ICCJ. Decizia nr. 1823/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1823/2014
Dosar nr. 13229/3/2012
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din 28 iulie 2011, reclamanţii G.I.S.S. şi G.M.D.F. au chemat în judecată pe pârâta S.E. solicitând obligarea acesteia de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul format din teren în suprafaţă de 190 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, sector 2, str. I.C.
În motivare, au arătat că imobilul revendicat a aparţinut defunctei lor mame G.V., decedată la data de 24 mai 2001, ai cărei unici moştenitori sunt, fiind trecut abuziv în proprietatea statului prin decizia din 25 septembrie 1984 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, ca urmare a faptului că aceasta a părăsit ţara, fiind aplicate dispoziţiile Decretului nr. 223/1974.
Solicitând compararea titlului lor de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris în registrul de transcripţiuni din 28 iulie 1941, ce provine de la adevăratul proprietar, şi titlul pârâtei, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 2002, care provine de la un non dominus, au cerut să se dea preferinţă titlului lor de proprietate întrucât este mai vechi şi provine de la adevăratul proprietar.
În drept, au fost invocate prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ.
La 6 ianuarie 2012 pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 4983 din 3 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 27826/300/2011, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că reclamanţii şi-au evaluat pretenţiile la suma de 741.737 RON şi că, astfel, devin incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată la data de 18 aprilie 2012, sub nr. 13229/3/2012.
Prin sentinţa civilă nr. 2410 din 21 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi cea a lipsei calităţii procesuale active şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, obligându-i pe reclamanţi la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., se analizează atât din punct de vedere procesual cât şi din punct de vedere al dreptului material, dată fiind adoptarea Legii nr. 10/2001, care reglementează un cadru special de valorificare a drepturilor recunoscute persoanelor fizice sau juridice în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat.
Analizând corelaţia dintre legislaţia generală şi cea specială, respectiv între C. civ. şi Legea nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în cadrul deciziei nr. 33/2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii, în sensul că legea specială se aplică cu prioritate, dat fiind principiul specialia generalibus derogant, urmând însă a analiza de la caz la caz dacă prin aplicarea acestui principiu se aduce atingere drepturilor recunoscute de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1.
În ceea ce priveşte raportul dintre legea generală şi legea specială, privit din perspectiva respectării dreptului de proprietate reglementat de convenţie, s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Pentru a răspunde unor astfel de exigenţe, C.E.D.O. a analizat în lumina ansamblului circumstanţelor cauzei dacă gradul de acces oferit de către legislaţia naţională este suficient pentru a asigura unei persoane dreptul la un tribunal, cu verificarea împrejurării ca dreptul reclamantului de acces la o instanţă să fie unul efectiv şi nu teoretic şi iluzoriu.
Accesul la o instanţă, doar pentru a se constata inadmisibilitatea acţiunii iniţiate de către reclamant, fără o analiză a fondului cererii, prin jocul aplicării unor dispoziţii legale, nu este de natură să respecte exigenţele art. 6 din Convenţie (cauza Canciovici contra României, cauza Lungoci contra României, cauza Ionescu şi N contra României, cauza Faimblat contra României).
În considerarea acestor statuări ale instanţei europene, prima instanţă a arătat că, respingerea de plano a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ca urmare a existenţei unor dispoziţii speciale cu privire la redobândirea bunurilor preluate abuziv de către stat, fără o analiză în concret a dreptului invocat de către reclamant, nu poate fi compatibilă cu legislaţia europeană în materia drepturilor omului.
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active sub aspectul faptului că reclamanţii nu ar fi acceptat succesiunea defunctei lor mame, C.V., în termenul de şase luni reglementat de art. 600 C. civ., tribunalul a constatat caracterul neîntemeiat al acesteia în condiţiile existenţei certificatului de moştenitor din 2 aprilie 2012 emis de către Biroul Notarial Public A.L., care le atestă calitatea de moştenitori ai defunctei.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa a reţinut că reclamanţii invocă drept izvor al pretinsului lor drept de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I.C., sector 2, contractul de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1941, prin care bunul a fost dobândit de către autoarea lor C.V., iar pârâta invocă drept izvor al pretinsului său drept de proprietate contractul de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 2002 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 112/1995.
Evocând situaţia-regulă a acţiunii în revendicare, anume când ambele părţi în litigiu invocă un drept de proprietate asupra imobilului, s-a arătat că se procedează la compararea celor două titluri de proprietate exhibate de către părţi pentru a se determina, în funcţie de vechimea titlului, de provenienţa sa sau de realizarea operaţiunilor de publicitate imobiliară, în ce măsură unul dintre ele este preferabil.
În cauza de faţă, pentru a se proceda la compararea titlurilor de proprietate, trebuie verificat în ce măsură reclamanţii, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, deposedat de către stat, mai pot pretinde că au un drept de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.
Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., dezvoltată în interpretarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului noţiunea de „bun” poate cuprinde atât „bunurile existente”, cât şi valorile patrimoniale, respectiv creanţele cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate, neintrând în categoria „bunurilor actuale” speranţa de a obţine recunoaşterea unui vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă sau creanţele condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiilor (hototărârea din cauza Prinţul Hans Adam II de Lichtenstein contra Germania).
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun actual”, jurisprudenţa C.E.D.O., stabilită în hotărârile pronunţate împotriva României, a cunoscut nuanţări, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.
După ce a evocat prin exemple, evoluţia jurisprudenţei instanţei de contencios european în definirea noţiunii de „bun”, prima instanţă a făcut referire la decizia din 2010 din hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în care Curtea a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, Curtea, în ceea ce priveşte existenţa unui „bun actual” a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant emisă de către o autoritate administrativă sau judiciară.
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, instanţa europeană a statuat în hotărârea-pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionat de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Sub acest aspect, s-a menţionat că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.
Tribunalul a constatat că, drept urmare a schimbării jurisprudenţei C.E.D.O. (prin hotărârea din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României), nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi existenţa unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către stat, prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior (cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României).
Dacă în jurisprudenţa anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi şi că hotărârile judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea naţionalizării reprezenta o recunoaştere explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, şi-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaşte în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existenţa unui nou drept ce se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, situaţie în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuzivă printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv de Legea nr. 10/2001.
Pe baza acestor elemente, tribunalul a reţinut că, în urma deciziei din Cauza Maria Atanasiu şi alţii contra România, existenţa unui „bun actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate al reclamantului iar „speranţa legitimă” presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Raportând aceste consideraţii desprinse din jurisprudenţa C.E.D.O. la situaţia din cauza de faţă, tribunalul a constatat că reclamanţii nu au în patrimoniul lor un „bun actual”, dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ieşind din patrimoniul autoarei lor ca urmare a preluării de către stat prin decizia din 25 septembrie 1984, nemaifiind posibilă restituirea efectivă a acestuia şi reintrarea în patrimoniul foştilor proprietari, aceştia putând beneficia de un drept la despăgubire, în măsura în care au urmat procedurile prevăzute de legislaţia cu caracter reparator adoptată în materia imobilelor naţionalizate.
A mai reţinut că pentru imobilul în litigiu reclamanţii nu au efectuat nici un alt demers în vederea recuperării, aceştia neuzând în termenul legal de posibilitatea de a obţine desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi având ca obiect imobilul revendicat, neformulând nici o notificare în termenul imperativ prevăzut de Legea nr. 10/2001.
În condiţiile în care dreptul de a cere constatarea nulităţii sau anularea contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul pârâtei s-a prescris, dreptul de proprietate al acesteia s-a consolidat, aceasta deţinând un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, respectiv o „speranţă legitimă” de a păstra respectivul bun.
Având în vedere jurisprudenţa C.E.D.O., astfel cum ea a evoluat pe parcursul anilor, potrivit căreia constatarea naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci dă dreptul doar la despăgubire, tribunalul a reţinut inexistenţa în patrimoniul reclamanţilor a unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat precum şi consolidarea titlului pârâtei ca urmare a neintroducerii în termen a acţiunii având ca obiect nevalabilitatea dreptului de proprietate al acesteia.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a constatat că nu mai este posibilă compararea titlurilor exhibate de către părţi, ca în cazul clasicei acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în care ambele părţi erau în posesia unor titluri, dar care proveneau de la autori diferiţi, nefiind posibilă analiza titlului mai bine caracterizat, atâta vreme cât reclamanţii nu au un drept de proprietate care să poată fi exercitat în mod efectiv şi care să fi fost recunoscut de vreo autoritate juridică sau administrativă cu privire la bunul în litigiu.
Reţinând culpa procesuală a reclamanţilor, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe aceştia la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv a onorariului de avocat, achitat conform chitanţei din 21 decembrie 2012.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 10 A din 10 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în considerentele căreia s-a arătat că, pentru a demara operaţiunea de comparare a titlurilor de proprietate şi pentru a face aplicare dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, instanţa are a stabili, mai întâi, care din părţi este deţinătoarea unui bun actual.
Iniţial, în cauzele Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache şi alţii contra României, dar şi Brumărescu contra României, Străin şi alţii contra României, Răţeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României şi Porţeanu contra României, C.E.D.O. a apreciat că, în speţele respective, reclamanţii din acţiunile în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât instanţele în mod greşit le-au respins acţiunile.
Instanţa europeană a conchis că vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Spre deosebire însă, de cauza de faţă, în acele speţe, reclamanţii erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a faptului că obţinuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii bunurilor printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii reclamanţi a imobilului în litigiu.
Reclamanţii nu au obţinut, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care statul, prin unitatea administrativ-teritorială aferentă, să fi fost obligat la predarea imobilului şi nici o astfel de hotărâre prin care să se fi statuat asupra nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare exhibat de către pârâtă.
De asemenea, reclamanţii nu au intentat o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că aceasta din urmă prezintă un titlu de proprietate valabil.
Referindu-se, la rândul său, la hotărârea pilot din 12 octombrie 2010 a C.E.D.O. din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a arătat că instanţa europeană a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale.
Noţiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenţia. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
Or, în prezent, nu există o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor care să conducă la concluzia că astfel de acţiuni în revendicare sunt admise, mai cu seamă după pronunţarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a hotărârii Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Aceste constatări ale instanţei europene, cu valoare de principii, reliefate în hotărârile C.E.D.O., nu permit constatarea că reclamanţii au calitatea de titulari ai unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât ei nu sunt beneficiarii unei hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi restituit imobilul din litigiu.
În plus, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Dacă nici o instanţă sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanţilor, în mod definitiv, un drept de a li se restitui bunul imobil vizat, chiar dacă hotărârile pe care aceştia le deţin constată în conţinutul lor ilegalitatea naţionalizării, reclamanţii nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri judecătoreşti nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură.
Totuşi, dacă constatarea juridică a naţionalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a considrat că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparaţie.
În raport de aceste statuări, instanţa de apel a concluzionat că, deşi este real că Decretul nr. 223/1974 contravine dispoziţiilor art. 12 din Constituţia din 1965, prin simplul fapt al constatării nulităţii titlului statului asupra apartamentului din litigiu, reclamanţii nu sunt titularii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru a putea obţine restituirea în natură.
Aceştia nu pot obţine restituirea în natură a imobilului nici în baza legislaţiei interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Reclamanţii nu au formulat nici cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 şi nici notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din litigiu, astfel cum a reţinut necontestat prima instanţă .
Reţinând şi că prevederile art. 274 C. proc. civ., au fost just interpretate şi aplicate de către prima instanţă când i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON cu acest titlu şi apreciind că, în raport de complexitatea cauzei şi prestaţia apărătorului pârâtei, nu se impunea reducerea onorariului de avocat în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs apelanţii-reclamanţi, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, iar pe fond, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, în sensul obligării intimatei-pârâte să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, compus din teren în suprafaţă de 190 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, str. I.C., sector 2.
În motivarea recursului declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au formulat următoarele critici de recurs:
- motivarea deciziei atacate dovedeşte că instanţa de apel a preluat susţinerile apelanţilor-pârâţi, interpretând într-un mod cu totul particular cadrul legal de soluţionare a cauzei, admiţând ideea că statul ar fi fost adevăratul proprietar al bunului imobil, însă a omis să ia în considerare faptul că titlul statului nu a fost niciodată valabil, întrucât preluarea a fost abuzivă şi neconstituţională.
Recurenţii au susţinut că este de notorietate faptul că Decretul nr. 223/1974 contravine dispoziţiilor constituţionale din acel moment, dispoziţii cu forţă juridică superioară decretului, trecerea în proprietatea statului a imobilului fiind în contradicţie cu art. 12 din Constituţia României din 1965, în vigoare la acea dată.
Autoarea recurenţilor-reclamanţi, plecând din ţară, a fost obligată printr-o lege abuzivă să renunţe la locuinţă în favoarea Statului Român, fără a primi „o dreaptă şi prealabilă despăgubire”, aşa cum prevede art. 481 C. civ.
Trecerea în proprietatea statului a imobilului sus menţionat a fost un act abuziv, legiuitorul îndreptând această eroare prin abrogarea Decretului nr. 223/1974, ca dovadă că acest act normativ a fost o măsură nelegală.
Deoarece au fost lipsiţi de acest imobil împotriva voinţei lor, prin încălcarea arbitrară a dreptului de proprietate ce le era ocrotit din punct de vedere juridic, imobilul nu poate fi considerat ca fiind preluat de stat cu titlu valabil, fapt recunoscut chiar şi de către instanţa de apel.
În aceste condiţii, este evident că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, iar statul, ca „non dominus”, nu ar fi trebuit să îl poată vinde.
- instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit textele de lege invocate, deoarece cadrul legal al cauzei este bazat pe aplicarea prevederilor art. 480 C. civ. şi nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, deoarece recurenţii-reclamanţi au solicitat doar compararea celor două titluri valabile deţinute de părţi, urmând ca instanţa să examineze şi să compare cele două titluri, constatând care dintre acestea este mai bine caracterizat şi, deci, preferabil.
Recurenţii-reclamanţi nu au contestat valabilitatea titlului intimatei-pârâte, pentru ca instanţa să se pronunţe pe baza prevederilor Legii nr. 10/2001, care reglementează alte raporturi juridice.
De aceea nu au nici o relevanţă în cauză aprecierile despre buna sau reaua-credinţă cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare între stat şi intimata-pârâtă, deoarece recurenţii-reclamanţi nu adus în discuţie şi nici nu au contestat în vreun fel aceste aspecte.
Nici colecţia interminabilă de jurisprudenţă a C.E.D.O. prezentată de instanţa de apel ca argument suprem nu este relevantă în cauză din aceleaşi motive, respectiv faptul că recurenţii-reclamanţi nu se judecă cu Statul Român pentru a-i solicita acestuia reparaţii, ci cu o persoană particulară care deţine şi ea un titlu valabil pentru acelaşi imobil.
Practic, când ambele părţi produc titluri, va avea câştig de cauză partea al cărui drept este preferabil, iar recurenţii susţin că ei sunt cei care deţin dreptul şi titlul preferabil. Aceasta întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 28 iulie 1941, transcris în registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare nr. 10229 din 28.07.1941, provine de la un autor necontestat, în urma unui act legal, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare din 11 noiembrie 2002, invocat de intimata-pârâtă, provenine de la Stat, care nu a dobândit niciodată proprietatea asupra imobilului în mod legal, respectiv printr-o lege corect aplicată (Decizia nr. 73/1975 a Curţii Constituţionale).
Aceasta înseamnă că imobilul nu ar fi trebuit să facă obiectul Legii nr. 112/1995, întrucât legea se referă la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, imobile pe care chiriaşii le puteau cumpăra de la stat.
Neavând calitatea de adevărat proprietar al imobilului, Statul Român nici nu ar fi trebuit să aibă posibilitatea să-l înstrăineze în mod valabil intimatei.
- Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, chiar formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, întrucât din cuprinsul legii nu reiese împiedicarea posibilităţii promovării unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun.
Efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, posesia, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres şi prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În situaţia în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă nu numai calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, ci şi calea acţiunii directe în revendicarea imobilului întrucât prevederile legii speciale nu exclud nici expres şi nici implicit acţiunea în revendicare împotriva cumpărătorului posesor al imobilului preluat abuziv de către stat.
În acest sens, deşi art. 18 lit. d) [în prezent lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriaşului cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, această normă legală nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat, în cadrul acţiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.
Art. 46 (în prezent art. 45) din Legea nr. 10/2001 vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare, analizată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 948 C. civ., şi nu justifică extinderea efectelor lui la raporturile dintre cumpărător şi proprietarul deposedat în materia revendicării, aşa cum s-a procedat în cazul de faţă.
Normele Legii nr. 10/2001 nu pot fi aplicate în cadrul acţiunii în revendicare, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se aplică prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi al art. 20 alin. (2) din Constituţia României, avându-se în vedere principiile de interpretare ale C.E.D.O. reflectate în cauzele contra României, în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.
Privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporţionalităţii.
În evaluarea proporţionalităţii, C.E.D.O. ţine cont de marja de apreciere a statului, dar şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
În alte cauze C.E.D.O. a considerat că „în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării injustiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1” (Cauza Răţeanu contra României).
Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, Curtea a atras atenţia şi „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar.
Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nici o distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului” (Cauza Păduraru contra României).
Instanţa europeană a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, înţelegându-se că nici unul dintre aceştia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Recurenţii au mai susţinut că, în conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, se impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, recunoaşterea priorităţii normei din Convenţie, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
La data de 10 iunie 2014, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, recursul declarat urmând a fi respins în consecinţă.
Cea dintâi critică a recursului a contestat analiza pe care instanţa de apel a făcut-o în soluţionarea acţiunii în revendicare, criticându-se acceptarea ideii că statul ar fi fost adevăratul proprietar al bunului imobil, în condiţiile în care, au susţinut recurenţii, acesta a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, act normativ care contravenea în mod evident art. 12 din Constituţia României din anul 1965 şi care, a şi fost abrogat după anul 1989. Fiind preluat de stat fără titlu valabil, bunul imobil nu ar fi trebuit să se poată vinde de către un „non dominus”.
Înalta Curte constată însă critica drept nefondată întrucât motivarea deciziei apelate nu îndreptăţeşte pe recurenţi la formularea acesteia, din nici un considerent al instanţei de apel neputându-se deduce că aceasta ar fi fost premisa de soluţionarea a cauzei şi raţiunea pentru care a fost menţinută soluţia adoptată de către prima instanţă.
Dimpotrivă, considerentele regăsite în decizia atacată dovedesc faptul că instanţa de apel a împărtăşit opinia reclamanţilor care, pe cale incidentală, au pus în discuţie nevalabilitatea titlului statului de dobândire a imobilului, reţinând ca fiind real faptul că Decretul nr. 223/1974 contravenea dispoziţiilor art. 12 din Constituţia României din 1965.
Aceeaşi instanţă a arătat însă, în continuarea raţionamentului său care a prezentat în prealabil evoluţia jurisprudenţei C.E.D.O. în definirea noţiunii specifice de „bun actual”, că potrivit dezlegărilor de principiu regăsite în cauza M. Atanasiu ş.a. împotriva României, simplul fapt al constatării nulităţii/nevalabilităţii titlului statului asupra apartamentului în litigiu nu este suficient pentru a conduce la constatarea calităţii reclamanţilor de titulari ai unui „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, calitate care să justifice necesitatea asigurării protecţiei specifice a dreptului de proprietate în baza acestui text convenţional şi, deci, posibilitatea acestora de a obţine restituirea în natură a bunului.
Curtea de apel a opinat că, în acord cu dezlegările jurisprudenţiale ale instanţei de contencios european din cauza anterior menţionată, obligatorii pentru autorităţile de stat române, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, este nevoie, în plus, ca reclamanţii să se afle în posesia unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi executorii prin care instanţele naţionale să le fi recunoscut acestora calitatea de proprietari şi prin care să se fi dispus în mod expres restituirea.
Or, în acest punct, instanţa de apel a observat, ca şi tribunalul, că reclamanţii nu au iniţiat până în prezent nici un demers administrativ ori judiciar care să fi putut conduce la un atare rezultat, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii de recunoaştere a calităţii de proprietar şi prin care să se fi dispus restituirea bunului.
De asemenea, a reţinut că aceştia nici nu au promovat, în termenul limită al art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu pe care statul l-a încheiat cu intimata-pârâtă S.E., împrejurare ce a condus la consolidarea dreptului dobândit la aceasta şi, implicit, la imposibilitatea contestării legitimităţii dreptului statului de a dispune de bunul dobândit în condiţiile anterior evocate.
Aşadar, cu totul alte considerente decât cele pretinse fără temei de către recurenţi, anume că statul ar fi fost văzut ca adevăratul proprietar al bunului imobil astăzi revendicat, au concurat la adoptarea soluţiei criticate pe calea prezentului recurs.
Nici cea de-a doua critică a recursului, privitoare la nesocotirea cadrului legal de soluţionare a cauzei, dat de dispoziţiile art. 480 C. civ., nu este întemeiată, dovedindu-se că, prin formularea acesteia, recurenţii-reclamanţi ignoră dezlegările jurisdicţionale cu caracter obligatoriu date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii ce a făcut obiectul deciziei nr. 33/2008.
Practic, prin invocarea acestei critici, recurenţii-reclamanţi s-au plâns de faptul că, deşi ei şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., cerând ca instanţele să procedeze la o simplă comparare a titlurilor de proprietate concurente, în urma căreia să recunoască preferabilitatea celui mai bine caracterizat (prin origine, vechime, mod de dobândire) acestea nu au dat curs solicitării, ci au făcut aplicare în cauză dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi au soluţionat acţiunea în revendicare în raport de elemente străine cauzei, neinvocate de către reclamanţi.
Înalta Curte reţine că modalitatea în care au procedat instanţele de fond în soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare corespunde întrutotul îndrumărilor şi dezlegărilor în drept conţinute în decizia nr. 33/2008, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cu care concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalis derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar soluţionarea acţiunilor în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, vizând imobile ce intră în sfera sa de reglementare, nu mai pot fi judecate după regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, fiind necesar a se lua în considerare şi a se da eficienţă efectelor create prin aplicarea legii speciale.
Doar pentru că acţiunea în revendicare de faţă face parte din categoria acelora ce au făcut obiectul deciziei nr. 33/2008 şi întrucât instanţele de fond au făcut aplicare îndrumărilor obligatorii ale acesteia s-a ajuns ca, în cauză, soluţionarea litigiului să aibă loc într-un cadru legal mai larg decât cel dorit de reclamanţi şi, în a cărui limitare la prevederile art. 480 C. civ. (aşa cum aceştia au voit-o), reclamanţii nu pot avea nici un rol, fiind vorba despre regimul legal de reglementare al bunului, aplicabil în mod imperativ şi obligatoriu, independent de voinţa ori interesele particulare ale anumitor subiecţi de drept.
Astfel fiind, o critică de nesocotire a cadrului legal de soluţionare a cauzei, care ar fi trebuit să se rezume, în opina recurenţilor, la aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., nu ar putea fi primită, o atare abordare nesocotind, în primul rând, regimul de reglementare a bunului în dispută şi, nu în ultimul rând, ignorând dezlegările şi îndrumările obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în aplicarea acestuia în cuprinsul deciziei nr. 33/2008.
Cea de-a treia critică a recursului, întocmai ca şi precedenta, aduce în discuţie problematica generată de acţiunile în revendicare de drept comun, introduse sub regimul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi având ca obiect imobile din sfera de aplicare a acesteia, problematică ce a făcut obiectul de analiză al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008.
Astfel, asupra admisibilităţii introducerii unor atare acţiuni chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este şi inutil a se evoca statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cuprinsul acestei decizii, în condiţiile în care niciuna dintre instanţele de fond nu a declarat inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi. De altfel, aceste statuări au fost amintite de prima instanţă cu prilejul analizei şi respingerii excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii invocată de către intimata-pârâtă.
Invocarea de către recurenţii-reclamanţi a beneficiului art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul păstrării calităţii lor de proprietari ai imobilului, nu mai poate avea loc, observându-se că acest text legal a fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, acesta nemaifăcând parte din fondul activ legislativ la data introducerii acţiunii, respectiv 28 iulie 2011.
Asupra opţiunii pe care recurenţii pretind că ar avea-o între calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi calea acţiunii în revendicare de drept comun, sub motivul că legea specială nu exclude nici expres şi nici implicit calea acţiunii în revendicare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în menţionata deciziei că un atare punct de vedere nu poate fi primit deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu poate fi reiterat în fiecare lege specială.
Şi argumentul că Legea nr. 10/2001 nu reglementează raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat, cu referire la dispoziţiile art. 18 lit. d) [devenit lit. c)] şi la cele ale art. 46 (actual art. 45), a fost înlăturat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a reţinut în considerentele deciziei de recurs în interesul legii că legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la imobilele preluate fără titlu valabil, precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobile în anumite condiţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], fiind infirmată opinia în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al legii speciale şi al C. civ.
Asupra necesităţii de a se ţine seama de efectele create prin aplicarea legii speciale, cu prilejul soluţionării acţiunilor în revendicare de drept comun, de tipul celei pendinte, care nu ar mai putea fi rezolvate apelând exclusiv la compararea titlurilor după regulile clasice aplicabile acţiunilor în revendicare de drept comun, a statuat aceeaşi deciziei nr. 33/2008, cum s-a arătat şi în cadrul analizei celei de-a doua critici a recursului, iar argumentul că normele Legii nr. 10/2001 nu ar putea fi aplicate litigiului de faţă, ca efect al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie care se aplică cu prioritate este unul eronat.
Acest text convenţional nu are rolul de a stabili reguli de judecată pentru un anumit tip de acţiune în justiţie, fie şi dintre cele ce au ca scop ocrotirea dreptului de proprietate, iar pentru invocarea beneficiului său, aşa după cum corect au reţinut ambele instanţe de fond, reclamanţii nu au dovedit existenţa în patrimoniu lor a unui „bun actual”, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., astfel cum aceasta a fost nuanţată prin decizia pilot din cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, a cărui existenţă să-şi aibă originea într-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care instanţele judecătoreşti să fi recunoscut acestora calitatea de proprietari şi să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
Recurenţii-reclamanţi nu explică de ce în cazul lor ar trebui ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie să se aplice prioritar în concurs cu legea naţională, în condiţiile în care aceştia, neurmând calea Legii nr. 10/2001, nici nu se pot plânge, aşa cum au făcut-o alţi foşti proprietari din jurisprudenţa instanţei europene evocată prin motivele de recurs, de absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii cuvenite şi recunoscute în baza legii speciale, şi în condiţiile în care, în mod constant, C.E.D.O. a recunoscut dreptul suveran al statelor de a adopta legi reparatorii, de a stabili domeniul de aplicare a acestora şi de a alege condiţiile în care acceptă să restituie dreptul de proprietate persoanelor deposedate. Aceasta întrucât, potrivit instanţei europene, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, nici un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe şi, cu atât mai puţin, un drept la restituirea în natură în toate cazurile, a însuşi bunului preluat.
Desigur, cunoaşterea principiilor decurgând din jurisprudenţa C.E.D.O. este importantă însă, în acelaşi timp nu pot fi ignorate aceleaşi principii decurgând din jurisprudenţa recentă a instanţei europene, cum ar fi cele din hotărârea pilot M. Atanasiu ş.a. contra României, pe care le-au menţionat şi aplicat în mod corect instanţele de fond şi care, de altfel, au fundamentat şi decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie ignorată de recurenţi cu ocazia formulării criticilor lor de recurs, care este însă obligatorie pentru instanţe.
Reţinând că instanţele de fond, contrar criticilor recurenţilor, au respectat cadrul legal de soluţionare al prezentei acţiuni în revendicare, prin aplicarea şi recunoaşterea efectelor legii speciale asupra drepturilor părţilor litigante, potrivit îndrumărilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin aplicarea corectă a principiilor jurisprudenţiale ale C.E.D.O., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat, soluţia adoptată în aceste circumstanţe fiind una legală.
Văzând modul de soluţionare a prezentei cereri de recurs, la solicitarea intimatei-pârâte şi făcând aplicare dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi să plătească acesteia cheltuieli de judecată efectuate în recurs, constând în onorariu de avocat, pentru plata căruia au fost depuse documente justificative, ce va fi diminuat la suma de 2.000 RON, în considerarea complexităţii scăzute a cauzei, dată de existenţa unei jurisprudenţe reglementate şi constante a instanţelor, dar şi a muncii depuse în organizarea apărării, în atare condiţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.I.S.S. şi G.M.D.F. împotriva deciziei nr. 10 A din 10 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi la 2.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata-pârâtă S.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1822/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1824/2014. Civil → |
|---|
