ICCJ. Decizia nr. 1820/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1820/2014
Dosar nr. 40198/3/2012
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată de către reclamanţii F.J. şi F.E., înregistrată iniţial la data de 12 decembrie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, au fost chemaţi în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitându-se instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să-i oblige pe aceştia la restituirea sumei plătite cu titlu de preţ, precum şi la plata diferenţei până la valoarea actuală de piaţă a apartamentului situat în Bucureşti, str. P.P., sector 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat, în esenţă, că au devenit proprietarii apartamentului menţionat, deţinut anterior cu titlu de închiriere, în urma cumpărării lui prin contractul de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, în temeiul Legii nr. 85/1992. După ce au devenit proprietari, reclamanţii au fost evinşi de către C.M.S.M., succesoarea fostului proprietar, care a iniţiat un litigiu solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea lor la lăsarea apartamentului în deplina proprietate a acesteia.
Acest litigiu a fost soluţionat prin decizia de apel nr. 184A din 21 februarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 462 din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, în sensul admiterii acţiunii reclamantei, constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 şi obligării chiriaşilor-cumpărători la lăsarea în deplina proprietate şi posesie a reclamantei a bunului imobil.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ.
Prin sentinţa civila nr. 3254 din 5 mai 2008 pronunţată de Judecătoria sector 5 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC R.V. SA, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii F.J. şi F.E. împotriva acestui pârât, ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, dispunându-se totodată disjungerea acţiunii aceloraşi reclamanţi îndreptată împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi SC R.V. SA, cu formarea unui dosar separat având nr. 4133/302/2008.
În esenţă, s-a reţinut în considerentele acestei hotărâri, că întrucât vânzarea-cumpărarea apartamentului în litigiu a avut loc în baza Legii nr. 85/1992, răspunzător pentru evicţiunea totală cauzată reclamanţilor nu poate fi decât vânzătorul bunului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său SC R.V. SA. Aceeaşi împrejurare exclude posibilitatea de a reţine că obligaţia de restituire a preţului plătit pentru apartamentul de care reclamanţii au fost evinşi revine Ministerului Finanţelor Publice întrucât acesta poate fi obligat la restituire doar în cazul de excepţie, care este de strictă interpretare, în care bunul imobil s-ar fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, iar restituirea preţului s-ar fi solicitat în temeiul art. 48 şi art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Ulterior, în acest dosar, a fost pronunţată sentinţa civila nr. 6237 din 8 septembrie 2008, prin care Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de cuantumul pretenţiilor solicitate de reclamanţi şi determinate prin expertiza administrată în cauză (798.836 RON), precum şi a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 430 din 26 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC R.V. SA şi a respins acţiunea îndreptată împotriva acesteia pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a admis în parte acţiunea precizată, îndreptată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, obligându-l pe acesta la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 219.388 euro, reprezentând contravaloarea apartamentului, în echivalent RON la data plăţii, şi la suportarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că SC R.V. SA nu justifică legitimare procesuală pasivă într-o acţiune având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru evicţiune a vânzătorului unui bun, dat fiind că acesta a acţionat doar ca mandatar al fostului proprietar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neavând, aşadar, calitatea proprietar vânzător.
Analizând cererea de chemare în judecată doar în raport de pârâtul Municipiul Bucureşti, s-a reţinut că, potrivit dreptului comun, în virtutea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune totală, cumpărătorul care a fost tulburat în exercitarea dreptului său de proprietate asupra bunului, are dreptul, pe lângă restituirea preţului plătit, a valorii fructelor şi a cheltuielilor de judecată, şi la pretinderea de daune interese, respectiv a diferenţei dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau de rea-credinţă.
Repararea prejudiciului produs reclamanţilor trebuie să fie integrală şi raportată la valoarea de circulaţie a imobilului, fiindcă aceştia au pierdut bunul în sine, nu doar preţul pe care l-au plătit anterior.
Astfel, evocând conţinutul dispoziţiilor art. 1344 C. civ. şi reţinând că prin expertiza administrată în faţa Judecătoriei sector 5 a fost determinată valoarea de piaţă a apartamentului în litigiu ca fiind de 219.388 euro, tribunalul l-a obligat pe pârât la plata acesteia, în echivalent în RON la data plăţii.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 575 din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, aceleiaşi instanţe de fond, reţinând următoarele în argumentarea acestei soluţii:
Acţiunea formulată de reclamanţi are ca obiect restituirea preţului plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare, actualizat, precum şi a diferenţei dintre preţul de piaţă al imobilului şi preţul plătit actualizat, fiind îndreptată atât împotriva vânzătorului Municipiul Bucureşti, cât şi împotriva Statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Temeiul de drept aplicabil acestei cereri este dat tot de prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, deoarece prin deciziile civile nr. 184/2005 şi nr. 462/2007 ale Curţii de Apel Bucureşti s-a declarat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a constatării împrejurării că imobilul vândut era preluat de stat fără titlu valabil şi nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 85/1992. Or, situaţia juridică a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, precum şi consecinţele desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi chiriaşi pentru aceste imobile (inclusiv posibilitatea şi condiţiile de invocare de către chiriaşi a bunei credinţe) sunt reglementate în Legea nr. 10/2001, legea cadru în acest domeniu. Regimul juridic special al bunului litigios (imobil preluat de stat în mod abuziv) antrenează aplicabilitatea legii speciale.
Faptul ca reclamanţii au înţeles să invoce prin cererea formulată dreptul comun în materia evicţiunii nu atrage consecinţa limitării judecaţii cauzei exclusiv din această perspectiva. Obiectul cererii, care este acţiunea în pretenţii, trebuie privit distinct de textul legal aplicabil unei asemenea cereri. Regimul juridic aplicabil unui litigiu, oricare ar fi el, inclusiv o cerere de restituire a preţului bunului, ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare, este cel legal existent la un moment dat, în raport de natura litigiului. Reclamantul, atunci când indică un anumit text de lege drept temei al pretenţiilor sale, nu poate înlătura aplicarea altor texte legale care devin incidente în cauza în raport de situaţia de fapt şi pretenţia dedusă judecăţii.
Un anumit cadru legislativ se aplică persoanelor şi litigiilor dintre ele în mod inevitabil şi obligatoriu, nefiind lăsat la dispoziţia părţii dacă o anumită dispoziţie legală i se aplică sau nu, în funcţie de invocarea sa sau nu, raportat la interesele sale particulare. Ceea ce este lăsat la dispoziţia părţii este fixarea limitelor judecăţii sub aspectul obiectului şi cauzei juridice (desigur, şi sub aspectul cadrului procesual subiectiv). Cauza juridică, însă, nu este echivalentă cu un anumit text legal, ci se defineşte ca situaţia de fapt încadrată juridic în anumite instituţii juridice şi reglementari legale aplicabile în raport de mijlocul procedural ales de parte.
Plecând de la determinarea legii aplicabile litigiului, s-a apreciat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit acţiunea în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti.
Observând că, potrivit normelor legale speciale, Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, aceasta revenind celuilalt pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, constatându-se că acţiunea faţă de acest pârât nu a fost soluţionată pe fond, s-a apreciat că se impune, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
În ceea ce priveşte natura juridică şi eficienţa sentinţei civile nr. 3254 din 5 mai 2008 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a arătat că, deşi acest act procedural a fost intitulat „sentinţă”, în realitate este o încheiere premergătoare, în sensul art. 255 alin. (2) C. proc. civ., care se consideră a fi atacată odată cu fondul, deoarece prin aceasta s-a soluţionat doar o excepţie, fără a se judeca fondul cauzei.
Întrucât prin motivul de apel vizând lipsa calităţii procesuale pasive a apelantului Municipiul Bucureşti s-a criticat inclusiv soluţia referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel s-a considerat învestită inclusiv cu apelul declarat împotriva acestei soluţii adoptate (în mod greşit printr-o sentinţă) de Judecătoria sectorului 2 şi pe care tribunalul (învestit prin sentinţa de declinare de competenţă) a îmbrăţişat-o, de vreme ce nu a mai judecat pricina şi în contradictoriu cu acest pârât.
În plus, respectiva soluţie dispusă de Judecătoria sectorului 2, este şi lipsită de eficienţă întrucât a fost dispusă de o instanţă necompetentă material, fiind lovită de nulitate potrivit art. 105 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva acestei decizii a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 4516 din 15 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut că în mod corect a stabilit instanţa de apel că litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în raport de obiectul şi cauza juridică a cererii de chemare în judecată.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 40198/3/2012 şi a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 280 din 7 februarie 2013 a acestei instanţe, care a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor preţul de achiziţie a apartamentului din str. P.P., sector 1, în cuantum de 875.981 RON, ce va fi actualizat la data plăţii. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă acţiunea îndreptată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti.
În adoptarea acestei soluţii au fost avute în vedere dezlegările date prin hotărârile irevocabile pronunţate în ciclul procesual anterior al cauzei, sub aspectul cadrului procesual şi temeiului de drept al litigiului, astfel că, în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi de situaţia concretă a reclamanţilor, al căror contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul absolut pentru încălcarea dispoziţiilor acestei legi (aşa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 462/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), s-a apreciat că aceştia sunt îndreptăţiţi numai de restituirea preţului plătit pentru achiziţionarea bunului, în valoare actualizată, plata preţului urmând a fi stabilită în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, a cărui calitate s-a reţinut în cauză prin decizia de desfiinţare dată în apel de Curtea de Apel Bucureşti.
Apelurile declarate de reclamanţi şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva acestei sentinţe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 171 A din 23 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a.
Criticile apelantului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care au vizat cuantumul sumei de plată, au fost apreciate drept nefondate, observându-se că prima instanţă nu a stabilit în sarcina acestuia obligaţia de plată în favoarea reclamanţilor a valorii de piaţă a imobilului stabilită prin raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 4133/302/2008, ci, dimpotrivă, făcând aplicare dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, tribunalul l-a obligat pe apelantul-pârât la plata preţului de achiziţie a apartamentului, actualizat cu indicele de inflaţie, preţ ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din dosarul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Cum suma de 875.981 RON nu a fost stabilită prin expertiză, constituind preţul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare, toate criticile pârâtului prin care s-a susţinut nulitatea raportului de expertiză, au fost apreciate ca nefondate.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, s-a reţinut că a invocat greşita stabilire a situaţiei de fapt de către prima instanţă, critică apreciată ca insuficientă pentru a conduce la schimbarea hotărârii, în absenţa dezvoltării motivelor şi determinării în concret a greşelilor anume imputate.
Consemnarea din considerentele sentinţei apelate în sensul că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 85/1992, are caracterul unei erori materiale, care este lipsită de consecinţe asupra soluţiei pronunţate, din moment ce dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea preţului se aplică şi în cazul contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate ce au fost încheiate în temeiul altor acte normative decât Legea nr. 112/1995.
Instanţa de rejudecare a respectat deplin şi dispoziţiile din deciziile de îndrumare. Nefiind sesizată cu efectuarea controlului judiciar asupra aspectelor ţinând de fondul cauzei, ci doar de calitatea procesuală a pârâtului, instanţa care a pronunţat decizia nr. 575/2011 a avut în vedere, faţă de obiectul acţiunii, ambele ipoteze de restituire atunci când a analizat criticile din apel, identificând totodată şi normele legale aplicabile. Faţă de situaţia concretă din cauză, instanţa de rejudecare a procedat la aplicarea textului în care se încadrează apelanţii-reclamanţi, neputându-se reproşa acesteia nerespectarea dezlegărilor de drept ale instanţei de control judiciar, care a indicat atât art. 50 alin. (3), cât şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, în contextul analizării chestiunii calităţii procesuale pasive.
Prin sentinţa apelată, tribunalul a ţinut seama de dezlegările de drept date de către instanţa de apel, procedând la restituirea preţului actualizat, prin aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 85/1992 a fost constatată prin decizia nr. 462 din 7 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, în care s-a reţinut nerespectarea condiţiilor imperative ale legii privind obiectul contractului. Ori, faţă de cauza nulităţii-nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 85/1992 la încheierea contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, corect aplicate în speţă de către prima instanţă.
Deşi Legea nr. 10/2001 face referire exclusiv la normele Legii nr. 112/1995, acest act normativ este aplicabil şi în cazul imobilelor vândute în temeiul unei alte legi (în speţă Legea nr. 85/1992), soluţia impunându-se pentru reglementarea unitară a situaţiei peroanelor aflate în ipoteze identice, adică persoane ce au cumpărat bunuri de la stat şi care pretind o despăgubire ca urmare a prejudiciului creat prin pierderea acestora.
Deşi sunt de acord că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la despăgubire, totuşi apelanţii-reclamanţi pretind că sunt beneficiarii normei cuprinse în art. 501 din Legea nr. 10/2001, însă textul acestei norme vizează ipoteza desfiinţării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor legii în temeiul căreia au fost încheiate, ipoteză în care nu se încadrează apelanţii-reclamanţi, actul de vânzare-cumpărare pe care l-au încheiat fiind constatat nul prin hotărâre judecătorească pentru nerespectarea condiţiilor privind obiectul contractului.
Întrucât practica judiciară nu este izvor de drept, existenţa unor hotărâri ce conţin o altă soluţie decât cea atacată în cauza de faţă, nu poate conduce la constatarea nelegalităţii sentinţei ce face obiectul căii de atac, sentinţă care conţine argumentele ce au format convingerea instanţei prin interpretarea normelor de drept aplicabile, în raport de situaţia de fapt corect stabilită.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Prin recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., s-a solicitat modificarea deciziei atacate şi obligarea Statului Român la plata sumei de 219.388 euro, în temeiul dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. În motivarea recursului declarat, recurenţii au invocat următoarele critici de nelegalitate:
- Sentinţa primei instanţe şi decizia de apel cuprind motive contradictorii şi străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât ambele instanţe au dovedit un formalism excesiv manifestat printr-o aplicare ad literam a legii interne şi printr-o interpretare proprie a acesteia.
Subsumat acestei critici de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că prima instanţă, în cele 14 rânduri ale considerentelor hotărârii pronunţate, se contrazice afirmând că reclamanţii nu ar fi formulat precizări în privinţa cadrului procesual sau al temeiului de drept, dar în acelaşi timp, revine şi precizează că, după casarea cu trimitere spre rejudecare, Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Cadrul procesual şi temeiul de drept au fost precizate chiar de instanţa de control judiciar şi casare.
Reproducând considerentele deciziei de desfiinţare nr. 575A din 31 mai 2011, prin care s-a statuat în sensul că un anumit cadru legislativ se aplică persoanei şi litigiilor dintre ele în mod obligatoriu, nefiind lăsat la dispoziţia părţilor, recurenţii au reamintit că instanţa de control judiciar a stabilit că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca urmare a desfiinţării contractului lor de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească, răspunderea revine Ministerului Finanţelor Publice, în numele Statului, atât pentru preţul plătit, în valoare actualizată, cât şi pentru preţul de piaţă.
De asemenea, ei au mai susţinut că Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere că aceeaşi soluţie de principiu a fost stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010, în Dosarul nr. 31998/3/2008, într-o acţiune identică pornită în acelaşi timp cu a lor, de către cumpărătorii celuilalt apartament din imobil, familia B.
- Atât decizia 171A din 23 octombrie 2013, cât şi sentinţa civilă nr. 280 din 7 februarie 2013 au fost date cu aplicarea greşită a legii întrucât instanţele ce le-au pronunţat au aplicat selectiv prevederile art. 50 alin. (2) şi alin. (3), ignorând că recurenţii sunt beneficiarii art. 501 şi art. 50 pct. 21, încălcând prevederile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. din cauza Raicu împotriva României.
Recurenţii au mai susţinut că prin deciziile nr. 184/2005 şi nr. 462/2007 ale Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ale familiilor F. şi B., nu s-a mai analizat dacă aceştia au fost cumpărători de bună credinţă, iar anularea nu s-a făcut din culpa cumpărătorilor, ci din cauza nerespectării dispoziţiilor legale de către vânzător, respectiv Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Invocând principiul securităţii raporturilor juridice şi faptul că în prezenta cauză este incidentă soluţia definitivă şi obligatorie pronunţată de C.E.D.O. în cauza Raicu împotriva României, recurenţii- reclamanţi au susţinut că nu există motive substanţiale şi imperioase care să justifice o abatere de la soluţia adoptată în cauza similară cu cea a lor, finalizată prin decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010.
De asemenea, ei au cerut să se reţină că există în speţă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Curţii şi au reamintit statuările de principiu ale instaţei europene conturate în jurisprudenţa creată în aplicarea acestui text convenţional.
Au invocat faptul că, în litigiul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, lor li s-a anulat dreptul de proprietate asupra apartamentului, fără ca instanţele interne să constate că au fost sau nu de bună-credinţă la momentul încheierii contractului. Nu au primit până în prezent nici un fel de despăgubiri, deşi sunt îndreptăţiţi la plata preţului de piaţă stabilit prin expertiza administrată în cauză.
În urma constatării nulităţii contractului lor de vânzare-cumpărare, recurenţii-reclamanţi susţin că au fost puşi într-o situaţie identică cu cea a petentei Raicu din cauza C.E.D.O., dar şi cu cea a familiei B., în privinţa căreia s-a pronunţat decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 31998/3/2008. Soluţia din această decizie trebuie adoptată şi în prezenta speţă din nevoia de reglementare unitară, nediscriminatorie a situaţiei persoanelor aflate în ipostaze identice.
2. Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici de recurs:
În mod eronat instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată, în sarcina pârâtului, a sumei de 875.981 RON achitată conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi la data de 12 ianuarie 1994, având în vedere că, potrivit actelor aflate la dosarul cauzei, s-a încheiat în baza Legii nr. 85/1992, iar nu în temeiul Legii nr. 112/1995.
Mai mult decât atât, din acţiunea formulată, se înţelege că reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru evicţiune în temeiul dispoziţiilor de drept comun, respectiv art. 1336 C. civ.
Din prevederile Legii 10/2001 reiese cu certitudine faptul ca Ministerul Finanţelor Publice este instituţia care trebuie să facă plata preţului actualizat chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile, aceleaşi norme legale neputând constitui temei pentru a fi atrasă răspunderea Ministerului Finanţelor Publice şi pentru alte ipoteze, respectiv când încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a avut loc în baza altor legi speciale decât Legea nr. 112/1995.
În mod nelegal instanţa de fond a pus semnul egalităţii între contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 şi cele încheiate în baza altor reglementari legale speciale (respectiv Legea nr. 85/1992). Instanţa s-a aflat într-o eroare gravă în momentul în care a reţinut că, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 pentru a face aplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât printr-o simplă lecturare a contractului în cauză rezultă că realizarea acestuia a avut ca temei legal Legea nr. 85/1992.
Instanţa trebuia să ţină seama că cele două reglementări, Legea nr. 85/1992 şi Legea nr. 112/1995, sunt distincte şi că numai aceasta din urmă putea atrage răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, ceea ce nu este cazul în speţă.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ. Or, Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, fiind terţ faţă de contract. În situaţia evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres situaţia în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului actualizat şi anume numai cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Or, în situaţia de faţă actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 85/1992.
Instanţa de fond, în momentul în care a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului achitat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, a încălcat aceste dispoziţii legale, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ această ipoteză în care se poate antrena răspunderea Ministerului Finanţatelor Publice, iar instanţa, prin pronunţarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.
Prin urmare, întrucât reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 85/1992 şi nu în baza Legii nr. 112/1995, în speţa de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar în plan procesual, Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plata preţului de achiziţie al imobilului în litigiu atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii, cât şi pentru faptul că acesta nu are obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul altei legi decât Legea nr. 112/1995.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi cele ale art. 1337 C. civ., recurentul solicitând şi judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. (2) C. proc. civ.
La 2 iunie 2014 recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Recursurile declarate sunt nefondate în considerarea celor ce urmează:
Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi se reţine că acesta a susţinut soluţia de recunoaştere integrală a pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată şi de obligare a pârâtului la plata valorii de piaţă a apartamentului pe care reclamanţii l-au cumpărat de la stat în temeiul Legii nr. 85/1992, dar a cărui proprietate au pierdut-o în concursul cu succesorul în drepturi al fostului proprietar, valoarea de piaţă determinată fiind de 219.388 euro.
Cea dintâi critică a acestui recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi pretinzând că atât decizia instanţei de apel, cât şi sentinţa primei instanţe cuprind motive contradictorii şi străine de natura pricinii.
Totuşi, în dezvoltarea criticii, recurenţii au acuzat un formalism excesiv manifestat de instanţe prin aplicarea strictă a legii interne, într-o interpretare proprie, susţineri care plasează această critică sub incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lumina cărora va fi analizată odată cu cea de-a doua critică a recursului.
De asemenea, tot în detalierea criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au făcut trimitere la considerentele hotărârii de primă instanţă, pretinzând existenţa unor contraziceri ale tribunalului, pe de o parte întrucât a reţinut că reclamanţii nu au formulat precizări ale cadrului procesual sau temeiului de drept al cererii, dar constatând singur că aceste elemente ar fi fost precizate de instanţele de control judiciar, iar pe de altă parte, întrucât s-a referit la contractul de vânzare-cumpărare din 1994 ca fiind încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte reţine, faţă de conţinutul acestei critici, că obiectul căii de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită de către reclamanţi este decizia instanţei de apel nr. 171A din 23 octombrie 2013, iar nu sentinţa civilă nr. 280 din 7 februarie 2013, nefiind posibil ca în calea de atac a recursului declarat împotriva celei dintâi hotărâri (decizia de apel), criticată pentru motivul legal de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., să se releve pretinse „motive contradictorii ori străine de natura pricinii” regăsite în considerentele celei de-a doua hotărâri, respectiv sentinţa primei instanţe, chiar dacă în apel această hotărâre şi soluţia pe care o conţine, au fost menţinute.
Recurenţii-reclamanţi au avut la dispoziţie calea de atac a apelului pentru a critica orice aspecte de netemeinicie şi nelegalitate decurgând din statuările ori activităţile desfăşurate de prima instanţă, cale de atac pe care aceştia au şi parcurs-o, de altfel.
Reţinând şi că trimiterea pe care aceştia au făcut-o la dezlegările date de instanţele de control judiciar în cea dintâi etapă de soluţionare a cauzei, în privinţa cadrului legal de soluţionare a litigiului şi la justificarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului, este absolut inutilă (întrucât instanţele de fond au efectuat judecata pornind chiar de la aceste dezlegări) şi, în tot cazul, fără nicio legătură cu critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciun argument nu a fost adus de recurenţii-reclamanţi care să justifice invocarea acesteia cu referire la considerentele hotărârii atacate, respectiv decizia instanţei de apel.
În alte cuvinte, situaţia corespunde unei invocări formale a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., de vreme ce recurenţii-reclamanţi nu au fost în măsură să prezinte în concret argumente în dezvoltarea şi susţinerea criticii.
Prin cea de-a doua critică a acestui recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost criticată interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, recurenţii-reclamanţi susţinând că sunt beneficiarii prevederilor art. 501 ale legii, şi că, nerecunoscându-le dreptul de a primi valoarea de piaţă a apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o, instanţele au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Critica este nefondată, instanţele de fond făcând o corectă aplicare în cauză dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în raport de situaţia juridică în care reclamanţii s-au aflat în legătură cu apartamentul din str. P.P., sector 1.
Astfel, de vreme ce s-a stabilit, cu titlu irevocabil şi obligatoriu, prin deciziile de apel şi recurs pronunţate în cea dintâi etapă de soluţionare a litigiului, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, înseamnă că aplicarea acestor norme nu putea avea loc altfel decât după distincţiile pe care legea însăşi le face (şi) în privinţa cererilor de despăgubiri introduse de chiriaşii ce au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu Statul în baza Legii nr. 112/1995, în a căror situaţie legală au fost asimilaţi şi recurenţii-reclamanţi, pentru identitate de raţiune, şi pentru argumente de egalitate şi echitate, chiar dacă contractul lor de cumpărare a apartamentului a fost încheiat în baza Legii nr. 85/1992.
Reţinând că prin deciziile nr. 184 din 21 februarie 2005 şi nr. 462 din 7 martie 2007 ale Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pentru motivul că bunul imobil tranzacţionat nu făcea obiectul Legii nr. 85/1992, actul juridic fiind încheiat cu încălcarea art. 7 alin. (2) din lege, în mod corect instanţele de fond au stabilit că, faţă de conţinutul prevederilor art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi de distincţiile utilizate de legiuitor, recureţii-reclamanţi nu pot fi îndreptăţiţi să primească valoarea de piaţă a apartamentului, ci doar restituirea preţului acestuia, în valoarea actualizată. În cazul lor, prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a reţinut că actul juridic de vânzare-cumpărare a apartamentului s-a încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 85/1992, motiv pentru care a şi fost constatat nul.
În mod nereal pretind recurenţii-reclamanţi că, prin aceste hotărâri judecătoreşti, instanţele ce le-au pronunţat nu au mai analizat dacă au fost cumpărători de bună credinţă şi că anularea s-ar fi dispus nu din culpa cumpărătorilor ci din pricina nerespectării dispoziţiilor legale de către vânzător.
Dimpotrivă, considerentele menţionatelor hotărâri judecătoreşti relevă faptul că în acea procedură, recurenţii-reclamanţi s-au apărat invocându-şi buna credinţă, pe care însă instanţele au apreciat-o ca fiind nerelevantă, neputând acoperi cauze de nulitate decurgând din încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii.
Nici teza recurenţilor în sensul că nulitatea contractului ar fi fost determinată de atitudinea culpabilă a vânzătorului, nu însă şi a cumpărătorilor, nu poate fi primită întrucât încheierea unui contract în frauda dispoziţiilor legale pe care se întemeiază este imputabilă în egală măsură ambelor părţi contractante, necunoaşterea legii neputând fi invocată şi acceptată în privinţa niciunui subiect de drept.
De altfel şi aceste apărări ale recurenţilor sunt nerelevante cauzei, de vreme ce aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, este independentă de vreo culpă contractuală a uneia din părţi, singurele condiţii ale textului legal, încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu eludarea legii şi desfiinţarea sa prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, fiind regăsite cumulat în situaţia legală a recurenţilor-reclamanţi.
Critica de interpretare şi aplicare a legii într-un formalism excesiv şi într-o manieră subiectivă, proprie a instanţei nu este întemeiată, ambele instanţe de fond nefăcând decât să aplice dispoziţiile legale mai sus menţionate în sensul lor propriu şi în spiritul reglementării.
Dezlegările de principiu date de C.E.D.O. în cauza Raicu împotriva României nu pot avea incidenţă în cauza de faţă, fundamental diferită prin istoric faţă de aceea în care s-a pronunţat instanţa de contencios european. Astfel, în cauza Raicu, petenta beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se constatase valabilitatea contractului său de vânzare-cumpărare încheiat cu bună credinţă. În procedura recursului în anulare această hotărâre a fost desfiinţată şi, în urma rejudecării cauzei, instanţele judecătoreşti au ajuns la o concluzie diametral opusă primei judecăţi, constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Or, în privinţa recurenţilor-reclamanţi, procedura de verificare a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 1994 s-a finalizat prin constatarea nulităţii absolute a acestuia pentru fraudă la lege, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ce nu a fost desfiinţată în nicio altă procedură extraordinară ulterioară şi care produce efecte juridice şi în prezent, în raport de dezlegările acesteia fiind determinate şi drepturile cuvenite reclamanţilor în litigiul de faţă.
Cu referire la invocarea încălcării de către instanţa de apel a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, susţinere pe care instanţa de recurs o înţelege ca fiind făcută în legătură cu nerecunoaşterea dreptului reclamanţilor de a fi despăgubiţi cu valoarea de piaţă a apartamentului de care au fost evinşi, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi convenţionale. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi „valori patrimoniale”, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate”.
Dacă interesul patrimonial este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern şi este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Or, recurenţii reclamanţi nu se pot plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie într-o procedură ce are ca obiect chiar recunoaşterea dreptului lor de a fi despăgubiţi în urma evicţiunii suferite în legătură cu apartamentul cumpărat de la Stat, pentru motivul neatingerii unui anume rezultat urmărit de ei, acordarea valorii de piaţă a bunului, atâta timp cât transformarea interesului patrimonial într-o „valoare patrimonială”, ce beneficiază de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a unor anume cerinţe legale (cele specifice menţionate de art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată) în cadrul procedurii ce se cere a fi declanşată pentru recunoaşterea dreptului.
În plus, instanţa de recurs reţine că, deşi pretenţia recurenţilor-reclamanţi are o bază legală în dreptul intern, reprezentată de dispoziţia art. 501 din legea menţionată, aceasta nu este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor interne pentru ipoteza situaţiei juridice în care se află reclamanţii în raport cu bunul, nedovedindu-se că instanţele interne ar aplica dispoziţiile relevante din Legea nr. 10/2001, prin recunoaşterea dreptului foştilor chiriaşi evinşi de proprietăţile lor de a fi despăgubiţi, întotdeauna şi independent de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, la nivelul valorii de piaţă a bunurilor.
Dimpotrivă, jurisprudenţa instanţelor dovedeşte, ca şi în cazul pendinte, o aplicare diferenţiată, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată.
În concluzie, instanţa de recurs reţine că recurenţii-reclamanţi nu justifică existenţa în patrimoniul lor a unui „bun” de valoarea creanţei constând în preţul de piaţă al apartamentului a cărui proprietate au pierdut-o, pentru a se putea plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie de către instanţa de apel, prin nerecunoaşterea dreptului de a fi despăgubiţi la această valoare, mai ales în condiţiile în care elementele particulare ale cazului lor fac inaplicabilă acestora norma legală a art. 501, după cum corect s-a stabilit de către instanţele de fond.
O jurisprudenţă izolată, cea din cauza familiei B., ceilalţi chiriaşi din imobil, aflaţi în situaţia legală identică cu a recurenţilor-reclamanţi, nu constituie o bază suficientă care să permită aprecierea că reclamanţii deţin o „valoare patrimonială” de natura creanţei la nivelul valorii de piaţă a apartamentului.
Instanţa de recurs constată, de altfel, că existenţa acestei decizii a fost singurul argument pe care recurenţii-reclamanţi şi-au sprijinit critica de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, lipsind din motivaţia recursului lor argumentaţia pentru care instanţa de apel nu ar fi trebuit să facă aplicare dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv cum ar fi putut da eficienţă prevederilor art. 501 din lege faţă de rezultatul litigiului anterior având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare din 1994.
Înalta Curte mai reţine că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional în cauza similară a familiei B. prin decizia civilă nr. 4301 din 8 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv aplicarea dispoziţiilor relevante ale Legii speciale nr. 10/2001 acţiunii în despăgubiri intentată împotriva Statului Român de fostul chiriaş al imobilului cumpărat de la stat, chiar în baza altei legi decât cea având nr. 112/1995, în concret a Legii nr. 85/1992, a fost deplin valorificat şi în cauza recurenţilor-reclamanţi.
De asemenea, se constată că dezbaterea juridică din litigiul soluţionat irevocabil prin decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010 s-a purtat doar în legătură cu incidenţa Legii nr. 10/2001 versus dreptul comun acestui tip de acţiune în despăgubiri, dată fiind particularitatea speţei, în care contractul de vânzare-cumpărare dintre fostul chiriaş şi stat a avut ca bază legală Legea nr. 85/1992, fără ca hotărârile pronunţate în acea cauză să statueze în concret asupra modului de aplicare a Legii nr. 10/2001 odată ce s-a reţinut incidenţa sa, respectiv de ce pretenţiile solicitate trebuie acordate pe tărâmul art. 501 şi nu al art. 50 alin. (2).
Aşadar, întrucât ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional în cauza familiei B. a fost deja valorificat şi în cauza pendinte şi întrucât, odată ce s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 constituie cadrul legal de soluţionare a pretenţiilor reclamanţilor, trebuie acceptat că aceasta se aplică litigiului în întregul dispoziţiilor sale relevante şi nu doar în limita celor mai favorabile prevederi (cele ale art. 501), Înalta Curte apreciază că instanţele de fond au interpretat şi aplicat corect legea la cazul dedus judecăţii, prin luarea în considerare a tuturor elementelor particulare şi realizarea distincţiilor impuse de legiuitor, nicio limită în acest sens neputând fi adusă prin invocarea soluţiei regăsită în decizia nr. 4301 din 8 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, căreia îi lipseşte o dezlegare jurisdicţională în ceea ce priveşte modul concret de aplicare al Legii nr. 10/2001 la cazul concret.
În considerarea acestor motive, recursul recurenţilor-reclamanţi a fost apreciat ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se apreciază, de asemenea, că este nefondat.
În primul rând, instanţa de recurs constată că, în condiţiile în care prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanţă, singura critică a acestei părţi a vizat cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată, toate criticile invocate prin recursul împotriva deciziei de apel, care vizează, în esenţă, chestiunea aplicării Legii nr. 10/2001 acţiunii dedusă judecăţii şi lipsa calităţii sale procesuale pasive, sunt formulate omisso medio.
În al doilea rând, criticile formulate ignoră dezlegările jurisdicţionale obligatorii date de instanţele de control judiciar în cea dintâi etapă procesuală de soluţionare a litigiului, care, în rejudecarea cauzei, se impun cu forţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., şi care, astfel fiind, au devenit câştigătoare cauzei, rediscutarea lor în etapa rejudecării procesului nemaifiind posibilă.
Instanţa de recurs reţine că, în mod irevocabil, prin deciziile nr. 575A din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 4516 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit, pe de o parte că, sub aspectul temeiului de drept aplicabil cererii deduse judecăţii, sunt incidente prevederile speciale ale Legii 10/2001, iar pe de altă parte că Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă în cauză, aspect decurgând din dezlegarea dată anterior temeiului de drept de rezolvare a acţiunii şi din împrejurarea că Ministerul Finanţelor Publice, care este menţionat în lege ca plătitor al preţului din contracte sau al valorii de piaţă a imobilelor, acţionează în realitate ca reprezentant al statului, iar nu în nume propriu, neavând nici o obligaţie de plată a acestor sume rezultând dintr-o activitate proprie.
Prin urmare, în considerarea tuturor acestor aspecte, şi recursul acestei părţi va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de către reclamanţii F.E. şi F.J. şi de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei nr. 171 A din 23 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1819/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1822/2014. Civil → |
|---|
