ICCJ. Decizia nr. 1822/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1822/2014
Dosar nr. 7581/105/2008*
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 20 aprilie 2007, reclamanţii G.G. şi G.L. au chemat în judecată pe pârâţii A.M., S.D.F. şi V.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 2500 mp situat în comuna B., identificat cu nr. cadastral C1, înscris în coala de CF nr. F1 B.; să dispună anularea colii de CF nr. F2 B., cu nr. cadastral C2, desfiinţarea înscrierilor efectuate în această carte funciară, precum şi desfiinţarea colii de CF nr. F2 B. cu nr. cadastral C3-C2, cu restabilirea situaţiei anterioare de CF nr. F4 B., cu nr. cadastral C3 şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, au arătat că, la data de 11 martie 1998, au dobândit de la P.M. şi P.L., un drept de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 2500 mp, situat în comuna B., km. 6, dreptul de proprietate fiind intabulat în CF nr. F1 B., cu nr. cadastral C1, la data de 18 septembrie 2001. În foaia de sarcini din CF nr. F1 B., s-a înscris, potrivit încheierii nr. 7661/2001, dreptul de ipotecă în favoarea SC B.R. SA., Sucursala Dorobanţi.
Au arătat că, la data de 11 iunie 2003, A.V.A.B. a procedat la vânzarea la licitaţie a terenului în suprafaţă de 2500 mp, aparţinând numiţilor P.M. şi P.L., garanţi ipotecari, vânzătorii sus-numiţilor, încheind procesul-verbal de licitaţie din 11 iunie 2003.
Au susţinut reclamanţii că procesul-verbal de licitaţie nu le este opozabil, întrucât executarea silită s-a purtat în contradictoriu cu foştii proprietari, P.M. şi P.L. şi nu cu proprietarii tabulari. Deşi Biroul de Carte Funciară Ploieşti a procedat la intabularea procesului-verbal de licitaţie, ocazie cu care a fost înfiinţată coala de CF nr. F2 B., cu nr. cadastral C2, în suprafaţă de 1924,45 mp, această intabulare nu le este opozabilă, fiind efectuată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 7/1996, respectiv fără a fi îndeplinită opozabilitatea faţă de proprietarul tabular al terenului vândut la licitaţie.
Au precizat că este inadmisibil ca acelaşi teren să fie evidenţiat în două coli de carte funciară, respectiv CF nr. F1 B., în care proprietari tabulari asupra acestui teren sunt reclamanţii şi în CF nr. F2 B., în care, pe acelaşi teren, apare proprietar tabular A.M., menţionând totodată că imobilul teren înscris pe seama primului pârât a fost înstrăinat succesiv către ceilalţi doi pârâţi.
Au solicitat instanţei să constate că o comparare a titlurilor le este favorabilă, întrucât titlul reclamanţilor este mai vechi, datând din anul 1998; titlul acestora este mai caracterizat, provenind de la adevăraţii proprietari, P.M. şi P.L.; a avut loc transcrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit, iar actul s-a încheiat în condiţii ce exclud orice rea-credinţă din partea lor.
Reclamanţii au arătat, cu privire la titlul actualului proprietar, că acesta este mai nou, datând din anul 2004; nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un proprietar aparent, care a acţionat cu rea-credinţă; transcrierea dreptului de proprietate pe seama primului pârât şi ulterior pe seama celorlalţi doi pârâţi, dovedeşte reaua-credinţă şi încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996; dreptul de proprietate al pârâţilor nu le este opozabil; actele de transmitere a dreptului de proprietate au fost încheiate cu rea-credinţă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
La termenul din 7 ianuarie 2008, reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Prahova, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ploieşti, SC P.C. SRL, SC D.G.R. SRL, solicită instanţei să constate că înscrierea efectuată în CF nr. F2 B., cu număr cadastral C3-C2 are rangul 6; să constate nulitatea absolută a încheierii nr. 370/2007, întocmită de O.C.P.I., B.C.P.I. Ploieşti, privind coala de carte funciară sus-menţionată, iar pe cale de consecinţă, să dispună radierea acesteia din cartea funciară; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public L.C.C., din 14 martie 2007, încheiat între V.C. şi SC P.C. SRL, iar pe cale de consecinţă, să dispună radierea înscrierii pe seama acesteia din CF nr. F2 B., cu nr. cadastral C3-C2, în baza încheierii nr. 10342/2007; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public L.C.C., din 14 martie 2007, încheiat între SC P.C. SRL şi SC D.G.R. SRL, iar pe cale de consecinţă, să dispună radierea înscrierii pe seama acesteia din CF nr. F2 B., cu nr. cadastral C3-C2, în baza încheierii nr. 10343/2007.
În motivarea cererii modificatoare, au arătat că, pe formatul electronic a colii de CF nr. F2 B., era înscrisă radierea interdicţiei de înstrăinare pe care ei o notaseră sub C1 în baza încheierii, radiere efectuată în baza încheierii nr. 370/2007.
Au arătat că, la data de 2 noiembrie 2006, nu era pronunţată nicio hotărâre de către Judecătoria Ploieşti, în baza căreia să se poată proceda la radierea interdicţiei de înstrăinare, notată sub C1, C2 în CF nr. F2 B., menţionând că, faţă de aceste aspecte, radierea interdicţiei de înstrăinare efectuată la data de 5 ianuarie 2007, în baza încheierii nr. 370, este nulă absolut, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a acestei cereri, iar actul, respectiv sentinţa civilă nr. 8209 din 2 noiembrie 2006, emisă de Judecătoria Ploieşti, nu există şi au precizat că actele translative de proprietate nu întrunesc condiţiile de validitate impuse de art. 948 C. civ., respectiv consimţământul valabil al părţii care se obligă şi cauza licită.
Prin întâmpinare, pârâta SC D.G.R. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de termenul stabilit de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de termenul stabilit prin art. 520 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, precum şi inadmisibilitatea contestării actului de adjudecare şi a rectificării cărţii funciare în condiţiile autorităţii de lucru judecat.
În şedinţa din data de 21 martie 2008, a fost depusă la dosar copia certificatului de înregistrare eliberat la data de 31 octombrie 2007, din care rezultă că SC P.C. SRL şi-a schimbat denumirea în SC T.T. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 9510 din 24 octombrie 2008, Judecătoria Ploieşti a declinat competenţa soluţionării cererii în favoarea Tribunalului Prahova, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 7581/105/2008.
La termenul din 12 decembrie 2008, reclamanţii au invocat excepţia de nulitate a hotărârii de declinare a competenţei, a încheierilor de şedinţă premergătoare, a raportului de expertiză efectuat în cauză, au solicitat desfiinţarea actelor nule şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în subsidiar invocându-se excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Prahova.
Prin încheierea din data de 26 februarie 2009, Tribunalul Prahova a înaintat această cerere Serviciului Registratură al Tribunalului Prahova, pentru repartizare aleatorie unui complet de recurs.
Prin decizia civilă nr. 626 din 17 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 7581/105/2008, s-a admis excepţia tardivităţii formulării recursului, invocată din oficiu şi a fost respins ca tardiv recursul.
Prin sentinţa civilă nr. 2100 din 3 decembrie 2009, Tribunalul Prahova a admis excepţia netimbrării, invocată din oficiu şi a anulat acţiunea formulată de reclamanţi pentru netimbrare.
Prin decizia nr. 107 din 18 mai 2010, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2100 din 3 decembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Prahova.
Prin decizia civilă nr. 3201 din 6 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de reclamanţi, modificată decizia nr. 107 din 18 mai 2010 a Curţii de Apel Ploieşti în sensul că a fost admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile, care a fost desfiinţată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Prahova.
Prin sentinţa civilă nr. 5662 din 12 decembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi ca prescrisă, obligând reclamanţii la plata către pârâta SC D.G.R. SRL a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996, s-a observat că apărările invocate în susţinerea acesteia vizează aspecte ce privesc fondul cauzei.
Instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii contestării actului de adjudecare şi rectificării cărţii funciare în condiţiile autorităţii de lucru judecat, reţinând că motivarea pârâtei în susţinerea excepţiei viza existenţa prezumţiei lucrului judecat, ca mijloc de probă, a cărei examinare presupune însă o analiză pe fond a cauzei acţiunii.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a constatat că, la data de 11 martie 1998, între P.M. şi P.M.A., în calitate de vânzători şi G.G., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 11 martie 1998 de Biroul Notarial Public E., având ca obiect terenul situat în intravilanul comunei B., judeţul Prahova, în suprafaţă de 2500 mp, având ca vecini: DN1 pe două laturi, I.I. (SC S. SA) şi C.D. (SC S. SA).
Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, extras de carte funciară, contracte de vânzare-cumpărare, rezultă că terenul a fost dobândit de A.M. ca urmare a adjudecării, în urma şedinţei de licitaţie publică deschisă cu strigare din 11 iunie 2003, organizate la sediul A.V.A.B. Bucureşti, conform procesului-verbal din 11 iunie 2003, încheiat între comisia de licitaţie şi licitatori, intabulat la Judecătoria Ploieşti, Biroul de Carte Funciară.
Conform art. 520 C. proc. civ., în forma în vigoare la data emiterii actului de adjudecare, introdus prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2008, „orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.”
S-a apreciat că textul de lege invocat de către reclamanţi, art. 561 C. proc. civ. a fost abrogat prin art. 1 pct. 209 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât acesta nu poate ultraactiva, cu privire la un act de adjudecare emis ulterior abrogării sale.
Actul de adjudecare a fost înscris în CF nr. F2 a comunei B., judeţul Prahova, conform încheierii nr. 14764 din 14 noiembrie 2003, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, judeţul Prahova, Biroul de Carte Funciară.
Acţiunea a fost depusă de către reclamanţi, prin poştă, cu confirmare de primire, la data de 17 aprilie 2007, după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 520 C. proc. civ., în forma aplicabilă în cauză, iar modificarea cererii de chemare în judecată a avut loc la data de 7 ianuarie 2008.
Instanţa de fond a apreciat că întreaga acţiune, astfel cum aceasta a fost modificată, se circumscrie noţiunii de evicţiune, în sensul de pierdere a proprietăţii lucrului (în totalitate sau în parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
Având în vedere aceste considerente, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.
Cu referire la cheltuielile de judecată, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. fiind cenzurat, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată datorate de către reclamanţi pârâtei SC D.G.R. SRL, cuantumul onorariului avocaţial, proporţional cu activitatea desfăşurată, complexitatea pricinii şi munca depusă de avocat, apreciate prin prisma numărului de termene acordate în această etapă procesuală şi în raport de împrejurarea că a fost administrată doar proba cu înscrisuri.
În consecinţă, în baza art. 274 alin. (1) raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a obligat reclamanţii la plata către pârâta SC D.G.R. SRL a sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, susţinând că în mod greşit s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că temeiul de drept al acţiunii l-a constituit art. 480 vechiul C. civ., temeiul de drept al acţiunii în revendicare.
Apelanţii au arătat că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă deoarece dreptul de proprietate este perpetuu, adică nu se pierde prin neuz, caracterul imprescriptibil ţinând de natura şi nu de esenţa acţiunii în revendicare.
Au mai susţinut apelanţii că art. 520 C. proc. civ. nu este incident speţei, întrucât acest text de lege nu reglementează dreptul proprietarului de a-şi revendica bunul, ci reglementează doar situaţiile de evicţiune privind imobilul adjudecat.
Apelanţii au criticat hotărârea şi sub aspectul cererii de extindere de acţiune pe care au formulat-o pentru termenul de judecată din data de 7 ianuarie 2008, prin care au solicitat să se stabilească rangul înscrierii efectuată în CF nr. F2 B., nulitatea absolută a încheierii nr. 370/2007, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2007 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 2007, capete de cerere asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.
Prin decizia civilă nr. 158 din 26 noiembrie 2013 Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a admis apelul, a casat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa pe fondul cererii de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a respins ca nefondată excepţia tardivităţii declarării apelului, invocată de intimata V.C. care a arătat că apelul a fost înregistrat la instanţa care a pronunţat sentinţa apelată în data de 8 mai 2013, fiind transmis prin curier (la data de 2 mai 2013), iar nu prin poştă, recomandat cu confirmare de primire, conform art. 104 C. proc. civ.
În acest sens instanţa de apel a constatat că apelul declarat de reclamanţii G.G. şi G.L. a fost expediat prin serviciul de curierat rapid având menţionată pe plicul ataşat acestuia, ca dată de expediere, data de 2 mai 2013 ora 16:37, dată în raport de care apelul a fost formulat în termen procedural.
S-a apreciat a fi nefondată susţinerea intimatei V.C. în sensul că această dată nu poate fi luată în considerare întrucât plicul nu a fost depus la oficiul poştal, ci a fost transmis printr-un serviciu de curierat, fapt nepermis de dispoziţiile art. 104 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a considerat că serviciul de curierat este similar transmiterii actelor prin serviciul poştal.
A fost invocată, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin decizia nr. 1281/2011 a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 104 C. proc. civ., reţinând în considerentele acesteia că „ textul criticat nu exclude nici explicit, nici implicit alte modalităţi de comunicare a actelor de procedură, altele decât transmiterea prin poştă. Acest text reprezintă o reglementare normativă tehnică care stabileşte regula generală în privinţa actelor de procedură trimise instanţelor prin poştă, care se socotesc a fi îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea acestui termen. Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul nu poate fi afectat sau modificat de modalitatea de comunicare sau notificare a actelor de procedură”.
Prin urmare, câtă vreme actul de procedură a fost depus în termen, instanţa de apel a apreciat că nu are importanţă modalitatea de transmitere, atâta timp cât, din conţinutul acestuia, rezultă în mod cert data la care a fost comunicat, putându-se pune în discuţie data comunicării numai în situaţia transmiterii actului prin fax sau alte mijloace electronice, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Potrivit aprecierii instanţei de apel, C. proc. civ. aduce în prim plan şi alte modalităţi de comunicare a actelor de procedură, de exemplu, prin art. 82 alin. (1), art. 86 alin. (3) sau art. 132 alin. (2). În acest sens, alin. (3) al art. 86 C. proc. civ., sediul general al materiei în privinţa modalităţilor de comunicare a actelor de procedură, prevede că „în cazul în care comunicarea (...) nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia”.
Totodată, Curtea de apel a reţinut că Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prevede la art. 93 că „Actele de sesizare a instanţei, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin poştă, curier ori fax, se depun la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc număr din aplicaţia ECRIS şi dată certă”, fiind, deci, evident că actele procedurale pot fi transmise şi prin alte mijloace de comunicare decât prin poştă sau depuse personal.
În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanţii-reclamanţi, s-a apreciat că acesta este fondat având în vedere obiectul principal al cererii deduse judecăţii, respectiv o acţiune în revendicare imobiliară prin comparare de titluri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., acţiune care este imprescriptibilă.
S-a constatat că, prin reţinerea unui alt temei de drept (art. 520 C. proc. civ.) şi respingerea acţiunii ca prescrisă, instanţa de fond a încălcat unul din principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii care dă dreptul persoanei de a determina limitele cererii de chemare în judecată, respectiv ale cadrului procesual în care se desfăşoară aceasta.
Astfel, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Aceştia nu sunt în drept să schimbe nici cadrul procesual şi nici obiectul cererii deduse judecăţii, întrucât acest atribut aparţine în exclusivitate reclamantului.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că, în mod nelegal instanţa de fond a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în raport de dispoziţiile art. 520 C. proc. civ., atâta timp cât temeiul de drept al acţiunii este întemeiat pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-a mai constatat că, în mod greşit, instanţa de fond a avut în vedere conţinutul acestui text de lege în forma normativă introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000, întrucât potrivit art. 725 C. proc. civ. normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare. Prin urmare în cauză, în raport de data introducerii acţiunii, 20 aprilie 2007, dispoziţiile art. 520 C. proc. civ. erau aplicabile în forma modificată prin art. 1 pct. 32 din Legea nr. 459/2006: „orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat este stinsă, dacă imobilul adjudecat era înscris în cartea funciară şi dacă, de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul anterior al dreptului înscris în folosul terţului adjudecatar, au trecut cel puţin 3 ani”, dispoziţii favorabile apelanţilor-reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâţii SC D.G.R. SRL şi V.C.
În motivarea recursului său, pârâta V.C. a invocat nelegalitatea deciziei recurate prevăzută de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decurgând din pronunţarea acesteia cu încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 104 C. proc. civ.
Recurenta critică respingerea de către instanţa de apel a excepţiei peremptorii a tardivităţii declarării apelului, cu motivarea greşită că transmiterea actelor de procedură prin serviciul de curierat rapid este similară transmiterii respectivelor acte prin poştă.
Astfel, actul procesual al comunicării hotărârii de primă instanţă către reclamanţi a fost efectuat în data de 17 aprilie 2013.
Apelul a fost înregistrat la instanţa care a pronunţat sentinţa apelată în 8 mai 2013, în contextul în care a fost transmis prin curier (expediţie 2 mai 2013), iar nu prin poştă, recomandat cu confirmare de primire.
Dispoziţiile art. 104 C. proc. civ. prezumă absolut şi irefragabil că actul de procedură transmis prin poştă este considerat că a fost îndeplinit înăuntrul termenului legal peremptoriu dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: a fost predat recomandat la oficiul poştal; o astfel de predare s-a efectuat înainte de împlinirea termenului imperativ.
Susţine recurenta că prevederile art. 104 C. proc. civ. se interpretează restrictiv fără a putea fi extinse prin analogie altor situaţii, chiar asemănătoare, dar neprevăzute expres în ipoteza normei speciale (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis).
În speţă, transmiterea prin curier a apelului excede reglementarii art. 104 C. proc. civ., care se referă exclusiv la transmiterea actului de procedură prin poştă, recomandat cu confirmarea primirii.
Din interpretarea istorico-teleologică a normei în discuţie, raportată la momentul edictării acesteia, este evident că voinţa legiuitorului nu putea fi alta.
Învederează instanţei de recurs faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1281/2011, de care instanţa de apel s-a prevalat cu ocazia motivării soluţiei pronunţate, nu poate fi în mod corect evocată în cauză, de vreme ce, prin respectiva decizie, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 104 C. proc. civ. În acest mod dispoziţiile legale sus iterate şi-au menţinut prezumţia de constituţionalitate şi, în consecinţă, trebuie să fie aplicate ca atare de instanţele de judecată şi de celelalte autorităţi publice.
Interpretând per a contrario dispoziţiile art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, recurenta apreciază că deciziile Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) astfel încât respectivele decizii beneficiază de autoritate de lucru judecat exclusiv faţă de părţile procesului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi numai pentru motivele invocate în susţinerea acesteia.
Pe cale de consecinţă, în mod eronat instanţa de apel a invocat în cauza dedusă judecaţii considerentele Deciziei nr. 1281/2011, pronunţate de Curtea Constituţională, de vreme ce o atare decizie în întregul ei (considerente şi dispozitiv) nu poate produce efecte erga omnes.
O altă critică subsumată dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. decurge din pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 520 C. proc. civ. în forma normativă introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000.
Arată că instanţa de apel a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi cu motivarea că, prin sentinţa apelată, prima instanţă ar fi încălcat principiul disponibilităţii, modificând obiectul cererii de chemare în judecată şi reţinând un alt temei de drept (art. 520 C. proc. civ. în forma introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000) decât cel pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în revendicare imobiliară prin comparare de titluri (art. 480 C. civ. anterior).
Soluţia instanţei de apel este vădit eronată având în vedere faptul că, prin sentinţa apelată, prima instanţă nu a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv revendicarea imobiliară prin comparare de titluri, ci doar a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 520 C. proc. civ. în forma iniţial introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000, care instituiau un termen special de prescripţie extinctivă de 3 ani aplicabil tuturor acţiunilor în evicţiune privind imobilele adjudecate în cadrul procedurii urmăririi silite imobiliare.
Prin urmare, art. 520 C. proc. civ., în forma iniţial introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000, nu reglementează o specie a acţiunii în revendicare imobiliară, ci doar stabileşte o derogare de la imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară, prin instituirea unui termen special de prescripţie extinctivă de 3 ani în cazul imobilelor adjudecate la licitaţie în cadrul executării silite.
Astfel fiind, prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a respectat cadrul procesual obiectiv stabilit de reclamanţi, astfel încât nu s-a produs o încălcare a principiului disponibilităţii, cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.
Referitor la pretinsa imprescriptibilitate a dreptului material la acţiune al apelanţilor-reclamanţi, recurenta susţine că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată de intimata-pârâtă SC D.G.R. SRL, iar nu din oficiu, de către prima instanţă, contrar celor reţinute în cuprinsul deciziei recurate.
Acţiunea în revendicare este, prin excelenţă, o cerere în justiţie care conduce la evingerea pârâtului neposesor. Când acţiunea în revendicare vizează un imobil adjudecat la licitaţie publică într-o procedură execuţională silită, aceasta se circumscrie generic conceptului de cerere în evicţiune îndreptată împotriva adjudecatarului (şi eventualilor săi succesori cu titlu particular, care sunt avânzi-cauza ai adjudecatarului, cum este cazul din speţă). O atare acţiune în revendicare este prescriptibilă extinctiv, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului în primul grad de jurisdicţie.
Aplicaţiunea normei speciale, derogatorie de la regula de drept comun a imprescriptibilităţii extinctive, este generată de specificitatea obiectului cererii în justiţie (imobil adjudecat la licitaţie publică într-o procedură execuţională silită), iar nu de tipologia acţiunii petitorii.
Susţine recurenta că soluţia este criticabilă şi sub aspectul aplicării în cauză a prevederilor art. 725 C. proc. civ., potrivit cărora normele de procedură civilă sunt de imediată aplicare, instanţa de apel apreciind în mod eronat că, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 520 C. proc. civ. în forma modificată de Legea nr. 459/2006, iar nu forma iniţială a aceluiaşi articol.
Contrar susţinerilor instanţei de apel, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 1890 C. civ. anterior, aplicabile cauzei conform principiului tempus regit actum, precum şi în baza dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, acţiunile reale supuse unor termene speciale de prescripţie extinctivă sunt prescriptibile în condiţiile statuate de normele speciale care edictează respectivele termene de prescripţie.
Acesta este şi cazul acţiunii în revendicare a imobilului adjudecat prin licitaţie publică în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară.
Termenul special de prescripţie extinctivă aplicabil acestei acţiuni reale petitorii este de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 520 C. proc. civ., în forma normativă introdusă prin art. 1 pct. 208 din O.U.G. nr. 138/2000, intrate în vigoare la data de 2 mai 2001, potrivit art. 9 al aceluiaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 290/2000.
Dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, identificat cadastral sub nr. C2, care a format obiectul transmisiunilor cu titlu particular dintre co-pârâţi, a fost intabulat iniţial de către adjudecatarul A.M. în CF nr. F2 a localităţii B., la data de 5 ianuarie 2004. Anterior, actul de adjudecare a fost înscris în cartea funciară relevantă la data de 11 noiembrie 2003.
La momentul înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară relevantă a imobilului revendicat erau în vigoare prevederile art. 520 C. proc. civ. în forma lor iniţială, introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000.
Aşadar, termenul special de prescripţie extinctivă, aplicabil oricărei cereri în evicţiune privind imobilul adjudecat, deci inclusiv acţiunii în revendicare în comparare de titluri, a început să curgă în 11 noiembrie 2003 şi s-a împlinit în data de 11 noiembrie 2006.
Prevederile art. 520 C. proc. civ. în forma sus iterată, avută în vedere pentru calculul termenului de prescripţie extinctivă, au fost modificate la 13 decembrie 2006, deci ulterior împlinirii prescripţiei, prin dispoziţiile art. 1 pct. 32 din Legea nr. 459/2006 (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 994/13.12.2006). Faţă de principiul constituţional al neretroactivităţii legii noi, acest text normativ nu putea fi de plano incident pentru o prescripţie care a început să curgă la momentul edictat de legea veche, în vigoare la data începerii ei.
Pe cale de consecinţă, în mod eronat instanţa de apel a invocat dispoziţiile art. 725 C. proc. civ., de vreme ce, raportat la situaţia de fapt, nu pot fi aplicate dispoziţii legale noi (art. 520 C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 459/2006) unei situaţii juridice deja stinse sub imperiul legii vechi ca efect al împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.
Împrejurarea că cererea introductivă de instanţă a fost înregistrată anterior declinării de competenţă, la Judecătoria Ploieşti, sub nr. 5942/281/2007, la data de 20 aprilie 2007, ulterior intrării în vigoare a legii noi, nu este în măsură să înlăture efectul extinctiv al împlinirii cursului prescripţiei extinctive al dreptului material la acţiune al apelanţilor-reclamanţi.
În motivarea recursului său, recurenta SC D.G.R. SRL arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susţine că, în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia tardivităţii declarării apelului, interpretând eronat prevederile art. 104 C. proc. civ., prin faptul că a extins aplicabilitatea acestora la situaţii pe care legiuitorul nu le-a inclus, fiind încălcat principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.
Arată că Decizia nr. 1281/2011 a Curţii Constituţionale combate concluzia instanţei de apel. Art. 82 alin. (1) invocat de către Curtea Constituţională nu priveşte modalitatea prin care reclamantul sau pârâtul poate să trimită actele procedurale către instanţă, ci modalităţile în care părţile pot lua contact între ele, sau instanţa poate comunica informaţii sau acte procedurale către acestea. De asemenea art. 86 alin. (3) se referă doar la comunicarea actelor procedurale de către instanţa de judecată, prin agent procedural, prin poştă sau fax.
Curtea Constituţională interpretează textul de lege, raportându-se atât la dispoziţiile art. 82 şi art. 86 C. proc. civ. aplicabil, cât şi la art. 93 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, în sensul că părţile nu sunt împiedicate să trimită cererile prin alte mijloace de comunicare, cum nici nu s-a pretins, însă trimiterea prin poştă, permite acordarea de dată certă la momentul depunerii la oficiul poştal, iar trimiterea prin alte modalităţi, curier, fax, inclusiv depunerea personal sau prin reprezentant, presupune primirea de dată certă la momentul înregistrării la registratura instanţei, în termenul legal.
Prin urmare, Curtea de Apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 104 C. proc. civ., extinzând sfera serviciilor poştale, derulate prin Poşta Română, la serviciile prestate de firma de curierat. Nimic nu împiedica vreuna dintre părţile litigante să comunice instanţei actele procedurale proprii prin intermediul serviciilor poştale efectuate de societăţi de curierat, condiţia fiind însă ca acestea să fie prezentate registraturii instanţei judecătoreşti în termenul legal sau în termenul stabilit de judecător.
Atribuirea datei certe a depunerii corespondenţei, în raport de care se poate aprecia îndeplinirea în termen a actelor de procedură, poate fi făcută după cum prevede art. 104 C. proc. civ., doar de oficiul poştal.
Textul legal cuprins în C. proc. civ. aplicabil este de strictă interpretare şi extinderea sferei persoanelor (fizice sau juridice) care să preia corespondenţa şi să certifice realitatea depunerii acesteia ar însemna o nepermisă adăugare la lege.
În noul C. proc. civ., neaplicabil însă cauzei, a fost introdus art. 183 care stipulează că actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat ori la un serviciu specializat de comunicare, este socotit a fi făcut în termen.
Pe cale de consecinţă, în principal, solicită respingerea apelului formulat către G.G. şi G.L. ca tardiv.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune arată că, deşi acţiunea în revendicare de drept comun este una imprescriptibilă, această regulă cunoaşte o excepţie, cea reglementată de art. 520 alin. (1) C. proc. civ. care este aplicabil în speţă. Prin aceasta excepţie, se consideră că prescripţia extinctivă a acţiunii în revendicarea imobilului ce formează obiectul urmăririi silite imobiliare, începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.
Cum imobilul a fost dobândit prin executare silită şi nu prin convenţie, conform procesului-verbal de licitaţie din 11 iunie 2003, care a fost înscris în CF nr. F2 a Localităţii B. în data de 11 noiembrie 2003, termenul de 3 ani prevăzut de art. 520 C. proc. civ. s-a împlinit la data de 11 noiembrie 2006, înainte de formularea acţiunii de către reclamanţi.
Curtea Constituţională, a statuat că dispoziţiile speciale din materia adjudecării silite imobiliare fac parte dintr-o procedură legală, specială, derogatorie, prin care este ocrotit adjudecatarul, neputând constitui o atingere adusă dreptului de proprietate al altei persoane. Ca atare termenul de 3 ani instituit este unul special, stabilit pentru protecţia adjudecatarului în cadrul unei proceduri speciale, executarea silită, aceasta fiind limita în care, în mod rezonabil, se permite oricărei persoane care se consideră prejudiciată într-un drept al său, să acţioneze în instanţă.
În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, s-a arătat că „Prescripţia extinctivă a acţiunii în revendicarea imobilului ce formează obiectul urmăririi silite imobiliare, începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară”.
Sunt cereri în evicţiune şi, prin urmare, le este aplicabil termenul special de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 520 alin. (1) C. proc. civ., acţiunile în revendicare, prin care un terţ ce se pretinde titular al dreptului de proprietate asupra imobilului adjudecat şi care a pierdut posesia bunului, cere restituirea acestuia de la adjudecatar.
Dispoziţiile art. 520 alin. (1) sunt imperative, de ordine publică, reclamanţii neinvocând un motiv de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei.
Societatea recurentă susţine că soluţia Curţii de Apel Ploieşti este criticabilă şi sub aspectul retroactivităţii legii cu privire la aplicabilitatea art. 520 C. proc. civ. în forma existentă la momentul introducerii acţiunii, 2007.
În speţă, data la care s-a născut dreptul la acţiune este data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.
Referitor la aplicabilitatea imediată a normelor de procedură, aceste dispoziţii trebuie corelate şi cu prevederile C. proc. civ. care stipulează faptul că executarea silită se face după legea în vigoare la data efectuării ei. Art. 520 este cuprins în Cartea V „Despre executarea silită”, Capitolul IV „Urmărirea silită asupra bunurilor imobile, Secţiunea a VI-a „Dispoziţii speciale în materie de executare silită”, motiv pentru care orice cerere întemeiată pe dispoziţiile din acest titlu este supusă legii în vigoare de la momentul la care a început executarea silită, respectiv în anul 2004.
Susţine recurenta că, în soluţionarea acestui conflict de legi, guvernat de două principii complementare, principiul neretroactivităţii legii noi şi principiul aplicării imediate a legii noi, se impune a se constata că termenul de prescripţie de 3 ani, potrivit reglementării în vigoare la data la care a început să curgă, s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Cum legea nouă nu are efect retroactiv, nu se mai poate repune în discuţie ceea ce a fost stins prin efectul prescripţiei, nici cazul în care legea nouă, art. 520 în forma modificată prin Legea nr. 459/2006 ar prevedea un alt termen şi nici condiţiile prevăzute la acel moment în legătură cu scurgerea acestui termen.
De asemenea, cu privire la susţinerea Curţii de Apel în sensul că instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii prin depăşirea limitelor cererii de chemare în judecată cu care a fost investită întrucât a reţinut un alt temei de drept, arată că instanţa nu este ţinută de temeiul juridic al cererii şi în condiţiile în care partea adversă invocă un alt temei de drept, instanţa este obligată să se pronunţe şi pe acesta, altfel judecarea cererii s-ar face doar prin participarea reclamantului, prin prisma celor invocate de către el, fără să i se dea pârâtului posibilitatea să se apere.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prima critică, comună ambelor recurente, vizează soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la tardivitatea declarării apelului de către reclamanţi.
Astfel, în ceea ce priveşte modalitatea în care calea de atac declarată de reclamanţi a fost comunicată instanţei, şi anume printr-o firmă de curierat, recurentele învederează faptul că această modalitate de comunicare a actelor procedurale nu este reglementată de lege, în sensul că data aplicată pe plicul de expediere nu reprezintă dată certă, astfel cum este ştampila oficiului poştal aplicată pe plic.
Este adevărat că dispoziţiile art. 104 C. proc. civ. se referă exclusiv la modalitatea comunicării prin poştă a actelor procedurale, neputând fi extinse, prin analogie, la un serviciu de curierat privat. Cum în cauză nu sunt incidente dispoziţiile noului C. proc. civ., nu se aplică nici dispoziţiile referitoare la mijloacele de comunicare a actelor procedurale prevăzute de art. 183 alin. (1) din noua lege.
Însă instanţa de apel, în mod corect, a apreciat că art. 104 C. proc. civ. trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 86 C. proc. civ., ce reprezintă sediul materiei în ceea ce priveşte comunicarea tuturor cererilor şi actelor de procedură, raportat la care art. 104 constituie o normă specială, nu însă şi o prezumţie irefragabilă, cum au susţinut recurenţii.
În lumina reglementării generale prevăzută de art. 86 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 29 din O.U.G. nr. 138/2000, aria posibilităţilor de comunicare a actelor procedurale s-a lărgit către orice alte mijloace care asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii.
Recurentele au susţinut că art. 86 este aplicabil numai actelor comunicate de către instanţe, nu şi celor transmise de părţi către instanţe.
Însă, potrivit interpretării dată acestui text de lege de către Decizia nr. 1281/2011 a Curţii Constituţionale, se reţine că art. 104 nu exclude transmiterea actelor procedurale şi prin alte mijloace de comunicare, mijloace care sunt definite de art. 86 şi se aplică şi în situaţia transmiterii către instanţe a acestor tipuri de acte.
În acest sens, Curtea Constituţională a constatat că art. 104 C. proc. civ., nu limitează drepturile părţilor de a comunica cu instanţele judecătoreşti, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanţelor prin orice mijloace, cu condiţia, subînţeleasă, de a o face în termenele prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 104 C. proc. civ., se arată în decizia menţionată, impun tocmai comunicarea actelor de procedură înăuntrul termenelor legale şi nu, neapărat, o anumită modalitate de comunicare a acestora.
De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că textul art. 104 C. proc. civ. nu exclude nici explicit, nici implicit alte modalităţi de comunicare a actelor de procedură, altele decât transmiterea prin poştă. Acest text reprezintă o reglementare normativă tehnică care stabileşte regula generală în privinţa actelor de procedură trimise instanţelor prin poştă, care se socotesc a fi îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea acestui termen. Astfel, momentul de la care începe să curgă termenul nu poate fi afectat sau modificat de modalitatea de comunicare sau notificare a actelor de procedură.
Instanţa de contencios constituţional precizează totodată că prin C. proc. civ. se aduc în prim plan şi alte modalităţi de comunicare a actelor de procedură, de exemplu, prin art. 82 alin. (1), art. 86 alin. (3) sau art. 132 alin. (2). În acest sens, alin. (3) al art. 86 C. proc. civ., sediul general al materiei în privinţa modalităţilor de comunicare a actelor de procedură, prevede că „în cazul în care comunicarea (...) nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia”.
Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, mijloacele de comunicare între părţi şi instanţa de judecată nu se limitează la procedura comunicării personal sau prin poştă a înscrisului, fiind permisă de lege transmiterea actului procedural şi prin alte mijloace, fără a afecta curgerea unui termen procedural.
Nu poate fi reţinută afirmaţia recurentelor referitoare la inaplicabilitatea Deciziei nr. 1281/2011 a Curţii Constituţionale pe motiv că prin aceasta s-a respins o excepţie de neconstituţionalitate, astfel că nu este opozabilă erga omnes, câtă vreme Curtea Constituţională a susţinut, constant în jurisprudenţa sa, că „forţa obligatorie ce însoţeşte deciziile Curţii se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta”. Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (spre exemplu, decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, Decizia nr. 1415/2009 sau Decizia nr. 414/2010).
Mai mult, Decizia Curţii Constituţionale nr. 448/2013 menţionează că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text de lege, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare.
Cu privire la procedura de acordare de dată certă, corect a apreciat instanţa de apel că aceasta oferă garanţii suplimentare pentru situaţiile în care se poate contesta momentul transmiterii (cum ar fi în cazul mijloacelor electronice de transmitere a infomaţiei, fax, email, în care s-ar putea altera data transmisiei) însă menţiunea înscrisă pe plic, la momentul încredinţării către curier a corespondenţei, reprezintă o dovadă a datei de expediere până la proba contrară. Pe de altă parte, verificarea formulării în termen a unui act procedural nu se limitează la eventuala dată certă conferită acestui act la momentul înregistrării sale într-un registru al instanţei, întrucât cele două situaţii juridice sunt distincte, ci se utilizează orice mijloc de probă, îngăduit de lege, apt a face dovada contrară menţiunii referitoare la dată, în cazul în care aceasta se contestă.
Prin urmare, nefiind dovedită în cauză încălcarea unei dispoziţii imperative a legii în ceea ce priveşte proba datei declarării căii de atac şi nefiind contestată menţiunea înscrisă pe plicul cu care s-a transmis cererea de apel, în mod corect instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii declarării apelului, calculând ca dată a efectuării actului procedural, data înscrisă pe plic, ce reprezintă data înmânării corespondenţei către firma de curierat.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, comună, referitoare la calificarea acţiunii şi aplicarea normelor de drept material, inclusiv cele privind prescripţia dreptului la acţiune în materia revendicării unui imobil adjudecat la licitaţie într-o procedură de vânzare silită, precum şi rezolvarea conflictului de legi în timp, susţinerile recurentelor sunt întemeiate.
Principalele argumente ale instanţei de apel, combătute de recurente, au fost cel referitor la încălcarea principiului disponibilităţii, prin aplicarea în cauza întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a unei prescripţii speciale de 3 ani, precum şi nerespectarea principiului aplicării legii procedurale noi, în ceea ce priveşte forma art. 520 C. proc. civ.
Nu s-a contestat în cauză faptul că acţiunea reclamanţilor este o acţiune în revendicare imobiliară care, însă, poartă asupra unui imobil adjudecat într-un proces de executare silită imobiliară prin procedura licitaţiei publice.
În această situaţie, chiar dacă norma de drept material, raportat la care se soluţionează fondul cauzei, este cea prevăzută de art. 480 C. civ., devine incidentă dispoziţia specială conţinută de art. 520 C. proc. civ., derogatorie de la regimul imprescriptibil al acţiunii în revendicare imobiliară, edictată cu scopul de a proteja pe adjudecatarul care a dobândit bunul într-o astfel de situaţie juridică specială. Această dispoziţie, menită a crea o situaţie de mai mare siguranţă dreptului de proprietate dobândit ca efect al adjudecării, a limitat în timp posibilitatea formulării oricăror cereri de evicţiune, instituind un termen de 3 ani pentru orice tip de acţiune ce are ca scop evingerea adjudecatarului. Prin urmare, art. 520 C. proc. civ. nu reprezintă un alt temei juridic, aplicat de instanţa de fond cu încălcarea principiului disponibilităţii, astfel cum greşit a apreciat instanţa de apel, ci este o condiţie de exercitare a însuşi dreptului material la acţiune, dedus judecăţii, care se stinge dacă nu a fost exercitat în termenul impus de lege.
Cu privire la conflictul temporal de legi, Înalta Curte reţine că, deşi termenul special de prescripţie îşi are sediul materiei în C. proc. civ., el este un termen de drept substanţial şi nu procedural, al cărui regim juridic este dat de legea în vigoare la data naşterii raportului juridic de drept substanţial ce constituie obiect al litigiului.
Prin urmare, din acest punct de vedere, art. 520 C. proc. civ. este aplicabil, în cauză, în forma în vigoare la data începerii curgerii prescripţiei (11 noiembrie 2003) şi nu cea existentă la data introducerii acţiunii pendinte (20 aprilie 2007), nefiind incidente, faţă de natura juridică a instituţiei prescripţiei extinctive, de drept substanţial, dispoziţiile art. 725 C. proc. civ. care reglementează imediata aplicare a dispoziţiilor legii noi de procedură.
În ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie, judicios a apreciat instanţa de fond, în baza art. 520 C. proc. civ., că acesta a început să curgă la data intabulării procesului-verbal de licitaţie (actul de adjudecare prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra bunului prin vânzare silită în patrimoniul adjudecatarului), respectiv 11 noiembrie 2003 şi s-a împlinit la data de 11 noiembrie 2006, fără ca în cauză să se fi făcut dovada existenţei unui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei.
Cum la momentul introducerii acţiunii în revendicare termenul de prescripţie se împlinise, în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea principală în revendicarea bunului adjudecat ca prescrisă, cererile referitoare la nulitatea încheierii de carte funciară şi a actelor de înstrăinare subsecvente, precum şi de rectificare a cărţilor funciare, având un caracter accesoriu.
Prin urmare, Înalta Curte va admite ambele recursuri, va modifica în parte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia recurată în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanţi ca nefondat, menţinând dispoziţia din decizie referitoare la respingerea excepţiei tardivităţii apelului.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., vor fi obligaţi intimaţii-reclamanţi la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC D.G.R. SRL, reprezentând onorariu avocaţial, în cuantum diminuat, calculat proporţional cu volumul activităţii depuse şi complexitatea cauzei în actuala fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de către pârâţii V.C. şi SC D.G.R. SRL împotriva deciziei nr. 158 din 26 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţii G.G. şi G.L. împotriva sentinţei nr. 5662 din 12 decembrie 2012 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă, ca nefondat.
Menţine dispoziţia din decizie referitoare la respingerea excepţiei tardivităţii apelului.
Obligă pe intimaţii – reclamanţi la plata sumei de 2.000 RON, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă SC D.G.R. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1820/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1823/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
