale în cadrul procesului pe care reclamanta l-a avut, obiect al Dosarului nr. 4229/315/2009 al Judecătoriei Târgovişte, potrivit adresei comunicate la solicitarea instanţei (afirmaţie necontestată de cealaltă parte).
În ceea ce priveşte fondul litigiului, instanţa a reţinut că reclamanta, în asociere cu banca pârâtă, a declanşat procedura reglementată prin Ordinul nr. 586/2007 emis de Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale de aprobare a programului naţional multianual de accesare a fondurilor nerambursabile în programul naţional multianual aferent perioadei 2002-2009, de susţinere a investiţiilor prin întreprinderi nou înfiinţate şi microîntreprinderi, precum şi pentru modernizarea sau retehnologizarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
Fondurile nerambursabile de care putea să beneficieze reclamanta reprezentau un procent de cel mult 40% din valoarea proiectului de investiţie, diferenţa de 40% urmând să fie acoperită din contribuţia proprie a beneficiarului eligibil în proporţie de cel puţin 15%, diferenţa până la 25% putând să fie acoperită printr-un credit de finanţare acordat de o instituţie bancară cooptată în programul menţionat şi care, în speţă, a fost banca pârâtă.
Tribunalul a reţinut că reclamanta a fost declarată eligibilă potrivit adresei din 10 decembrie 2007, beneficiind de suma de 140.526,41 RON. S-a mai constatat că transmiterea bancară a acestor lichidităţi s-a realizat prin procesul-verbal din 13 noiembrie 2007, realitatea vărsămintelor acestor lichidităţi fiind recunoscută de pârâtă atât prin întâmpinare cât şi prin răspunsul la interogatoriu. Sumele în discuţie au fost însă restituite ministerului ca fiind neutilizate.
Instanţa a înlăturat susţinerea pârâtei potrivit căreia reclamanta a eşuat în a beneficia de fondurile nerambursabile deoarece ar fi fost declarată neeligibilă potrivit adresei din 16 ianuarie 2008 a Direcţiei analiză şi risc, ipoteză în care ea nu s-ar mai fi încadrat în condiţiile impuse de art. 3.1 lit. k) din Ordinului nr. 586/2007 menţionat, reţinând că, şi dacă s-ar trece peste susţinerea reclamantei privind caracterul fals al primei pagini a cererii de creditare, o asemenea cerere oricum nu se impunea a fi pretinsă de către banca pârâtă, nefiind prevăzută de actul normativ special (cel care a reprezentat cadrul legal al declanşării, derulării şi finalizării programului de sprijinire a întreprinderilor mici şi mijlocii).
S-a reţinut totodată, că art. 4.10 din ordin este clar, stipulând că se formulează o cerere unică şi comună de „solicitare a fondurilor nerambursabile şi a creditului”, potrivit formularului prevăzut în anexa nr. 2, cerinţă căreia reclamanta i s-a conformat întocmai.
S-a mai constatat că, potrivit prevederilor ordinului în discuţie, pârâta trebuia să emită decizia finală sub aspectul eliberării fondurilor nerambursabile, ea neputând să refuze decât acordarea creditului din patrimoniul său. S-a dovedit însă, în speţă, că reclamanta a depus în contul băncii pârâte, integral, contribuţia de 15 + 25% (142.388 RON), urmare a creditului obţinut de la SC O.M. SA (conform extrasului de cont din data de 24 decembrie 2007 emis tocmai de banca pârâtă).
Tribunalul a constatat că, în condiţiile în care chiar pârâta a recunoscut că reclamanta putea complini diferenţa de contribuţie la investiţie şi din alte surse, nu neapărat de la banca pârâtă, şi cum prin cererea unică de acordare a fondurilor nerambursabile şi a creditului, din 19 octombrie 2007, s-a indicat diferenţa de finanţare necesară de 73.015 RON, acoperită ca urmare a creditului obţinut de la SC O.M. SA, nu poate fi primită susţinerea aceleiaşi pârâte în sensul că era necesară întocmirea unei noi cereri de creditare la data de 8 ianuarie 2008.
De aceea, fapta ilicită, ca element al instituţiei răspunderii civile delictuale, există chiar şi în ipoteza în care cererea de finanţare (nerecunoscută de reclamantă), înregistrată din 8 ianuarie 2008, ar fi fost reală şi solicitată cu bună-credinţă de către bancă. S-a apreciat că ilicitul constă în aceea că, deşi trebuia să transmită decizia finală într-un fel sau în altul (art. 4.14 din Ordinul 586/2007), pârâta nu a comunicat niciodată o eventuală respingere a cererii reclamantei, lăsând astfel ca fondurile să intre în regimul juridic de fonduri de valori neutilizate, iar în final să le returneze ministerului.
A fost dedusă legătura de cauzalitate între această conduită a băncii şi rezultatul constând în a nu beneficia de valorarea nerambursabilă în cuantum de 140.526,41 RON.
Celelalte pretenţii ale reclamantei au fost apreciate nejustificate, deoarece din dovezile administrate nu a reieşit că starea de insolvenţă a reclamantei s-ar datora faptei ilicite a pârâtei, în condiţiile în care, potrivit raportului întocmit de administratorul judiciar, desemnat în procedura insolvenţei reclamantei, aceasta a ajuns în stare de insolvenţă din alte motive, care nu au vizat relaţia eşuată a societăţii cu banca pârâtă.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi
Prin apelul declarat de reclamantă, s-a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate şi în consecinţă, majorarea cuantumului prejudiciului material la suma de 2.000.000 RON, acordarea prejudiciului moral în valoare de 50.000 RON şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat în faţa primei instanţe, cumulat cu cheltuielile ocazionate de judecarea apelului.
În motivare, s-a arătat că în mod eronat a considerat prima instanţă că nu s-a probat intrarea societăţii în insolvenţă ca o consecinţă a neacordării fondurilor solicitate. Astfel, în raportul privind cauzele intrării în insolvenţă întocmit de practicianul de insolvenţă nu s-a făcut referire la fapta ilicită a pârâtei, doar pentru că la acea dată situaţia nu era cunoscută. În realitate, din raport şi din indicatorii financiari rezultă o cădere abruptă a societăţii imediat după ce aceasta nu şi-a mai putut îndeplini obligaţiile contractuale ca urmare a imposibilităţii de retehnologizare din culpa băncii.
Legat de prejudiciul moral invocat de reclamantă, s-a susţinut că în urma faptelor infracţionale ale băncii, administratorul societăţii a ajuns într-o stare deplorabilă, fiind în prezent diagnosticat cu handicap de gradul II şi că maniera infracţională în care a acţionat banca a afectat în mod ireversibil şi persoana care a constituit societatea, care, după ce a reuşit să realizeze o cifră de afaceri semnificativă, a pierdut totul din cauza unor abuzuri nejustificate ale băncii.
Cu privire la modul de soluţionare a cererii privind cheltuielile de judecată, reclamanta a susţinut că onorariul nu poate fi cuantificat în funcţie de suma acordată cu titlu de despăgubiri, nefiind stabilit ca onorariu de succes. Aceasta, în condiţiile în care onorariul s-a stabilit în funcţie de complexitatea cauzei şi numărul de deplasări necesare de la Cluj-Napoca la Târgu-Mureş, iar suma efectiv acordata nu acoperă nici măcar cheltuielile de drum.
În apelul exercitat de pârâtă, s-a solicitat schimbarea în parte a hotărârii şi, în principal, respingerea acţiunii ca prescrisă sau, în subsidiar, ca nefondată.
A arătat apelanta-pârâtă, că data de la care a început să curgă termenul prescripţiei este 10 decembrie 2007, data prevăzută de art. 4.9. alin. (5) din Ordinul nr. 586/2007, care coincide cu momentul virării banilor, şi în raport de care acţiunea este prescrisă,
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că tribunalul a ignorat principiul de drept al libertăţii contractuale şi prevederile Ordinului nr. 586/2007. Potrivit pct. 3.1 lit. k) din ordin, beneficiarul trebuia să facă dovada îndeplinirii criteriilor de eligibilitate prevăzute de normele specifice de creditare ale băncii, pentru a obţine creditul asociat, exigenţă nesatisfăcută de reclamantă, întrucât aceasta nu îndeplinea anumite criterii de solvabilitate.
În cauză, nu există faptă ilicită şi nu poate fi trasă la răspundere pentru fapte, acte care aparţin reclamantei, respectiv pentru situaţia financiară necorespunzătoare a acesteia, dovedită prin ajungerea societăţii în insolvenţă şi indicatorii financiari prezentaţi în faţa instanţei de fond.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat decizia civilă nr. 37/R din 8 iulie 2013, prin care a respins ambele apeluri ca nefondate.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut, analizând cu prioritate apelul declarat de pârâtă, faţă de aspectele criticate de aceasta, că dezlegarea dată de către prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, este una corectă.
Astfel, s-a constatat ca nu poate fi reţinută apărarea pârâtei în sensul că termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 10 decembrie 2007, când s-au virat banii de către Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, în condiţiile în care probele administrate în cauză au relevat necunoaşterea acestui aspect de către reclamantă, care nu a fost înştiinţată asupra acestei împrejurări de fapt, referitoare la virarea banilor şi acceptarea sa în vederea finanţării.
De asemenea, nu a putut fi reţinut nici celălalt moment indicat, alternativ, ca debut al termenului de prescripţie, respectiv, data de 24 decembrie 2007, când s-a procedat la virarea creditului obţinut de reclamantă de la SC O.M. SA. Aceasta, întrucât momentul menţionat este cel al îndeplinirii de către reclamantă a unor condiţii de finanţare impuse în vederea obţinerii alocaţiei financiare nerambursabile, nefiind de natură a releva existenţa prejudiciului (constând în neobţinerea alocaţiei şi persoana care răspunde de pricinuirea prejudiciului).
În ceea ce priveşte criticile apelantei-pârâte pe fondul cauzei, Curtea a constatat că aceasta a enunţat nesocotirea de către tribunal a principiului libertăţii contractuale, fără să dezvolte acest argument şi că, în lipsa altor precizări, critica poate fi analizată ca vizând nesocotirea dreptului de decizie al băncii, care, în temeiul art. 4.14 din ordin a deţinut prerogativa de a emite decizia finală cu privire la acordarea alocaţiei financiare nerambursabile şi a creditului bancar şi de a încheia, în conformitate cu art. 4.15. din ordin, contractul de credit bancar cu beneficiarul selectat. Aşadar, în temeiul normelor menţionate, acordarea efectivă a alocaţiei financiare şi a creditului bancar se realiza numai în urma încheierii unui contract între instituţia de credit şi Întreprinderile Mici şi Mijlocii declarat eligibil.
S-a constatat caracterul nefondat al unei asemenea susţineri, deoarece odată cooptată în Program, banca pârâtă nu dispunea de o libertate contractuală discreţionară în alegerea partenerului contractual, ci era ţinută să îşi exercite această libertate contractuală în condiţiile permise de normele ordinului.
De acea, emiterea deciziei finale cu privire la acordarea alocaţiei financiare nu este doar o îndreptăţire a băncii, ci, în egală măsură, şi o obligaţie, aşa încât pârâta trebuia să aducă la cunoştinţa solicitantului decizia cu privire la rezultatul evaluării şi verificării solicitantului, indiferent de soluţia la care a ajuns. Această îndatorire nu a fost respectată, banca nefăcând dovada faptului că ar fi informat solicitantul cu privire la modul de derulare a ultimei etape din procedura implementării programului.
În ceea ce priveşte modalitatea în care banca şi-a exercitat, în fapt, dreptul decizional, Curtea a mai reţinut şi ca, faţă de art. 14.4 din ordin, evaluarea solicitantului trebuia să se realizeze nu doar în funcţie de normele interne ale băncii, ci şi în concordanţă cu prevederile Programului.
Totodată, deşi pârâta a invocat nerespectarea de către cererea de creditare din 8 ianuarie 2008, a normelor interne ale băncii şi ale art. 3 lit. k) din ordin, mai precis a cerinţelor de solvabilitate pentru acordarea creditului, s-a constatat că o asemenea susţinere este lipsită de suport.
Aceasta, întrucât în cauză, unitatea de implementare a virat chiar alocaţia în conturile reclamantei, iar pârâta nu a oferit nicio explicaţie rezonabilă în legătură cu necesitatea depunerii unei noi cereri de creditare din partea reclamantei.
De asemenea, apelanta-pârâtă însăşi a recunoscut că la data 24 decembrie 2007, reclamanta a făcut dovada existenţei cumulative a celor trei componente de finanţare, ceea ce înseamnă că, faţă de dispoziţiile art. 4.14 din ordin, îi revenea obligaţia fermă de a lua decizia finală cu privire la acordarea alocaţiei şi creditului.
Faţă de aceste elemente, Curtea şi-a însuşit concluzia primei instanţe în sensul că, deşi trebuia să comunice decizia finală şi exista la momentul la care hotărârea trebuia luată, dovada aportului propriu şi a creditului bancar, pârâta nu a comunicat soluţia dată cererii de acordarea a alocaţiei, lăsând astfel ca fondurile să intre în regimul juridic de fonduri de valori neutilizate potrivit scopului acordat, cu consecinţa returnării acestora.
Referitor la apelul reclamantei, instanţa a reţinut ca fiind judicioasă concluzia tribunalului cu privire la lipsa raportului de cauzalitate între fapta pârâtei şi intrarea societăţii în insolvenţă.
Faptul pretins, că la data întocmirii raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, nu s-a cunoscut că pârâta este răspunzătoare de neacordarea alocaţiei financiare, s-a considerat că nu are relevanţă, din moment ce reclamanta a afirmat că acumularea debitelor reprezintă o consecinţă a lipsei de retehnologizare.
Or, indiferent de cauzele care au împiedicat retehnologizarea, s-a reţinut că în raport nu se face vorbire despre această împrejurare, arătându-se că societatea a ajuns în stare de insolvenţă în urma reducerii drastice a comenzilor instituţiilor publice şi a societăţilor comerciale, motiv pentru care s-a orientat în zona comenzilor individuale ale persoanelor fizice, cu creşterea perioadei de încasare a facturilor emise, coroborate cu stagnarea temporară a activităţii de investiţii în domeniul mobiliar şi al comenzilor de stat.
Necontestând nevoia de retehnologizare a societăţii, în acelaşi timp, Curtea a constatat că probele administrate nu au relevat scăderea comenzilor în anul 2009 ca urmare a imposibilităţii de satisfacere a volumului mare al acestora, chiar administratorul judiciar provizoriu menţionând drept cauză a reorientării societăţii către consumatorii individuali „stagnarea temporară a activităţii de investiţii în domeniul mobiliar şi al comenzilor de stat” (constatare care nu a fost combătută prin probe de către reclamantă).
Au fost găsite nefondate şi criticile referitoare la neacordarea daunelor morale solicitate, în condiţiile în care pretenţiile reclamantei au fost fundamentate în fapt pe suferinţele încercate de administratorul societăţii şi pe agravarea stării sănătăţii acestuia în urma faptelor ilicite ale pârâtei.
Întrucât parte în dosar este societatea comercială administrată de M.D. şi nu administratorul societăţii, în calitate de persoană fizică, s-a apreciat că prejudiciul moral ar putea fi eventual analizat doar în persoana societăţii, dar că reclamanta nu a invocat cauzarea vreunui prejudiciu de această natură societăţii.
În speţă însă, daunele morale solicitate au vizat compensarea suferinţelor personale ale numitei M.D., fără posibilitatea transferării către societate a dreptului de a cere angajarea răspunderii delictuale a persoanei răspunzătoare de prejudiciul cauzat administratorului.
În ce priveşte modalitatea de soluţionare a capătului de cerere accesoriu referitor la cheltuielile de judecată, instanţa de apel a constatat că tribunalul nu a aplicat dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nereducând onorariul de avocat solicitat a fi rambursat de partea căzută în pretenţii pe motivul disproporţiei vădite între cuantumul onorariului şi valoarea obiectului pricinii şi munca desfăşurată de avocat, ci, în urma reţinerii temeiniciei parţiale a acţiunii.
Cum petitele acţiunii reclamantei sunt evaluabile în bani, iar pretenţiile acesteia au fost primite doar în parte, s-a constatat că în mod corect prima instanţă a acordat cheltuielile de judecată, inclusiv onorariul avocaţial, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi:
1. Reclamanta SC N.P.D. SRL a reluat elementele de fapt ale pricinii, arătând că probele administrate în cauză susţin în totalitate admisibilitatea şi temeinicia acţiunii promovate, singura eroare a soluţiei constând în stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat de banca pârâtă reclamantei.
Astfel, cu privire la prejudiciul material, indicat ca ridicându-se la 2.000.000 RON, reclamanta a depus tabel cuprinzând contractele în derulare la momentul solicitării creditului, precum şi situaţia actuală a contractelor societăţii aflate în insolvenţă.
Din compararea celor două centralizatoare, reiese în mod clar că prejudiciul pretins prin acţiune este perfect justificat, deoarece toate contractele de valoare mare ce erau în derulare „s-au încheiat din cauza imposibilităţii obiective de executare a acestora datorată lipsei de retehnoiogizare”.
Scăzându-se din veniturile realizate la sfârşitul anului 2007, respectiv 2.315.722 RON, veniturile obţinute la acest moment, rezultă suma pretinsă cu titlu de daune materiale.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel se limitează la a preciza că în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei societăţii, se menţionează că această stare se datorează reducerii drastice a comenzilor instituţiilor publice şi a societăţilor comerciale.
Nu s-a observat însă, că o cădere abruptă a societăţii a început imediat după ce aceasta nu şi-a mai putut îndeplini obligaţiile contractuale ca urmare a imposibilităţii de retehnologizare din culpa băncii.
Blocarea creditului de către pârâtă a condus la rezilierea contractelor mari pentru anul 2008, din cauza imposibilităţii de onorare a volumului mare de comenzi cu utilajele pe care firma le avea în dotare şi orientării în zona comenzilor individuale ale persoanelor fizice şi firmelor mici, cele mai afectate de criza economică declanşată în anul 2008.
În ce priveşte prejudiciul moral pretins, el reprezintă cuantificarea materială a suferinţei administratorului special al SC N.P.D. SRL, de a vedea cum societatea ajunge de la o firmă cu poziţie importantă pe piaţa producţiei de mobilă la o firmă în insolvenţă.
Totodată, prejudiciul moral este justificat de starea sănătăţii administratorului societăţii care s-a îmbolnăvit, aşa cum rezultă din actele dosarului, de o boală gravă.
Deşi, într-adevăr, parte în dosar este SC N.P.D. SRL, instanţa trebuia să reţină că acţiunea ilicită de natură penală a băncii pârâte a condus la afectarea ireversibilă a persoanei fizice care reprezintă societatea.
Referitor la cheltuielile de judecată, s-a pretins că în mod greşit s-a dispus reducerea acestora proporţional cu cota-parte din prejudiciul care s-a acordat societăţii reclamante.
Faţă de natura şi complexitatea cauzei, de împrejurarea că onorariul avocatului nu a fost unul de succes, reducerea proporţională cu cota-parte din prejudiciul acordat efectiv reclamantei reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Mai mult, soluţia pe acest aspect este şi nemotivată întrucât instanţele n-au analizat aplicabilitatea criteriilor legale prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi nu au arătat, în concret, motivele care justifică reducerea onorariului avocaţial.
În drept, recurenta-reclamantă a indicat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
2. În recursul declarai de pârâta SC N.B. SA, s-a susţinut, în primul rând, o nelegală rezolvare dată excepţiei prescripţiei extinctive, iar în ce priveşte fondul cauzei, greşita admitere a pretenţiilor reclamantei întrucât, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii băncii.
Aceasta, întrucât, potrivit convenţiei de colaborare încheiată de bancă cu ministerul, fiecare proiect prezintă o schemă de funcţionare, fondurile nerambursabile acordându-se asociat cu un credit bancar oferit de bancă în condiţii proprii de creditare, dacă beneficiarul îndeplineşte condiţiile de creditare.
În drept, au fost indicate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la cele două recursuri deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
1. În mod prioritar, pe analiza recursului declarat de pârâtă, faţă de aspectele de ordin procedural care se impun, se constată că motivarea acestuia s-a realizat în afara termenului legal.
Astfel, în condiţiile în care decizia din apel a fost comunicată pârâtei la 28 noiembrie 2013, iar exercitarea căii de atac de către aceasta se realizase înainte de acest moment, la 31 iulie 2013, se constată că depunerea motivelor căii de atac astfel exercitate a avut loc abia la 17 decembrie 2013.
În felul acesta, au fost nesocotite dispoziţiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”.
Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii procedurale este reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. şi constă în nulitatea căii de atac exercitate cu încălcarea exigenţelor procedurale menţionate, cu rezerva situaţiei în care există motive de ordine publică, care pot fi invocate şi din oficiu de către instanţă.
Cum asemenea motive de ordine publică n-au fost identificate în speţă, văzând dispoziţiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei va fi constatat nul.
2. Recursul reclamantei deduce judecăţii critici nefondate.
Astfel, în ce priveşte cuantumul prejudiciului material, recurenta susţine, fără temei, că ar fi demonstrat întinderea acestuia la nivelul pretenţiilor formulate, prin depunerea la dosar a tabelului cuprinzând contractele în derulare la momentul solicitării creditului, comparativ cu situaţia actuală a contractelor pe care le are în derulare.
Contrar susţinerii recurentei, aceasta nu a demonstrat legătura de cauzalitate între scăderea volumului activităţii sale (ajungând în stare de insolvenţă) şi neacordarea alocaţiei financiare de către intimata-pârâtă.
Depunerea unui tabel care prezintă o situaţie comparativă a contractelor încheiate de societate la nivelul anilor 2007-2008 cu cele din prezent nu justifică pretenţia recurentei, în sensul că scăderea veniturilor acesteia ar fi în relaţie directă cu lipsa de retehnologizare a societăţii care, mai departe, s-ar fi datorat neobţinerii finanţării.
În realitate, acestea sunt simple supoziţii ale reclamantei, fără valoare probatorie, nedemonstrând nici caracterul cert al prejudiciului (dedus de aceasta din contracte care ar fi putut fi încheiate dar care n-au mai fost perfectate) şi nici legătura de cauzalitate între fapta pârâtei şi starea de insolvenţă în care a ajuns societatea.
Dimpotrivă, aşa cum au reţinut instanţele fondului pe elementele de fapt ale pricinii, ceea ce a fost relevant şi a determinat insolvenţă societăţii a fost „reducerea drastică a comenzilor instituţiilor publice şi a societăţilor comerciale, ceea ce a impus orientarea spre zona comenzilor individuale ale persoanelor fizice, cu creşterea perioadei de încasare a facturilor emise, coroborate cu stagnarea temporară a activităţii de investiţii în domeniul mobiliar şi al comenzilor de stat”.
Aceste aspecte au fost reţinute inclusiv în raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, întocmit de către administratorul judiciar provizoriu.
Susţinerea recurentei în sensul că, în realitate, nu a putut face faţă comenzilor din cauza lipsei retehnologizării este contrazisă de consemnările aceluiaşi raport vizând cauzele intrării societăţii în insolvenţă, care au fost puse în legătură cu declanşarea crizei economice din anul 2008, ceea ce a generat reducerea comenzilor, stagnarea activităţii de investiţii, a comenzilor de stat, inclusiv nealocarea sumelor aprobate prin bugetul de stat la nivelul anului în curs.
Pretinzând contrariul, respectiv că numărul comenzilor era atât de mare încât societatea nu i-a putut face faţă deoarece rămăsese în urmă din punct de vedere al retehnologizării, recurenta avansează doar ipoteze speculative, nedemonstrate în cadrul procesului şi, de aceea, nefiind apte de a proba nici existenţa unui prejudiciu cert şi nici legătura de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul pretins încercat.
Criticile formulate în privinţa neacordarii daunelor morale au, de asemenea, caracter nefondat.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că prin despăgubirile solicitate cu acest titlu s-a tins la acoperirea suferinţelor personale ale administratorului societăţii, care nu este parte în proces.
Criticând soluţia, recurenta arată că, într-adevăr, parte în cauză este societatea, iar nu administratorul acesteia, dar că acţiunea ilicită a băncii a condus la afectarea persoanei care reprezintă societatea, ceea ce ar justifica pe deplin acordarea daunelor morale către aceasta.
O asemenea susţinere este neîntemeiată şi ignoră distincţia care trebuie făcută între diferitele entităţi juridice, întrucât calitatea de reprezentant al unei societăţi nu înseamnă identificarea reprezentantului cu cel reprezentat sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor.
Faptul că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare nu poate avea drept consecinţă confuziunea patrimoniului acestora, existând dimpotrivă, obligaţia asigurării şi menţinerii separaţiei între patrimoniile acestora.
În speţă, daunele morale sunt solicitate pentru pretinse suferinţe personale pricinuite administratorului societăţii (depunându-se în acest sens la dosar acte medicale) care nu poate susţine răsfrângerea acestor suferinţe asupra societăţii-reclamante pentru a putea fi valorificate în cadrul procesual existent.
Daunele morale sunt pretinse, în cauză, pentru atingeri aduse unor valori intrinseci fiinţei umane (sănătatea), fiind greu de conceput, şi din acest punct de vedere, că ele ar putea fi valorificate de către partea în proces care este societatea (chiar dacă, de principiu, apărarea drepturilor nepatrimoniale poate fi solicitată şi de persoana juridică, trebuie să fie vorba de drepturi compatibile cu o asemenea entitate juridică, pentru a se obţine protecţia lor pe calea acţiunii în justiţie).
În consecinţă, respingând cererea de daune morale pe motiv că parte în procedura judiciară desfăşurată este societatea iar nu administratorul acesteia, instanţele fondului au procedat corect, fundamentându-şi soluţia pe distincţia care există din punct de vedere juridic între cele două subiecte de drept.
Susţinerea referitoare la acordarea cheltuielilor de judecata într-un cuantum redus, nejustificat sub aspect legal, are, de asemenea, caracter nefondat.
Astfel, se constată că prima instanţă a redus cheltuielile de judecată, inclusiv onorariul avocaţial, raportându-se la cuantumul pretenţiilor admise.
Procedeul nu este unul nelegal, având în vedere că, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor dacă sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii.
Or, valoarea pricinii indicată drept criteriu legal în dimensionarea cheltuielilor a fost avută în vedere în mod corect de către instanţă astfel cum a rezultat în urma analizei temeiniciei pretenţiilor, iar nu potrivit cuantumului acestora aşa cum a fost el dedus judecăţii.
Susţinerea că prima instanţă şi, ulterior, cea de apel nu au analizat motivat aplicabilitatea criteriilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi nu au arătat, în concret, pe ce se sprijină reducerea onorariului avocaţial, este neîntemeiată.
Dimensionarea onorariului nu s-a făcut prin aprecierea asupra prestaţiei avocatului care să fi fost considerată necorespunzătoare, situaţie în care, intrând în competenţa de evaluare a instanţelor fondului ar fi fost în afara cenzurii de legalitate, ci ţinându-se seama de celălalt criteriu indicat, al valorii pricinii.
Raportat la acest reper, instanţele au arătat de ce admiterea în parte a pretenţiilor înseamnă o anumită valoare a pricinii, mult mai mică decât cea indicată prin cererea dedusă judecăţii şi în funcţie de care onorariul avocatului este justificat doar în parte.
Faţă de toate aceste considerente, se constată că au caracter nefondat criticile de nelegalitate formulate de reclamantă cu trimitere la dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC N.P.D. SRL prin administrator judiciar Z.A. împotriva deciziei nr. 37/R din 8 iulie 2013 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Constată nul recursul declarat de pârâta SC N.B. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1375/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1383/2014. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
