ICCJ. Decizia nr. 1539/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1539/2014
Dosar nr. 45844/299/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 21 mai 2014
Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 2 octombrie 2012, reclamantul V.M. a chemat în judecată pe pârâta D.M.A. solicitând instanţei să constate că la data de 20 mai 2012 între părţi a intervenit o convenţie bilaterală de vânzare-cumpărare cu privire la suprafaţa de 500 mp teren arabil intravilan şi pe cale de consecinţă, să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
În şedinţa publică de la 22 mai 2013 a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, D.D.
Prin sentinţa civilă nr. 1121 din 16 octombrie 2012 judecătoria Răcari a fost admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti. În motivare s-a reţinut că, în lipsa unui loc pentru executare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 8/2013 a stabilit competenţa teritorială generală, întemeiată pe art. 5 C. proc. civ., respectiv domiciliul pârâtului.
Prin sentinţa nr. 828 din 23 ianuarie 2014, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea Judecătoriei Răcari, argumentând că excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu de către Judecătoria Răcari are un caracter relativ, ea putând fi invocată numai de către pârâţi şi numai la prima zi de înfăţişare, situaţie care nu se regăseşte în cauza de faţă.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (3), coroborate cu dispoziţiile art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Având în vedere că instanţa a fost investită cu soluţionarea unei acţiuni personale imobiliare, prin care reclamantul tinde la valorificarea unui drept personal, dreptul de creanţă corelativ obligaţiei de a face, urmare a antecontractului încheiat cu pârâţii cu privire la un bun imobil, competenţa teritorială este alternativă.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., reclamantul avea posibilitatea, instituită de aceste texte de lege, de a alege între instanţa de la domiciliul pârâţilor şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea acestuia.
În speţă, reclamantul a sesizat Judecătoria Răcari cu o acţiune în pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru un bun imobil, susţinând ca a încheiat cu pârâţii un antecontract de vânzare-cumpărare, pe care aceştia au refuzat să-l execute, neprezentându-se la notariat în vederea perfectării actului de vânzare-cumpărare în formă autentică.
Antecontractul de vânzare-cumpărare nu este o convenţie translativă de proprietate, ci dă naştere doar la un drept de creanţă, ce are ca obligaţie corelativă o obligaţie de a face, respectiv de a încheia ulterior contractul translativ de proprietate.
Prin urmare, ţinând seama de natura şi obiectul dreptului exercitat pe calea acţiunii deduse judecăţii, aceasta este o acţiune personală imobiliară, aşa încât competenţa ei de soluţionare nu se stabileşte potrivit art. 13, aplicabil exclusiv acţiunilor reale imobiliare, ci potrivit dispoziţiilor de drept comun ale art. 5 C. proc. civ., potrivit cărora cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.
Norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are caracter relativ, de ordine privată.
Astfel, din coroborarea art. 159 pct. 3 cu art. 19 C. proc. civ. rezultă că numai în pricinile privitoare la bunuri şi numai dacă nu este vorba de unul din cazurile prevăzute de art. 13-art. 16 C. proc. civ., competenţa teritorială este relativă.
Cum, în speţă, este vorba despre o pricină privitoare la bunuri, dar care nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 14-art. 16 C. proc. civ., ce se referă la cererile în materie de moştenire, în materie de societate şi respectiv în materie de insolvenţă, şi nici în cel prevăzut de art. 13 C. proc. civ., deoarece nu este o acţiune reală imobiliară, ci una personală imobiliară, norma de competenţă teritorială ce-i este aplicabilă, înscrisă în art. 5 C. proc. civ., are caracter de ordine privată.
Fiind vorba despre o normă de competenţă teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât şi numai până la prima zi de înfăţişare, în caz contrar instanţa sesizată rămânând competentă să judece litigiul, ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă.
Prin urmare, nu are nicio relevanţă, în speţă, că instanţa sesizată de reclamant cu cererea de chemare în judecată, respectiv Judecătoria Răcari, nu era cea de la domiciliul pârâţilor, pentru ca pârâţii, singurii care puteau invoca excepţia de necompetenţă teritorială relativă, nu au invocat-o în cauză.
Pe cale de consecinţă, competenţa teritorială de judecare a cauzei în primă instanţă aparţine Judecătoriei Răcari, ca instanţă iniţial sesizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1538/2014. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1541/2014. Civil → |
|---|
