ICCJ. Decizia nr. 1705/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1705/2014

Dosar nr. 629/1371/2012

Şedinţa publică de la 15 mai 2014

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Tribunalul Specializat Mureş prin Sentinţa nr. 86 din 23 ianuarie 2013 a respins excepţia inadmisibilităţii cererii introductive, excepţie invocată de pârâta A.V.A.S.

A admis cererea de chemare în judecată înaintată de reclamanta SC B. SA Sovata, împotriva pârâtei A.V.A.S. Bucureşti, pârâta fiind obligată să-i plătească reclamantei suma de 1.431.739 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar, precum şi suma de 18.433,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, excepţie invocată de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Mureş Târgu Mureş.

A admis cererea de chemare în garanţie înaintată de pârâta A.V.A.S., împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Mureş Târgu Mureş, chematul în garanţie fiind obligat să plătească pârâtei A.V.A.S. suma de 1.431.739 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar.

În motivarea acestei hotărâri s-a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 63 din 23 martie 2001 a Tribunalului Mureş, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş s-a dispus ca imobilul situat în Sovata, strada T. (fostă A.E.), judeţul Mureş - vilă din piatră şi cărămidă cu etaj, compusă din 34 de camere şi terenul aferent în suprafaţă de 1.187 mp, ce se afla în proprietatea SC B. SA, să fie restituit în natură către C.S.M.D., reţinându-se că acesta a fost naţionalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.

Instanţa a reţinut că prin Procesul-verbal încheiat la data de 31 iulie 2009 reclamanta SC B. SA a restituit în natură către C.S.M.D. respectivul imobil. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 1.431.739 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului restituit către moştenitorii fostului proprietar.

Că reclamanta a invocat, ca temei de drept al cererii sale, dispoziţiile art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziţii potrivit cărora instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Totodată, prima instanţă a reţinut că la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a prevăzut în mod expres că dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi. Aşadar, cum contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni pentru societatea reclamantă a fost încheiat în anul 2001, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997. Spre deosebire de prevederile art. 29 din Legea nr. 137/2002 care limitează despăgubirile ce pot fi acordate societăţilor comerciale, prevederile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 nu stabilesc o astfel de limită, indicând doar că se asigură repararea prejudiciului prin despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat.

În aceste condiţii, constatând că instanţele de judecată sesizate cu astfel de litigii au pronunţat soluţii diferite, la sesizarea Procurorului General al României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat la data de 17 octombrie 2011 Decizia cu nr. 18, publicată în M. Of. nr. 892/16.12.2011, decizie prin care a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că în aplicarea dispoziţiilor art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii despăgubirii. Instanţa a constatat că reclamanta a probat că această valoare era pentru imobilul în litigiu de 1.431.739 RON.

Această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 330⁷alin. (4) C. proc. civ., astfel că instanţele de judecată sunt obligate să aplice interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiilor art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, precum şi interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa a reţinut că este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii introductive, excepţie invocată de pârâtă, întrucât legea nu impune ca bunurile imobile ce au făcut obiectul retrocedării să facă parte din capitalul social al societăţilor vizate de dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, ci din patrimoniul acestora. Astfel, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii introductive, excepţie invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

În consecinţă, în baza art. 32⁴ alin. (2) şi alin. (6) din Legea nr. 99/1999, instanţa a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta SC B. SA şi a obligat pârâta A.V.A.S. să plătească reclamantei suma de 1.431.739 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.433,39 RON.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie promovată de pârâta A.V.A.S. împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mureş, instanţa a reţinut că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, excepţie invocată de chemata în garanţie, nu este întemeiată, întrucât textul art. 60 C. proc. civ. şi urm. nu impune existenţa unui raport juridic între reclamanta şi pârâta din cererea introductivă, pe de o parte, şi chematul în garanţie, pe de altă parte, ci doar existenţa unui raport juridic între pârâtă şi chematul în garanţie în temeiul căruia pârâta să poată promova o cerere în garanţie sau în despăgubire împotriva celui chemat în garanţie.

Or, în speţă, această cerinţă legală a fost îndeplinită, în condiţiile în care textele art. 32⁴alin. (5) şi (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prevedeau că "în cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.".

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 24/A din 13 mai 2013 a respins apelurile formulate de către D.G.F.P. Mureş Târgu Mureş şi A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 86 din 23 ianuarie 2013 pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş.

A respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a executării hotărârii primei instanţe, cerere formulată de pârâta A.A.A.S.

Analizând apelurile formulate din perspectiva motivelor invocate, dar şi prin prisma caracterului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea a reţinut următoarele:

1. În privinţa apelului formulat de A.A.A.S. Bucureşti:

Curtea a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Specializat Mureş, reţinând că sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) coroborate cu art. 12 C. proc. civ., conform cărora, reclamantul are dreptul de a introduce acţiunea împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice etc., fie la domiciliul pârâtului, fie la domiciliul reclamantului (respectiv la instanţa din reşedinţa judecătorească de domiciliu al reclamantului), dreptul de alegere aparţinându-i.

În condiţiile în care reclamanta îşi are sediul social în localitatea Sovata, str. T., jud. Mureş, aceasta a făcut o corectă alegere a instanţei competente, conform competenţei teritoriale alternative, stabilite de legiuitor.

Privitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, este de observat că cererea de despăgubiri formulată de reclamantă este consecinţa retrocedării în natură foştilor proprietari a activului supus anterior privatizării şi nu derivă din procesul de privatizare, acţiunea fiind supusă termenului general de prescripţie.

Acest termen de 3 ani curge, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 de la naşterea dreptului, care în cazul de faţă curge de la momentul evingerii reclamantei, de la data predării efective a imobilului către foştii proprietari, respectiv la 31 iulie 2009.

Instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii cererii derivând din faptul că dispoziţiile art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/2009, n-ar fi aplicabile decât în condiţiile stabilirii situaţiei imobilului la data ieşirii din patrimoniul societăţii, respectiv dacă imobilul era inclus în capitalul social sau în patrimoniul societăţii, reţinându-se ca fiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 32⁴ alin. (2) din acelaşi act normativ, respectiv existenţa unei sentinţe definitive şi irevocabile prin care să fi fost restituit imobilul foştilor proprietari, iar instituţiile publice implicate în procesul de privatizare şi societăţile comerciale privatizate să nu fi ajuns la o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor şi să fie necesară intervenţia instanţei de judecată.

În cauză este de reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 63 din 23 martie 2011 a Tribunalului Mureş rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş s-a dispus ca imobilul situat în Sovata, str. T., fostă A.E., jud. Mureş, înscris în CF nr. X1 a localităţii Sovata la A+112, sub nr. top. X2 compus din Vila nr. 15 şi terenul aferent, ce se afla în patrimoniul reclamantei SC B. SA, să fie restituit în natură către C.S.M.D., întrucât acesta a fost naţionalizat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Şi în ceea ce priveşte neînţelegerea părţilor cu privire la despăgubirile ce se impuneau a fi acordate situaţia este clară faţă de refuzul A.A.A.S. de a plăti despăgubirea solicitată de reclamantă.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificat şi completat prin Legea nr. 99/1999, dar şi Decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care se arată că "în aplicarea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii".

Prima instanţă a ţinut cont de aceste considerente şi a stabilit cuantumul despăgubirilor la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în contabilitate la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii.

Prevederile art. 29 din Legea nr. 137/2002 privind limitarea cuantumului despăgubirilor nu pot fi reţinute ca fiind incidente în cauză, întrucât acestea se aplică doar contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate de A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) după intrarea în vigoare a acestei legi, legea neputând fi aplicată retroactiv.

În privinţa cheltuielilor de judecată acordate în faţa primei instanţe, s-a reţinut că acestea au fost reprezentate de taxă de timbru şi timbru judiciar conform dovezilor din dosar, astfel că, nefiind vorba de onorariu avocaţial, nu sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în condiţiile în care culpa procesuală a pârâtei A.V.A.S. este evidentă, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru se impune din perspectiva art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

2. Cu privire la apelul formulat de D.G.F.P. Mureş Târgu Mureş în privinţa cererii de chemare în garanţie, s-a reţinut că acesta este nefondat, calitatea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Mureş Târgu Mureş, de garant pentru îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor stabilite în sarcina lor prin dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, rezultă chiar din cuprinsul alin. (6) al art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997.

Împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâta A.A.A.S. Bucureşti şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Târgu Mureş.

1. Recurenta-pârâtă A.A.A.S. Bucureşti, prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 3 şi pct. 9 C. proc. civ., a criticat decizia pronunţată în apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, în principal casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar în secundar, modificarea deciziei, admiterea apelului său, cu admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea acţiunii reclamantei.

În criticile formulate, recurenta-pârâtă, după o prezentare a situaţiei de fapt, a susţinut în esenţă următoarele:

- Consideră că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârile criticate fiind pronunţate de instanţe necompetente teritorial să judece cererea reclamantei, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 5 C. proc. civ. care prevăd că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului, coroborate cu cele ale art. 10 pct. 1 din acelaşi cod, conform cărora în cererile privitoare la executare, instanţa competentă este instanţa de la locul executării contractului de privatizare, care în speţă este locul vânzătorului, întrucât plăţile s-au făcut la sediul instituţiei sale din Bucureşti, astfel că instanţa competentă era Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, şi nu Tribunalul Specializat Mureş.

- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 privind termenul special de prescripţie de 1 lună, cât şi ale art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1997, privind termenul special de prescripţie de 3 luni, termene ce se aplică în cazul valorificării unui drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speţă art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997, situaţie în raport de care se impune respingerea cererii reclamantei ca prescrisă.

De asemenea, şi raportat la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a imobilului către foştii proprietari, Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, dată la care a luat naştere dreptul reclamantei la despăgubiri, termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era împlinit, astfel că şi în această situaţie acţiunea reclamantei era prescrisă.

- Decizia din apel a fost dată şi cu nerespectarea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, în sensul că despăgubirile acordate în temeiul acestor dispoziţii legale pot fi aplicabile numai în situaţiile în care imobilele care au ieşit din patrimoniul societăţii se regăsesc valoric şi în capitalul social, avându-se în vedere că pachetul de acţiuni vândut de A.V.A.S. reflectă valoarea capitalului social existent la momentul privatizării.

Recurenta a mai arătat că despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizării imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate atribuite de la înfiinţarea societăţii şi până la data punerii în executare a sentinţei de retrocedare.

- Că decizia din apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990.

În acest sens a arătat că nu există temei juridic pentru obligarea A.A.A.S. la despăgubiri, întrucât intimata a vândut pachetul de acţiuni care reprezintă valori mobiliare, şi nu bunuri imobile, motiv pentru care cererea de chemare în judecată trebuie respinsă.

Potrivit art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, A.A.A.S., în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare, vinde acţiuni şi nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul societăţii, ci are calitatea de acţionar în numele statului la aceste societăţi, astfel că nu este răspunzătoare de mişcările care au loc în interiorul patrimoniului lor.

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, capitalul social al societăţilor comerciale constituite în baza art. 17 din acelaşi act normativ, este deţinut integral de Statul Român, iar potrivit art. 2 din acelaşi articol, bunurile din patrimoniu sunt proprietatea societăţilor.

- Decizia recurată este nelegală întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 32⁴ din O U G nr. 88/1997, cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Astfel, prejudiciul suferit de SC B. SA, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată, în caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăţi fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării. Astfel, pentru întreg contractul de privatizare A.V.A.S. (actuală A.A.A.S.) a încasat suma de 4.342.480,56 RON, iar valoarea solicitată de reclamantă numai pentru unul dintre imobilele deţinute este de 1.431.739 RON, care este evident disproporţionată faţă de valoarea preţului încasat.

Recurenta A.A.A.S. a susţinut că, în mod nelegal nu au fost reţinute ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător. Dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, modificată, sunt de imediată aplicare şi au aplicabilitate în cauză, momentul naşterii dreptului la acţiune fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

- S-a criticat şi soluţia dată cererii accesorii de obligare a instituţiei sale la plata cheltuielilor de judecată la fond de 18.433,39 RON, soluţie care a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că în urma admiterii cererii de chemare în garanţie a statului se impunea şi obligarea acestuia la plata acestor cheltuieli de judecată.

2. Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Târgu Mureş, prin recursul declarat împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului cu consecinţa respingerii cererii de chemare în garanţie a Statului Român, ca inadmisibilă, iar în secundar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei ca prescrisă.

Recurentul chemat în garanţie, după o prezentare a situaţiei de fapt, a susţinut în esenţă următoarele:

- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia din apel este nelegală, întrucât aceasta nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la toate criticile formulate de instituţia sa în apel.

În acest sens recurentul a arătat că cererea de chemare în garanţie a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice apare ca fiind inadmisibilă, dat fiind faptul că între pârâta A.A.A.S. şi Ministerul Finanţelor Publice, ca şi reprezentant al Statului Român, nu au fost stabilite raporturi obligaţionale.

A arătat că nu este îndeplinită niciuna din condiţiile speciale de admisibilitate ale cererii, şi anume legătura dintre cererea principală, cererea incidentală, legătură care presupune existenţa unui raport juridic între părţi, astfel ca temeiul acţiunii principale să constituie suportul de drept sau de fapt al chemării în judecată a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, situaţie care nu se regăseşte în prezenta cauză.

Că dispoziţiile legale avute în vedere de către instanţa de apel, respectiv art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997 nu puteau conduce la adoptarea unei soluţii de admitere a cererii de chemare în garanţie întrucât, din interpretarea dispoziţiilor menţionate, rezultă că numai instituţia implicată în privatizare, în cazul de faţă A.A.A.S., are obligaţia de a repara prejudiciul produs societăţii comerciale, în urma restituirii către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv, astfel că Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio obligaţie în acest sens, motiv pentru care, într-o speţă similară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 1857/2010, a dispus casarea parţială a deciziei şi sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie a Statului Român.

Recurentul chemat în garanţie a mai susţinut şi faptul că, în cuprinsul apărărilor formulate, a invocat prescripţia dreptului material la acţiune a reclamantei, excepţie pe care o invocă şi în prezenta cale de atac, motivat pe faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1999, aşa cum a fost modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.

Coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 32⁴ alin. (2) din actul normativ menţionat, care condiţionează plata despăgubirii ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, rezultă că data la care a luat naştere dreptul pe care-l valorifică SC B. SA este data la care a rămas definitivă şi irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de pârâta A.A.A.S. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin prisma criticilor formulate şi temeiurilor de drept invocate constată că recursul este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente:

- Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Obiectul litigiului dedus judecăţii îl constituie acţiunea în pretenţii a reclamantei de obligare a pârâtei A.A.A.S. la plata sumei de 1.431.739 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin preluarea din patrimoniul reclamantei a imobilului ce a fost restituit în natură fostului proprietar.

Este ştiut că potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul are dreptul de a introduce acţiunea împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice etc., fie la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde reclamantul îşi are sediul, iar conform art. 12 din acelaşi act normativ reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Fiind în discuţie competenţa teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive, reclamantul are alegerea.

Or în condiţiile în care reclamanta îşi are sediul social în localitatea Sovata, str. T., jud. Mureş, şi a înţeles să învestească Tribunalul Specializat Mureş, aceasta a făcut o corectă alegere a instanţei competente, conform competenţei alternative, stabilite de legiuitor, astfel că în mod just instanţa de apel a reţinut că în speţă competenţa de a judeca pricina în primă instanţă a prezentului litigiu aparţine Tribunalului Specializat Mureş.

- Critica prin care recurenta a susţinut că în cauză sunt incidente termenele speciale de prescripţie de 1 lună şi respectiv de 3 luni, reglementate de dispoziţiile art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1997 şi art. 39 din Legea nr. 137/2002, urmează a fi respinsă, avându-se în vedere că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost soluţionată corect de instanţa de apel întrucât cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, care este consecinţa retrocedării activului menţionat foştilor proprietari, este o acţiune postprivatizare supusă regimului de drept comun sub aspectul prescripţiei, şi nu o acţiune în valorificarea unui drept născut în procesul de accelerare şi finalizare a privatizării.

În acest sens sunt şi prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligaţiilor procesuale în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţii comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripţie, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă apare cât se poate de evident că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă la data naşterii dreptului, care în cazul de faţă curge de la momentul evingerii reclamantului, respectiv de la data predării efective a imobilului către foştii proprietari, respectiv la 31 iulie 2009.

Faţă de cele de mai sus, nu poate fi reţinută nici critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut că decizia din apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1977, în sensul că dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri este prescris şi în raport de data la care a rămas irevocabilă hotărârea de restituire în natură a imobilului, Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

- Şi soluţia de respingere de către instanţa de apel a excepţiei inadmisibilităţii cererii derivând din faptul că dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/2009, n-ar fi aplicabile decât în condiţiile stabilirii situaţiei imobilului la data ieşirii din patrimoniul societăţii, respectiv dacă imobilul era inclus în capitalul social sau în patrimoniul societăţi, este corectă în raport de considerentele următoare:

Art. 32⁴alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, arată că instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale privatizate "o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".

Dacă cuantumul acestei despăgubiri nu se stabileşte de comun acord acesta se stabileşte în caz de divergenţă prin justiţie, statul fiind cel care garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în prezentul articol.

Mai mult decât atât, din conţinutul art. 32⁴ alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, rezultă că pentru admisibilitatea cererii ce face obiectul prezentei cauze se impun a fi îndeplinite două condiţii, să existe o sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să fie restituit un imobil foştilor proprietari, iar instituţiile publice implicate în procesul de privatizare şi societăţile comerciale privatizate să nu fi ajuns la o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, deci să existe o divergenţă asupra despăgubirii.

Este de observat că cererea a fost susţinută prin invocarea şi depunerea Sentinţei civile nr. 63 din 23 martie 2011 a Tribunalului Mureş, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, prin care s-a dispus ca imobilul situat în Sovata, str. T., fostă A.E., jud. Mureş, înscris în CF nr. X1 a localităţii Sovata la A+112, sub nr. top. X2 compus din Vila nr. 15 şi terenul aferent, ce se afla în patrimoniul reclamantei SC B. SA, să fie restituit în natură către C.S.M.D., întrucât acesta a fost naţionalizat abuziv în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În atare situaţie este evidentă şi neînţelegerea părţilor cu privire la despăgubirile ce trebuie acordate, fiind clar refuzul A.A.A.S. de a plăti despăgubirea solicitată de reclamantă.

Cum cele două aspecte prezentate fac dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 32⁴alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, se reţine ca justă şi soluţia instanţei de apel pe acest aspect.

Repararea prejudiciului cauzat societăţii comerciale privatizate, reclamantei, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, este o răspundere legală, care a fost instituită prin dispoziţiile art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, şi incumbă instituţiei publice, A.A.A.S.

Este real că imobilul ce a fost restituit a făcut parte din patrimoniul societăţii privatizate, acesta fiind şi motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta, instituţie implicată în procesul de privatizare este obligată la repararea prejudiciului produs societăţii în acest mod.

Susţinerea recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1337 C. civ., referitoare la evicţiune va fi înlăturată, întrucât ambele instanţe au analizat obligaţia de despăgubire sub incidenţa O.U.G. nr. 88/1997, şi nu prin raportare la dispoziţiile C. civ.

Critica prin care recurenta a arătat că recursul este inadmisibil întrucât despăgubirile puteau fi solicitate doar la valoarea amortizării imobilului, prin scăderea din valoarea contabilă a imobilului revendicat a amortizării acestuia pe toată perioada exercitării de către reclamantă a tuturor atributelor dreptului de proprietate atribuite de la înfiinţarea societăţii şi până la data punerii în executare a sentinţei de retrocedare, nu poate fi analizată în condiţiile în care aceasta a fost formulată pentru prima dată în recurs, omisso medio.

Legat de critica privind valoarea prejudiciului, instanţa de apel a avut în vedere prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, modificat şi completat prin Legea nr. 99/1999, dar şi Decizia nr. 18/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se arată că în aplicarea dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1998, despăgubirile acordate societăţilor comerciale de instituţiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanţ la momentul ieşirii efective a bunului din patrimoniul societăţii, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul plăţii despăgubirii.

Totodată, se constată că stabilirea despăgubirilor ce pot fi acordate societăţilor comerciale prejudiciate prin retrocedarea unor imobile la nivelul valorii contabile răspunde şi dezideratului de respectare a accepţiunii noţiunii de bun, reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la pretinsa îmbogăţire fără justă cauză raportată de către recurentă la interpretarea greşită art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 se constată că această teorie nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă deoarece temeiul despăgubirii este legitim, fiind stabilit prin lege, împrejurare faţă de care nu sunt îndeplinite condiţiile materiale şi juridice intentării unei actio de in rem verso, respectiv mărirea patrimoniului dobânditorului cu consecinţa micşorării patrimoniului celui care devine titularul acţiunii de restituire, precum şi legătura între sporirea unui patrimoniu şi respectiv diminuarea celuilalt.

Ca urmare, Curtea constată că despăgubirile solicitate de intimată au fost corect stabilite în temeiul dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 raportate la contractul de vânzare-cumpărare.

Limitarea cuantumului despăgubirilor acordate societăţilor privatizate pentru repararea prejudiciilor cauzate ca urmare a restituirii în natură a imobilelor către foştii proprietari la 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător, a fost introdusă prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 şi priveşte numai contractele de vânzare-cumpărare încheiate după data publicării acesteia în M. Of. nr. 215/28.03.2002.

Potrivit alin. (3) al art. 30, dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare acţiuni încheiate după intrarea în vigoare a legii, 28 martie 2002.

În cauză, Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat în vederea privatizării, a fost convenit la data de 18 mai 2001, astfel că dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 nu îi sunt aplicabile, în ce priveşte limitarea cuantumului despăgubirilor.

Critica legată de soluţia dată cererii accesorii de obligare numai a A.A.A.S. la plata cheltuielilor de judecată la instanţa de fond, nu şi a Statului Român, ca chemat în garanţie, urmează a fi respinsă, fiind invocată pentru prima dată în recurs.

Şi recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Târgu Mureş este nefondat.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct 7 C. proc. civ., prin care recurentul a susţinut că decizia a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi primit, întrucât acesta cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină, în concordanţă cu textele de lege incidente cauzei.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie promovată de pârâta A.V.A.S. împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Mureş - Târgu Mureş, se reţine că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, invocată de chematul în garanţie, nu poate fi primită întrucât art. 60 C. proc. civ. şi urm. nu impun existenţa unui raport juridic între reclamanta şi pârâta din cererea introductivă, pe de o parte, şi chematul în garanţie, pe de altă parte, ci doar existenţa unui raport juridic între pârâtă şi chematul în garanţie în temeiul căruia pârâta să poată promova o cerere în garanţie sau în despăgubire împotriva celui chemat în garanţie.

Criticile recurentului Ministerul Finanţelor Publice privind dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei acţiunii reclamantei în raport de dispoziţiile art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, prin care a susţinut că termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului şi de prevederile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul că dreptul reclamantei de a pretinde despăgubiri este prescris şi în raport de data la care a rămas irevocabilă hotărârea de restituire în natură a imobilului, Decizia nr. 1600/R din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, acestea nu mai pot fi analizate, avându-se în vedere argumentarea dată de Înalta Curte acestor critici în recursul A.A.A.S., care este valabilă şi pentru recursul Ministerului Finanţelor Publice.

Nici susţinerea Ministerului Finanţelor Publice prin care a arătat că instituţia sa nu are calitate procesuală în reprezentarea Statului Român în cauză, nu poate fi primită, avându-se în vedere că statul, potrivit art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate în procesul de privatizare a societăţilor a obligaţiilor prevăzute de art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999, soluţie corect reţinută de instanţa de apel.

Este adevărat că Ministerul Finanţelor Publice nu face parte din cadrul instituţiilor publice implicate în privatizare pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite în sarcina lor prin dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, ci A.A.A.S., dar acesta, ca reprezentant al statului, este garantul îndeplinirii acestora de către A.A.A.S., reprezentarea statului de către acest minister fiind reglementată în art. 32⁴ alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, nestabilindu-se un alt organ care ar putea garanta, în numele statului, îndeplinirea obligaţiei de despăgubire de către instituţia publică implicată.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta A.A.A.S. Bucureşti şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Târgu Mureş împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta A.A.A.S. Bucureşti şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş - Târgu Mureş împotriva Deciziei nr. 24/A din 13 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2014.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 1702/2014. Civil. Pretenţii. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1706/2014. Civil. Acţiune în constatare.... →

ICCJ. Decizia nr. 1705/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1705/2014. Civil. Pretenţii. Recurs