ICCJ. Decizia nr. 1407/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1407/2014
Dosar nr. 37557/3/2006*
Şedinţa publică din 15 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 1 noiembrie 2006, sub nr. 37557/3/2006, reclamantul P.C. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiilor din 19 ianuarie 2004, din 29 noiembrie 2001 şi din 23 aprilie 2002 emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând ca, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, I.H.V. şi I.F., să se dispună anularea dispoziţiilor atacate şi obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei noi dispoziţii pe numele tuturor persoanelor îndreptăţite, respectiv pe numele său şi a pârâţilor I.H.V. şi I.F.
În motivare, reclamantul a arătat că prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti din 13 august 2001 a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 2.
Acest imobil a aparţinut mătuşii sale, B.C., ce a fost moştenită de către autoarea sa şi de către soţul supravieţuitor, B.I., care s-a recăsătorit cu pârâta I.F. şi care, la data încheierii căsătoriei, avea un copil dintr-o altă căsătorie, şi anume I.H.V.
Prin sentinţa civilă nr. 65 din 15 ianuarie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în calitate de nepot de soră al fostei proprietare B.C.
Din încheierea notarială dată în Dosarul succesoral nr. 44/1961, rezultă că dezbaterea succesiunii rămase de pe urma defunctei B.C. a fost suspendată, moştenitorii prezumtivi fiind îndrumaţi să formuleze acţiune în justiţie.
Din certificatele de moştenitor din 1990 şi din 1991 emise de fostul notariat de Stat Turnu Măgurele, rezultă că P.C. este unicul moştenitor al defunctei P.C.A., sora defunctei B.C., însă reclamantul nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, autoarea sa P.C.A. neavând calitatea de moştenitor legal al proprietarei imobilului abuziv preluat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 5A din 10 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti pentru rejudecare, reţinând că prin sentinţa civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 475 R din 27 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat că reclamantul este coproprietarul imobilului situat în Bucureşti, sector 2, cu o cotă de ¼, alături de pârâţii I.H.V. şi I.F., astfel că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs pârâtele I.F. şi I.I.J. (aceasta din urmă fiind moştenitoarea pârâtului decedat I.H.V.).
Prin decizia nr. 2579 din 14 mai 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că reclamantul nu a atacat cu apel încheierea din 18 septembrie 2007, prin care tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale active în formularea contestaţiei la dispoziţiile din 2001 şi din 2002, prin care au fost soluţionate notificările formulate de către pârâte cu privire la imobilul în litigiu, astfel încât, sub acest aspect, încheierea a intrat în puterea lucrului judecat.
În schimb, prin sentinţa apelată, a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de către reclamant împotriva dispoziţiei din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, singura care mai rămăsese de analizat după ce se constatase prin încheierea menţionată anterior că reclamantul nu are calitate procesuală activă în formularea contestaţiei la dispoziţiile din 2001 şi din 2002.
Prima instanţă a respins contestaţia împotriva dispoziţiei din 2004 pentru că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, iar nu pentru faptul că nu ar fi avut calitate procesuală activă.
Ca urmare, contestaţia a fost soluţionată pe fondul litigiului, iar instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., când a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
În rejudecare, s-a impus instanţei de trimitere să analizeze apărările recurentelor legate de faptul că ar fi înstrăinat imobilul şi relevanţa acestor apărări în soluţionarea contestaţiei formulate de reclamant împotriva dispoziţiei din 19 ianuarie 2004.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat decizia civilă nr. 293A din 18 octombrie 2013, prin care a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:
A admis contestaţia.
A anulat dispoziţia din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti.
A obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită o nouă dispoziţie pe numele tuturor persoanelor îndreptăţite, respectiv reclamantul P.C. şi pârâţii I.H.V. şi I.F., prin care să dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. T., compus din suprafaţa de 838,44 mp teren şi construcţie (cu excepţia celor 4 apartamente împreună cu cota de teren aferentă de 199,29 mp), cu obligaţia respectării dreptului de servitute pentru ceilalţi coproprietari şi a camerei de 10,45 mp, a camerei de 18,43 mp şi a camerei de serviciu de la mansardă de 9 mp, precum şi asupra cotei indivize din încăperile de folosinţă comună, bucătărie, cămară, baie, culoar, pivniţă ale aceluiaşi imobil.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de moştenitor din 12 noiembrie 2001 emis de Biroul Notarial Public R.A. în dosarul succesoral din 2001 şi s-a constatat că reclamantul P.C. are, alături de pârâţii I.H.V. şi I.F., calitatea de coproprietar (drept consecinţă a calităţii de moştenitor al defunctei B.C., decedată la 10 iulie 1961), cu o cotă de ¼ din imobilul situat în Bucureşti, str. T., restituit de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin dispoziţia din 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziţia din 2002. Capătul de cerere având ca obiect ieşirea din indiviziune a fost disjuns şi s-a acordat termen la data de 7 noiembrie 2008, pentru soluţionarea separată a acestuia.
Această decizie se impune cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu, instanţa neputând stabili o situaţie de fapt contrară decât cu riscul de a înfrânge efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, instanţa nu mai poate menţine soluţia primei instanţe care a constatat lipsa calităţii de moştenitor a autoarei reclamantului, P.C.A., după defuncta B.C. Această statuare intră în totală contradicţie cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 8059 din 26 septembrie 2008, prin care s-a constatat calitatea de moştenitor a autoarei reclamantului, P.C.A., după defuncta B.C. şi drept consecinţă calitatea de coproprietar a reclamantului alături de ceilalţi doi pârâţi, în cotă de ¼, asupra imobilului situat în Bucureşti, str. T., restituit de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin dispoziţia din 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziţia din 2002.
Or, ceea ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat printr-o hotărâre anterioară nu mai poate fi contrazis printr-o altă hotărâre judecătorească, în temeiul art. 1201 C. civ., conform cu care este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută între ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, are la bază tocmai stabilirea dreptului de proprietate al autorului titularului notificării asupra imobilului pretins şi stabilirea calităţii de moştenitor al acestuia după fostul proprietar. Or, judecata în Dosarul nr. 12963/300/2007, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a avut drept cauză juridică aceleaşi aspecte, respectiv stabilirea calităţii de moştenitoare a autoarei reclamantului, P.C.A., după B.C. şi stabilirea calităţii de proprietar a acesteia din urmă asupra imobilului în litigiu şi s-a desfăşurat între aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect.
Ca urmare, în raport de statuările din hotărârea judecătorească sus-menţionată, reclamantul face dovada calităţii de persoană îndreptăţită asupra imobilului situat în Bucureşti, str. T., rămas după defuncta B.C., decedată la 10 iulie 1961, moştenită de către mama sa, P.C.A., în limita cotei de ¼.
Acest imobil a fost restituit în natură către pârâţii din prezenta cauză, I.H.V. şi I.F., prin dispoziţia din 29 noiembrie 2001, astfel cum a fost completată prin dispoziţia din 23 aprilie 2002 a Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Cum aceste dispoziţii au intrat în puterea lucrului judecat şi în circuitul civil, nimic nu se opune ca şi celălalt coproprietar al imobilului, respectiv reclamantul, în calitate de persoană îndreptăţită, să beneficieze tot de restituirea în natură a aceluiaşi imobil, în limita cotei sale ideale de ¼, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost individualizat prin cele două dispoziţii.
Faptul că, între timp, fără a aştepta finalizarea proceselor, pârâţii au vândut imobilul, nu înlătură dreptul reclamantului, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, de a obţine reparaţia cuvenită. Pârâţii rămân răspunzători pentru aceste operaţiuni juridice în raport de reclamant, în temeiul răspunderii civile.
În plus, modalitatea de ieşire din indiviziune şi atribuire fac obiectul procesului disjuns având ca obiect ieşirea din indiviziune, astfel încât nu există nici un impediment pentru recunoaşterea dreptului subiectiv al reclamantului la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, apelul reclamantului este întemeiat, urmând a fi admis, cu consecinţa schimbării sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei, anulării dispoziţiei din 19 ianuarie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, cu obligarea acestuia să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului litigios pe numele tuturor persoanelor îndreptăţite, respectiv reclamantul şi pârâţii.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Municipiul Bucureşti, care a invocat pronunţarea acesteia cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că deşi instanţa de judecată reţine ca dovedită calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a reclamantului cu privire la imobilul în litigiu, actele depuse şi avute în vedere de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunţarea deciziei contestate nu pot constitui o dovadă în acest sens.
Astfel, înscrisurile avute în vedere de către instanţa de judecată la soluţionarea cauzei şi considerate de către instanţa de apel ca acte doveditoare a calităţii de persoană îndreptăţită nu au fost depuse în faza administrativă.
În consecinţă, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului, iar pe fond respingerea contestaţiei, ca neîntemeiată.
Întâmpinare au depus intimatul-reclamant P.C. şi intimata-pârâtă I.I.J.
Intimatul-reclamant P.C. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimata-pârâtă I.I.J. a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi o va respinge, deoarece criticile formulate se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aducând în discuţie modul de interpretare şi aplicare la speţă a dispoziţiilor legale ce reglementează depunerea actelor doveditoare în soluţionarea notificării.
Trecând la analiza pe fond a recursului, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul susţine că instanţa de apel nu putea avea în vedere în soluţionarea cauzei actele doveditoare privind calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituire, depuse în faza judiciară a contestaţiei, întrucât acestea trebuiau depuse în faza administrativă de soluţionare a notificării.
În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei împotriva dispoziţiei, deciziei administrative de soluţionare a notificării de a verifica legalitatea şi temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce aduce în discuţie modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma „până la data soluţionării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea entităţii notificate sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamant, în calitate de titular al notificării, a actelor doveditoare privind calitatea autoarei sale, P.C.A., de moştenitoare a defunctei proprietare a imobilului notificat, B.C., până la data soluţionării notificării prin decizie, dispoziţie administrativă, avea drept consecinţă doar pronunţarea deciziei, dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea probării calităţii de moştenitoare a autoarei sale şi, implicit, a calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituire în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitate părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei, deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, actul ce atestă calitatea de moştenitoare a autoarei reclamantului, P.C.A., de pe urma defunctei proprietare a imobilului litigios nici nu putea fi depus în faza administrativă de soluţionare a notificării, fiind vorba despre o hotărâre judecătorească pronunţată ulterior finalizării etapei administrative prin emiterea dispoziţiei din 19 ianuarie 2004, respectiv sentinţa civilă nr. 8059 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 475R din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că, prin luarea în considerare în soluţionarea cauzei a unui act doveditor depus în etapa judiciară a contestaţiei, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, care se interpretează în sensul că posibilitatea depunerii actelor doveditoare de către titularul notificării vizează ambele faze ale soluţionării notificării, administrativă şi judiciară, faza judiciară a contestaţiei făcând parte şi ea din procedura soluţionării notificării, contestaţia urmând fazei administrative desfăşurate de entitatea învestită cu notificarea.
Aşa fiind, nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Întrucât prin respingerea căii de atac exercitate, recurentul a căzut în pretenţii faţă de intimatul-reclamant, cererea acestuia din urmă de acordare a cheltuielilor de judecată este întemeiată, fiind întrunite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor legale enunţate, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimatul-reclamant în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în sumă de 1.240 RON, dovedit cu factura şi chitanţa de la dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant P.C.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva deciziei nr. 293A din 18 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.240 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant P.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1405/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1409/2014. Civil → |
|---|
