ICCJ. Decizia nr. 150/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 150/2014

Dosar nr. 3437/3/2004

Şedinţa publica din 21 ianuarie 2014

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 788 din 20 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte, astfel cum a fost precizată şi completată, acţiunea formulată de reclamanta SC P.H. SA împotriva pârâţilor SC I.G.T. SA, C.P., C.S., decedat, şi continuată de K.R.I. şi B.A.; a obligat pârâta SC I.G.T. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei SC P.H. SA terenul în suprafaţă de 8.163,7 mp situat în şos. G.C., sectorul 3, Bucureşti; a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 octombrie 2002 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi „G.E.-S.S.-D.T.”, ea neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în temeiul certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor a fost trecută în proprietatea reclamantei SC P.H. SA, o suprafaţă de 60.193 mp amplasată în Bucureşti, şos. G.C., sector 3. Dreptul de proprietate al reclamantei a fost transcris în Registrul de transcripţiuni sub nr. 5313 din 9 aprilie 1996, ulterior fiind deschisă cartea funciară nr. X1, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii din 15 mai 2003 emisă de Biroul de carte funciară sector 3.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 octombrie 2002 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi „G.E.-S.S.-D.T.” pârâţii C.S. (în prezent decedat) şi C.P., în calitate de vânzători au transmis către pârâta SC I.G.T. SRL, dreptul de proprietate asupra lotului în suprafaţă de 8.370,73 mp situat în Bucureşti, şos. G.C., sector 3, având nr. cadastral Y1, înscris în cartea funciară nr. X2 a localităţii Bucureşti, sector 3.

Dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost înscris în cartea funciară aşa cum a rezultat din cuprinsul încheierii din 13 februarie 2003 emisă de Biroul de Carte Funciară sector 3.

Potrivit menţiunilor inserate în contractul de vânzare-cumpărare anterior menţionat a rezultat că vânzătorii, autorii pârâtei SC I.G.T. SRL dobândiseră suprafaţa de teren înstrăinată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 februarie 2001 de Biroul Notarilor Publici „D.T.” şi prin sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, irevocabilă şi executorie şi procesul-verbal din 16 februarie 2000 întocmit de executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii C.S., C.P. şi T.N. în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului Bucureşti; s-a constatat că reclamanţii deţin cota de 63,75% din dreptul de asupra terenului în suprafaţă de 27.893 mp situat în Bucureşti, şos. G.C., sector 3, iar pârâtul Consiliul general al municipiului Bucureşti deţine cota de 36,25% din dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren, dispunându-se sistarea stării de indiviziune, reclamanţilor fiindu-le atribuită în coproprietate, suprafaţa de teren de 17.781,843 mp, identificată prin raportul de expertiză dispus în acea cauză.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 9 februarie 2001 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi „G.E.-S.S.-D.T.”, T.N. a transmis către C.S. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă indiviză de 2.963,641 mp din cota sa de coproprietate din terenul intravilan în suprafaţă totală de 17.781,843 mp situat în Bucureşti, şos. G.C., sector 3.

Ulterior, prin actul de partaj voluntar autentificat din 16 septembrie 2002 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi „G.E.-S.S.-D.T.”, lotul în suprafaţă de 8.370,73 mp cu vecinătăţile şi dimensiunile pe laturi indicate în cuprinsul actului, a revenit în indiviziune reclamanţilor din prezenta cauză, C.P. şi C.S.

În anul 1992, anterior ieşirii din indiviziune cu Consiliul general al municipiului Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii C.S. şi C.P. au promovat o acţiune în revendicare imobiliară în contradictoriu cu SC B. SA, întreprinderea SC P. SA Bucureşti, Ministerul de Interne şi Primăria sectorului 3 Bucureşti, vizând şi suprafaţa de 3 ha teren situat în şos. G.C., sector 3, ce aparţinuse autorului Ior C.D.I. proprietar al Fabrici „M.”, fabrică ce a fost naţionalizată în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.

Acest demers al reclamanţilor a fost respins irevocabil, ca neîntemeiat, reţinându-se că terenul reclamanţilor a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate.

Având în vedere că cele două suprafeţe de teren asupra cărora ambele părţi invocă un drept de proprietate se suprapun, tribunalul a procedat în continuare la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea şi pe care şi-au întemeiat dreptul pretins.

În cauza dedusă judecăţii, în raport de situaţia de fapt expusă, tribunalul a apreciat că se regăseşte ipoteza titlurilor ce provin de Ia autori diferiţi.

Analiza drepturilor autorilor părţilor nu a putut fi realizată fără a avea în vedere faptul că prin decizia civilă nr. 1550/A din 26 mai 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin decizia nr. 655 din 2 aprilie 1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea în revendicare promovată de autorii pârâtei SC I.G.T. SRL a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Prin urmare, în aceste condiţii, tribunalul a considerat că autorii pârâtei, vânzătorii C. nu pot susţine că dreptul lor de proprietate ar fi fost confirmat în justiţie.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, tribunalul a considerat că ea nu reprezintă o confirmare a pretinsului drept de proprietate, întrucât a soluţionat o acţiune de partaj ce are efect declarativ şi nu poate fi opusă reclamantei SC P. SA.

Având în vedere că valoarea probatorie a noţiunii de titlu în cadrul acţiunii în revendicare este aceea a unei prezumţii simple de proprietate şi faţă de efectul declarativ al hotărârii judecătoreşti invocată de pârâtă, rezultă că aceasta naşte o prezumţie simplă de proprietate în favoarea autorului său ce trebuie unită cu alte dovezi din care să reiasă faptul că era titular al dreptului pretins.

Cum în cauza dedusă judecăţii nu au fost făcute dovezi în acest sens, mai mult din probatoriul administrat rezultând contrariul, tribunalul a apreciat că dreptul autorului pârâtei SC I.G.T. SRL nu poate fi preferat.

În această privinţă, tribunalul a avut în vedere că întregul imobil ce a aparţinut autorului vânzătorilor, C.D.I. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, nefiind făcută vreo dovadă a demersurilor întreprinse de pârâţii vânzători în vederea recunoaşterii vechiului drept de proprietate al acestuia.

Contrar susţinerii pârâtei şi fără a repune în discuţie sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, tribunalul a considerat că dreptul de proprietate al pârâţilor vânzători pretins a fi fost transmis pe cale succesorală de Ia autorul C.D.I. şi avut în vedere cu ocazia ieşirii din indiviziune în anul 2000 nu a supravieţuit, deoarece urmare a naţionalizării dreptul de proprietate a ieşit din patrimoniu, fiind necesară recunoaşterea sa în justiţie în temeiul legilor speciale de reparaţie, un nou drept născându-se în limitele stabilite de acestea.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta SC P. SA, tribunalul a observat că şi-a întemeiat pretenţiile sale pe certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis Ia data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor şi prin care a fost trecută în proprietatea sa o suprafaţă de 60.193 mp amplasată în Bucureşti, şos. G.C., sector 3, act juridic ce nu a fost contestat de autorii pârâtei SC I.G.T. SRL, aceştia nesolicitând vreun moment desfiinţarea acestuia, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul său de proprietate s-a consolidat şi că deţine un bun, o speranţă legitimă de a-l păstra, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Nu au fost primite argumentele pârâţilor C.P. si C.S. referitoare la faptul că instanţa ar trebui să stabilească dacă bunul ce anterior fusese preluat abuziv de stat putea deveni proprietate a pârâtelor potrivit regimului juridic în vigoare la data dobândiri, faţă de împrejurarea că în cadrul acţiunii în revendicare compararea titlurilor aflate în conflict nu implică o cenzurare a valabilităţii unuia dintre ele, în acest scop partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea a constatării nulităţii.

Cum în cauza dedusă judecăţii, astfel cum s-a reţinut anterior, pârâţii vânzători nu au promovat o asemenea acţiune, tribunalul a apreciat că ei nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici a unei speranţe legitime sub aspectul păstrării proprietăţii asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, faţă de toate argumentele expuse, tribunalul a apreciat că dreptul autorilor pârâtei cumpărătoare nu poate fi apreciat ca preferabil în concurs cu cel al autorului reclamantei.

În consecinţă, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare promovată de reclamanta SC P. SA este întemeiată şi reţinând dispoziţiile art. 480 C. civ. a obligat pârâta SC I.G.T. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei SC P. SA terenul în suprafaţă de 8.163,7 mp situat în şos. G.C., sectorul 3, Bucureşti. Tribunalul a avut în vedere că potrivit raportului de expertiză a rezultat că suprapunerea există doar în privinţa acestei suprafeţe.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de ridicare a construcţiilor edificate pe teren, tribunalul a apreciat-o ca nejustificată, faţă de concluziile raportului de expertiză care precizează că pe acesta nu sunt edificate construcţii.

Referitor la capătul de cerere din acţiunea astfel cum a fost precizată şi completată la data de 17 septembrie 2004 (Dosar nr. 586/2004), prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 octombrie 2002 încheiat între pârâţii C.P. şi C.S., în calitate de vânzători şi pârâta SC I.G.T. SRL, în calitate de cumpărător, tribunalul a observat că aceasta a invocat drept cauze de nulitate reaua credinţă la momentul încheierii contractului şi cauza ilicită.

Sub aspectul relei credinţe a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare contestat, tribunalul a apreciat că ea nu poate fi reţinută, cel puţin în persoana cumpărătorului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ. buna credinţă se prezumă, ceea ce presupune că sarcina relei credinţe incumbă celui care o invocă.

Aşa fiind, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta nu a răsturnat prezumţia de bună credinţă în ceea ce o priveşte pe cumpărătoare şi nici nu a dovedit conivenţa acesteia cu vânzătorii în scopul fraudării intereselor sale.

Privitor la pârâţii cumpărători s-a constatat că o asemenea dovadă nu a fost depusă, iar simplul fapt al cunoaşterii de către aceştia a situaţiei juridice a terenului înstrăinat nu este suficientă pentru a contura convingerea instanţei că au acţionat cu rea credinţă.

În ceea ce priveşte cauza ilicită invocată de reclamantă, rezultată din faptul că înstrăinarea s-ar fi făcut cu nesocotirea faptului că dreptul său era înscris în registrele de publicitate încă din anul 1996, tribunalul a constatat că vânzarea s-a realizat avându-se în vedere extrasul de carte funciară eliberat de judecătoria sectorului 3 Bucureşti din 29 octombrie 2002, iar cum cartea funciară a reclamantei a fost deschisă abia la data de 15 mai 2003, persoana care figura înscrisă în cartea funciară Ia momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare era prezumată a fi proprietar.

În consecinţă, nu s-a reţinut cauza ilicită dedusă din încălcarea unei dispoziţii imperative a legii, faţă de faptul că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, 29 octombrie 2002, reclamanta nu îndeplinise formalitatea deschiderii cărţii funciare, acest lucru realizându-se abia la data de 15 martie 2003.

Aşa fiind, faţă de considerentele ce preced tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 octombrie 2002 de Biroul Notarilor Publici Asociaţi „G.E.-S.S.-D.T.”, ca neîntemeiat.

Privitor la solicitarea reclamantei de rectificare a cărţii funciare nr. X3 a localităţii Bucureşti, sector 3, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC I.G.T. SRL, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 7/1996 (aplicabil în cauză în raport de data introducerii acţiunii), în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia. Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Prin urmare, faţă de această dispoziţie legală, reclamanta poate solicita rectificarea numai în condiţiile evocate, solicitarea formulată pe această cale neputând fi primită.

Prin decizia nr. 132-A din 29 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii K.R.I., B.A., C.M., T.I. şi de pârâta SC I.G.T. SRL împotriva sentinţei tribunalului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apei a reţinut că ambele apeiante critică vădit sau nu valabilitatea titlului statului în raport de sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000, că nu există comtadictorialitate între părţile C.P., C.S. şi SC P. SA, care deşi are un alt titlul de proprietate nu este proprietara terenului în litigiu, iar prin compararea titlurilor apelanţilor cu intimata, cel al apelanţilor este mai bine caracterizat.

Or, în cauză s-a făcut o expertiză privind amplasamentul terenurilor în litigiu, necontestată, au fost comparate titlurile exhibate de părţi, s-au reţinut deciziile civile nr. 1550/A din 26 mai 1998 şi nr. 655 din 2 aprilie 1999 şi, astfel, acţiunea în revendicare a SC I.G.T. SRL a fost respinsă.

Prin aceasta se combate susţinerea părţilor C.P. şi C.S. că prin sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 le-ar fi fost confirmat dreptul de proprietate pe terenul în litigiu în justiţie.

Totodată, s-a arătat că instanţa de fond a făcut analiza şi compararea de titluri, aşa cum au solicitat apelanţii, dar a ajuns Ia altă concluzie decât aceştia.

Or, apelanţi nu vin cu argumente convingătoare că cele reţinute Ia fond sunt greşite, iar simplele susţineri (bogat argumentate) fără un suport legai nu pot fi primite.

Toate criticile formulate în apel au fost deja analizate de instanţa fondului.

Ele au fost reluate de apelante sub o altă formulare însă, în esenţă, trebuia reţinute mijloacele de proba ale părţilor, care nu s-au schimbat în apel, cu cele reţinute Ia fond.

Practic s-au efectuat toate operaţiunile cerute prin cererile de apel.

Problema contradictorialităţii ce nu ar exista între părţile C.P., C.S. şi SC P. SA nu poate fi pusa în aceşti termeni.

De altfel SC P. SA i-a fost menţinut titlul administrativ într-o contestaţie la instanţa de contencios administrativ.

Practic prin apeluri se face o nouă motivare a comparării de titluri, în mod subiectiv de apelanţi şi se ignoră şi celelalte argumente dezvoltate în considerentele hotărârii instanţei de fond, însă fără un fond probatoriu adecvat şi justificativ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii K.R.I., B.A., C.M., T.I., cât şi pârâta SC I.G.T. SRL.

Pârâţii K.R.I., B.A., C.M. şi T.I. au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Ia Cuitea de Apel Bucureşti, în baza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâţii au arătat că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi este alcătuită dintr-o serie de fraze lipsite de coerenţă care culminează cu refuzul expres de a motiva soluţia adoptată, reţinându-se că „toate criticile formulate în apel au fost deja analizate de instanţa fondului.”

Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să examineze şi să pronunţe asupra următoarelor probleme de drept: semnificaţia deciziei civile nr. 1550/1998 a Tribunalului Bucureşti şi a sentinţei civile nr. 601/2000 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti; dacă dreptul de proprietate al pârâţilor vânzători transmis pe cale succesorală de la autorul C.D.I. a supravieţuit sau nu, dacă în urma naţionalizării dreptul de proprietate a ieşit din patrimoniu, precum şi dacă era necesară recunoaşterea sa în justiţie în temeiul legilor de reparaţie; dacă pârâţii C.P. şi C.S. se pot prevala sau nu de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a unei speranţe legitime sub aspectul păstrării proprietăţii.

În final, instanţa de apel ar fi trebuit să compare titlurile de proprietate ale părţilor provenite de la autori diferiţi.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cereriie părţilor.”

Motivarea hotărârii judecătoreşti care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârşire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.

În dreptul european, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenţii-pârâţi au formulat critici şi în baza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., ce atrag modificarea hotărârii.

Instanţa de apel a interpretat greşit semnificaţia deciziei civile nr. 1550/1998 a Tribunalului Bucureşti, a deciziei nr. 1550A/1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, precum şi a sentinţei civile nr. 601/2000 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al acestora, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, pârâţii au formulat următoarele critici:

- dacă dreptul de proprietate al pârâţilor vânzători transmis pe cale succesorală de la autorul C.D.I. a supravieţuit sau nu, dacă în urma naţionalizării dreptul de proprietate a ieşit din patrimoniu, precum şi dacă era necesară recunoaşterea sa în justiţie în temeiul legilor de reparaţie;

- dacă pârâţii C.P. şi C.S. se pot prevala sau nu de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a unei speranţe legitime sub aspectul păstrării proprietăţii;

- compararea celor două titluri exhibate de către reclamantă şi pârâţi.

Pârâta SC I.G.T. SRL şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel. În subsidiar, a solicitat modificarea deciziei, admiterea apelurilor şi schimbarea sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

În susţinerea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., pârâta a arătat că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit sarcina ce-i revine, de a analiza efectiv cauza sub toate aspectele sale determinante, ce ar fi putut conduce la pronunţarea unei hotărâri cu respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil.

Hotărârea instanţei de apel nu prezintă elementele de control pe baza cărora ar putea fi verificat raţionamentul instanţei.

Succesiunea incoerentă de cuvinte ce se doreşte a fi motivarea unei hotărâri judecătoreşti împiedică părţile să analizeze care au fost elementele de fapt avute în vedere la pronunţarea hotărârii, în timp ce problemele de drept lipsesc din obiectul judecăţii. De asemenea, exprimarea agramată şi topica improprie utilizată în construcţia propoziţiilor fac imposibilă înţelegerea enunţurilor din cuprinsul hotărârii recurate.

Motivarea realizată exclusiv prin trimiteri generale la legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond echivalează cu nemotivarea hotărârii. Decizia recurată nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. O asemenea hotărâre este nulă, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pârâta-recurentă a invocat şi nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de încuviinţare a unei expertize topografice prin care să se stabilească lipsa totală de identitate dintre terenul ce a făcut obiectul judecăţii în prima acţiune în revendicare promovată de C.P. şi C.S. în contradictoriu cu SC P. SA şi terenul ce face obiectul prezentei acţiuni.

În baza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta-recurentă a arătat că:

- prin însuşirea motivării instanţei de fond, instanţa de apel a preluat şi interpretarea greşită a hotărârilor pronunţate cu prilejul judecăţii primei acţiuni în revendicare, precum şi a acţiunii în constatare şi ieşire din indiviziune promovată de C.P. şi C.S. în contradictoriu cu municipiul Bucureşti, schimbând înţelesul vădit neîndoielnic al acestora;

- prin însuşirea motivării instanţei de fond, instanţa de apel a preluat şi interpretarea greşită a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 19 octombrie 1994 emis de Ministerul Industriilor, prin care a fost schimbată natura acestuia din act declarativ de drepturi în act constitutiv de proprietate.

De asemenea, s-au formulat critici în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- ignorând ceea ce a fost judecat prin sentinţa civilă nr. 601/2000 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti şi încălcând prevederile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 şi art. 11 din Constituţia de la 1948, instanţa de fond, a cărei motivare a fost însuşită de către instanţa de apel a considerat că dreptul de proprietate al autorului pârâţilor persoane fizice a fost stins prin naţionalizare;

- interpretând greşit dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 şi ale art. 20 din Legea nr. 15/1990, în raport de caracterul declarativ de drepturi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, instanţa a refuzat să analizeze dacă SC P. SA a dobândit de la Statul român dreptul de proprietate asupra terenului revendicat;

- încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi ale art. 6 din Convenţie: argumentul potrivit căruia reclamanta ar deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ca urmare a faptului că pârâţii nu au formulat o acţiune în anularea titlului de proprietate al acesteia se află în contradicţie cu argumentul potrivit căruia pârâţii nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul aceleiaşi dispoziţii de drept, în condiţiile în care capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-eumpărare prin care SC I.G.T. SRL a dobândit terenul tocmai a fost respins, ca neîntemeiat;

- încălcarea dispoziţiilor art. 480, art. 481 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului: greşelile de judecată au determinat un rezultat eronat al raţionamentului de comparare a titlurilor de proprietate concurente.

Recursurile sunt fondate, urmând a fi admise, pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus Ia soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia adoptată.

În cauză, instanţa de apel nu a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelurile declarate de pârâţi.

Drept urmare, critieile formulate în baza acestui motiv de recurs se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii fiind datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În speţă, contrar acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a procedat la pronunţarea unei hotărâri pe care a motivat-o făcând trimitere exclusiv la motivarea amplă a instanţei de fond.

Este de principiu că instanţa de control judiciar nu se poate eschiva de la motivarea propriei decizii, făcând referire doar la considerentele reţinute de instanţa inferioară avute în vedere la pronunţarea soluţiei adoptate.

Mai mult, curtea de apel nu a reţinut punctual care sunt criticile invocate de către pârâţi prin motivele de apel şi nu a analizat susţinerile apelanţilor.

În acest context, este evident că argumentele reţinute în motivarea deciziei pronunţate în apel sunt nu numai insuficiente, dar şi improprii pentru exercitarea unui control judiciar, echivalând în realitate cu lipsa oricăror considerente de natură să explice în fapt şi în drept, soluţia adoptată de instanţa de apel.

De asemenea, conform jurisprudenţei C.E.D.O., noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

În hotărârea din 28 aprilie 2005 pronunţată în cauza „Albina contra României”, Curtea a reţinut încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, deoarece „simplul fapt că instanţa de recurs a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu putea să o scutească de obligaţia de a examina problemele ridicate în recurs de către reclamant.”

Faţă de cele ce preced, se impune admiterea recursurilor, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa de trimitere să pronunţe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părţilor la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii K.R.I., B.A., C.M., T.I. şi de pârâta SC I.G.T. SRL împotriva deciziei nr. 132-A din data de 29 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 148/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 152/2014. Civil. Obligatia de a face. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 150/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 150/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs