ICCJ. Decizia nr. 1829/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1829/2014

Dosar nr. 8782/86/2012

Şedinţa publică din 11 iunie 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 12 iulie 2012 şi înregistrată sub nr. 8782/86/2012, reclamantul I.C. a chemat în judecată pe pârâţii P.V., P.D. şi SC X.M. SRL solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 600.000 RON cu titlul de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că, în fapt, la data de 5 iunie 2012, în cotidianul O.S., editat de pârâta SC X.M. SRL, a fost publicat, sub semnătura D.P. (aparţinând pârâtului P.D.).

În cuprinsul articolului au fost prezentate o serie de afirmaţii insultătoare şi calomnioase formulate de pârâtul P.V. la adresa sa.

Susţine că toate afirmaţiile sunt lipsite de orice suport faptic real întrucât nu a fost niciodată acuzat sau cercetat pentru săvârşirea unor fapte de natura celor indicate (cămătărie, proxenetism, participare la furt), nu există niciun indiciu care să acrediteze ideea săvârşirii de către el a unor astfel de fapte, după cum nu există nici indicii sau fapte concrete din care să rezulte că ar avea legături cu clanuri interlope sau că ar fi săvârşit acte de manipulare sau intimidare a alegătorilor.

În contextul în care acuzaţiile ce i-au fost aduse prin articolul incriminat sunt în mod vădit calomnioase, ele fiind de natură să aducă în mod grav atingere onoarei şi reputaţiei sale, reclamantul susţine că prim-pârâtul, care a formulat practic aceste acuzaţii, se face vinovat de săvârşirea unei fapte civile delictuale generatoare de prejudicii morale.

Totodată, apreciază că răspunderea pentru atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale revine în egală măsură şi celorlalţi pârâţi, în calitate de redactor şi respectiv editor al publicaţiei în care a apărut articolul incriminat, întrucât aceştia au încălcat normele deontologiei profesionale, redând afirmaţiile prim-pârâtului fără să fi efectuat o minimă verificare în privinţa bazei lor factuale şi fără să-l fi contactat pentru a-i solicita punctul de vedere.

În acest sens, invoca practica C.E.D.O. în care s-a stabilit că editorului unei publicaţii îi revin în mod indirect aceleaşi îndatoriri şi responsabilităţi ca şi autorului articolului şi că afirmaţiile referitoare la fapte determinate, susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa unor dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţie, ziariştilor revenindu-le obligaţia de a verifica orice declaraţie publicată şi de a se asigura că aceasta are o bază factuală suficient de precisă şi proporţională cu natura şi forţa afirmaţiilor.

În consecinţă, a apreciat că tuturor celor trei pârâţi le incumbă răspunderea solidară pentru repararea prejudiciului cauzat de publicarea articolului incriminat, prin care s-a adus o atingere gravă onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului suferit, reclamantul a susţinut că aceasta trebuie să aibă în vedere gravitatea deosebită a acuzaţiilor formulate la adresa sa, faptul că aceste acuzaţii nu au absolut nici o bază factuală, împrejurarea că articolul incriminat a fost publicat în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale din anul 2012 cu scopul vădit de a-l denigra în mod public, precum şi împrejurarea că afirmaţiile din cuprinsul articolului i-au afectat în mod grav imaginea publică şi reputaţia de care se bucura, i-au distrus prestigiul social, compromiţându-i în totalitate şansele de a fi ales în funcţia publică pentru care a candidat.

Relevant este de asemenea şi faptul că, datorită tirajului cotidianului în care a fost publicat articolul, acesta a ajuns la cunoştinţa unui număr foarte mare de persoane şi a creat îndoieli serioase asupra persoanei şi reputaţiei sale.

În raport de toate aceste elemente, care i-au creat traume psihice puternice şi care i-au lezat în mod grav dreptul la onoare, reputaţie şi la propria-i imagine, reclamantul a apreciat că valoarea prejudiciului cauzat prin faptele ilicite ale pârâţilor este de 600.000 RON.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 72, art. 73, art. 1349, art. 1357-art. 1359, art. 1373 noul C. civ., art. 30, art. 31 din Constituţia României, art. 69, art. 70, art. 76 din Legea nr. 3/1974, art. 274 C. proc. civ.

Pârâtul P.V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată pentru următoarele aspecte:

Declaraţiile făcute de către pârât au avut strict caracter politic, de informare şi de împrospătare a memoriei alegătorilor asupra caracterului şi trecutului reclamantului.

Interviul a fost acordat în preajma alegerilor locale din luna iunie 2012 când reclamantul candida ca independent la un fotoliu de primar şi a fost acordat în calitate de om politic, ca preşedinte al organizaţiei judeţene Suceava a Partidei Romilor „Pro Europa”.

Scopul urmărit de către pârât a fost informarea alegătorilor şi nu se poate vorbi despre o atingere adusă imaginii publice a reclamantului deoarece această imagine publică era deja atinsă, prin propriile sale fapte, înainte de a acorda pârâtul interviul.

A susţinut pârâtul că, la nivelul oraşului Vatra Dornei, în care reclamantul deţine o oarecare notorietate, etichetele de „interlop”, „cămătar”, „proxenet” i-au fost aplicate de multă vreme de către opinia publică, iar reiterarea acestora în respectivul ziar nu a fost de natură să provoace cetăţenilor din localitate nicio revelaţie.

Sub aspectul apărării sale, în sprijinul afirmaţiilor de mai sus, a arătat că poate face dovada, cu martori, asupra caracterului de notorietate, la nivel local, a activităţilor reclamantului.

A apreciat că se poate vorbi de acordarea de daune morale în ipoteza în care imaginea imaculată a unei persoane a fost terfelită şi batjocorită cu intenţie de o altă persoană, provocându-i suferinţe morale şi afectându-i imaginea publică.

Pe de altă parte, nu se poate vorbi de o degradare a imaginii, despre un impact puternic al celor cuprinse în interviu, atât timp cât, la alegerile locale ce au urmat la scurt timp după interviu, reclamantul a fost votat de 1.748 de persoane, în condiţiile în care la alegerile parlamentare din 2008 fusese votat, în condiţiile unei participări mult mai numeroase la vot, de către 2640 de persoane.

Sub aspectul subiectiv, al suferinţei încercate şi a degradării imaginii în faţa persoanelor apropiate, pârâtul a depus un extras dintr-un interviu acordat de către reclamant mass-mediei locale, în care precizează că spusele pârâtului sunt „mizerii ordinare, iar oamenii care mă cunosc, şi nu sunt puţini la număr, le vor trata ca atare, adică le vor băga la coşul de gunoi”. A considerat pârâtul că, din acest interviu, rezultă că afirmaţiile sale nu i-au zguduit reclamantului încrederea personală şi, cu atât mai mult, nici persoanele apropiate şi anturajul extins nu i­-au dat de înţeles că au dat crezare celor expuse. A apreciat, în concluzie, că interviul nu a conţinut altceva decât declaraţii politice şi expunerea unor stări de fapt cu caracter de notorietate.

Ceilalţi intimaţi deşi legal citaţi nu s-au prezentat în instanţă şi nici nu au depus la dosar întâmpinare.

Instanţa a încuviinţat tuturor părţilor proba cu martori şi înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 960 din 24 mai 2013, Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea, a obligat în solidar pârâţii să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată .

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

La data de 5 iulie 2012, în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale din anul 2012, în cotidianul O.S., editat de pârâta SC X.M. SRL a fost publicat sub semnătura D.P. (aparţinând pârâtului P.D.).

În cuprinsul articolului au fost redate, textual, afirmaţiile pârâtului P.V. privind persoana reclamantului I.C., în sensul că ar avea un „CV de cămătar, proxenet şi coautor la spargerile caselor şi apartamentelor persoanelor cu avere”, că „acuzaţiile sunt fondate şi pot fi probate”, că acesta nu este cinstit, sincer, drept, el „încercând alianţe periculoase pentru oraş cu diverse clanuri şi grupări interlope”. Prin acelaşi articol, reclamantul a fost acuzat de intimidarea alegătorilor, de influenţă şi manipulare în atingerea scopurilor personale şi deservirea intereselor unor acoliţi, cu referire directă la un clan de interlopi, fiind numit „interlop traseist politic”.

S-a apreciat, de către instanţa de fond, că temeiul acordării daunelor morale îl reprezintă prejudiciul moral constând în consecinţele negative, rezultatele dăunătoare ale lezării valorilor cu conţinut neeconomic, ce reprezintă tot atâtea atribute ale personalităţii umane.

Cât priveşte condiţiile oferite de cadrul legislativ naţional pentru valorificarea atingerilor aduse valorilor nepatrimoniale, instanţa a reţinut că sunt aceleaşi ca în cazul prejudiciului material, respectiv dispoziţiile art. 998 C. civ. din 1864, dispoziţiile noului C. civ., nefiind aplicabile în cauză, faţă de data publicării articolului în ziar, respectiv 5 iunie 2012 şi de dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ. care consacră principiul „regit tempus actum” şi cel al neretroactivităţii legii civile .

Art. 30 alin. (6) şi alin. (8) din Constituţia României stipulează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar răspunderea civilă pentru informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau autorului, iar art. 31 alin. (4) din Constituţie dispune că mijloacele de informare în masă publice şi private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

De asemenea, potrivit art. 69 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 3/1974, în vigoare la data publicării art. (abrogat expres la data de 4 iulie 2012), libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice intereselor persoanelor fizice şi juridice, iar publicarea şi difuzarea prin presă a unor date sau fapte neadevărate, de natură a vătăma interesele legitime şi a ştirbi demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane, prestigiul său social sau profesional, ori prin care se proferează insulte, calomnii la adresa unei persoane, este interzisă.

Instanţa de fond a considerat de necontestat faptul că publicarea articolului încriminat, al cărui conţinut se referă explicit la persoana reclamantului, care ar avea un „CV de cămătar, proxenet, coautor a unor spargeri din locuinţe şi legături cu grupări interlope”, acuzaţii extrem de grave care, dacă ar fi adevărate, ar atrage răspunderea penală a reclamantului, au provocat acestuia disconfort fizic şi psihic, aducându-i o atingere gravă onoarei, cinstei şi demnităţii, i-au afectat prestigiul şi personalitatea morală, încălcându-i dreptul la propria imagine, toate acestea în contextul în care reclamantul se afla în campanie electorală, candidând la funcţia de primar al oraşului Vatra Dornei Articolul din ziar a fost multiplicat şi depus în cutiile poştale ale locuitorilor oraşului Vatra Dornei, iar impactul negativ al publicării şi răspândirii lui, a fost devastator pentru persoana reclamantului, a soţiei şi fiului acestuia, aspecte dovedite cu depoziţia martorilor D.D. şi C.C.

Au fost înlăturate apărările pârâtului P.V., formulate în întâmpinare, conform cărora, la nivelul oraşului Vatra Dornei, etichetele de „interlop”, „cămătar”, „proxenet” i-au fost aplicate reclamantului de multă vreme de opinia publică şi că însuşi reclamantul şi-a degradat imaginea publică prin faptele şi comportamentul său, aspect reflectat şi prin numărul scăzut de voturi obţinut în alegeri, în condiţiile în care instanţa de fond a apreciat că pârâtul nu a reuşit să probeze realitatea acestor afirmaţii.

Astfel, instanţa de fond a înlăturat ca nesinceră depoziţia martorului K.F. care a arătat, în esenţă, că a vândut reclamantului mai multe bunuri ce proveneau din săvârşirea infracţiunii de furt, că acesta practica cămătăria, că în barul proprietatea sa existau angajate care practicau prostituţia şi că prietenul său i-a relatat că reclamantul i-a dat în mai multe rânduri maşina pe care a folosit-o la comiterea mai multor sustrageri de bunuri, întrucât a constatat că nu se coroborează cu niciuna din probele administrate în cauză.

În plus, instanţa a pus sub semnul îndoielii credibilitatea declaraţiilor martorului care, singur, a arătat că a fost condamnat în mai multe rânduri la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de furt.

Nu a fost reţinută nici depoziţia martorului C.P. care a relatat că, în vara anului 2002, fiica soţiei sale în vârstă de 17 ani a lucrat timp de 2 luni în localul proprietatea reclamantului (restaurantul „P.B.” situat în oraşul Vatra Dornei), ocazie cu care a aflat că unele fete erau trimise să se prostitueze, instanţa de fond apreciind ca cert dovedit în cauză cu înscrisurile depuse la dosar că, la data de 4 noiembrie 2000, restaurantul „P.B.” a fost distrus într-un incendiu, astfel că în anul 2002 nu funcţiona, procesul-verbal de recepţie finală a lucrării, după incendiu, fiind datat 3 august 2004.

S-a constatat că depoziţia martorului C.M. este irelevantă în cauză, întrucât a arătat că nu cunoaşte nimic despre faptul că în barul reclamantului s-ar fi desfăşurat activităţi ilegale ori imorale.

De asemenea, depoziţia martorei L.L., care a declarat că în anul 2002 reclamantul a răpit-o pe fiica sa în vârstă de 22 ani în timp ce aceasta se afla în parc pe timp de zi, împreună cu 3-4 prietene, a fost înlăturată ca neverosimilă şi ca nesinceră, deoarece, aşa cum s-a arătat deja, în anul 2002, restaurantul nu funcţiona.

Instanţa de fond a apreciat că nu s-a făcut dovada că reclamantul ar fi fost cercetat ori condamnat penal pentru vreo faptă de natură penală, iar din adresa din 20 martie 2013 eliberată de Poliţia Municipiului Vatra Dornei a rezultat că nu au fost înregistrate plângeri penale împotriva reclamantului.

Din adeverinţa din 22 februarie 2013 eliberată de Primăria Municipiului Vatra Dornei a rezultat că reclamantul a fost consilier local în cadrul Consiliului Local al Municipiului Vatra Dornei în perioada 20 iunie 2000-22 iunie 2004 şi 19 iunie 2008-28 august 2008, iar în perioada mandatului iunie 2004-iunie 2008 a fost consilier judeţean la Consiliul Judeţean Suceava. Prin hotărârea Comitetului Asociaţiei Pensionarilor din Vatra Dornei, toţi pensionarii din Municipiul Vatra Dornei au hotărât să sprijine candidatura reclamantului la funcţia de primar al Municipiului Vatra Dornei.

S-a considerat că, în ipoteza în care afirmaţiile autorului articolului publicat în ziar relativ la persoana reclamantului, la activitatea şi conduita sa, ar fi fost reale, în mod cert reclamantul nu ar fi fost ales consilier local de cetăţeni în două legislaturi consecutive, iar hotărârea din mai 2012 a Comitetului Asociaţiei Pensionarilor care în unanimitate au sprijinit candidatura reclamantului pentru funcţia de Primar, nu ar fi fost adoptată.

Concluzia că afirmaţiile prim pârâtului, publicate în articolul încriminat, sunt lipsite de orice suport real, a fost confirmată, în opinia primei instanţe, şi de depoziţiile martorilor D.D. şi C.C., care au arătat că reclamantul este o persoană cinstită, corectă şi onestă, implicat în viaţa politică locală încă din 1991, perioadă în care a ocupat atât funcţii eligibile (consilier local şi consilier judeţean), cât şi funcţii de execuţie, în prezent fiind director SC A.C.E.T. SA.

Deşi martorii au arătat că articolul publicat i-au diminuat considerabil şansele reclamantului de a fi ales, instanţa de fond nu a putut reţine o legătură directă de cauzalitate între cele două fenomene, întrucât a apreciat că succesul în alegeri al unui candidat este influenţat de o multitudine de factori, împrejurări şi circumstanţe de o complexitate deosebită, a căror analiză nu poate fi realizată în litigiul de faţă.

S-a constatat că reclamantul nu a probat nici existenţa unei legături de cauzalitate directă între publicarea articolului în ziar şi diminuarea activităţii economice a firmei sale, care să poată fi cuantificată prin reţinerea unui prejudiciu de ordin moral.

În mod similar, s-a reţinut că rezultatele economice ale unei firme se obiectivează într-un cadru mai larg, determinat de factori ce ţin de managementul firmei respective, condiţii socio-economice, piaţă concurenţială, etc.

Instanţa de fond a apreciat, însă, că fapta ilicită a pârâţilor a fost clar dovedită prin publicarea în ziar a articolului cu conţinut denigrator privind persoana reclamantului, prin formularea unor afirmaţii fără nici o bază factuală, fără a fi verificate şi care nu au fost în niciun fel dovedite, astfel că demersul jurnalistic al pârâţilor nu se circumscrie activităţii licite de informare corectă a opiniei publice.

De asemenea a fost dovedit, în cauză, că prin publicarea articolului în ziar, s-au adus grave atingeri imaginii personale a reclamantului prin încălcarea dreptului său la demnitate, la respectarea imaginii profesionale şi a prestigiului moral, între fapta ilicită şi prejudiciul moral suferit de reclamant existând, aşadar, o legătură de cauzalitate directă.

Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat, în solidar, pârâţii să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlul de daune morale, apreciind că această sumă este îndestulătoare pentru repararea prejudiciului moral încercat de reclamant.

S-a reţinut că obligaţia solidară a pârâţilor rezidă din prevederile art. 70, art. 76 din Legea nr. 3/1974 care dispun că răspunderea pentru respectarea dispoziţiilor art. 69 din acelaşi act normativ revine atât ziaristului, cât şi consiliului de conducere, colegiului de redacţie sau redactorului şef al organului de presă.

De asemenea, practica C.E.D.O. a stabilit în mod constant că editorului unei publicaţii îi revin, în mod indirect, aceleaşi îndatoriri şi responsabilităţi ca şi autorului articolului. Afirmaţiile referitoare la fapte determinate, susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa unor dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţie, ziariştilor revenindu-le obligaţia de a verifica orice declaraţie publicată şi de a se asigura că acesta are o bază suficient de precisă şi proporţională cu natura şi forţa afirmaţiilor.

Cum reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, cererea sa privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă în conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul I.C. şi pârâtul P.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Reclamantul I.C., prin motivele de apel formulate, a arătat că instanţa de fond a cuantificat greşit prejudiciul moral cauzat prin fapta ilicită reţinută în sarcina pârâţilor, fără a ţine seama de dimensiunea reală a acestui prejudiciu, de toate componentele sale şi de gravitatea atingerii aduse onoarei, demnităţii, carierei, vieţii familiale şi socio-profesionale.

Pârâtul P.V. a susţinut că prima instanţă, în mod absolut nelegal şi invocând motive care exced cadrului juridic (străine de natura pricinii, în sensul art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ.), a eliminat toate depoziţiile martorilor audiaţi la propunerea pârâtului, a refu­zat administrarea unor probe esenţiale care puteau confirma depoziţiile respective, a negat evi­denţa faptică rezultată din înscrisuri şi a pronunţat pe final o sentinţă nelegală care contrazice flagrant realitatea.

Apelantul a arătat că nu avea cum să probeze faptul că pârâtul a declarat doar ceea ce era de notorietate cu­noscut decât cu martori din pătura de mijloc, inclusiv foşti parteneri de furturi, martori de condi­ţie medie, cu o exprimare neelevată, dar a căror sinceritate nu putea fi pusă la îndoială.

A susţinut apelantul că acceptarea fie şi numai a unui singur pasaj dintr-o singură depoziţie a martori­lor, ar fi însemnat confirmarea caracterului de notorietate al tuturor afirmaţiilor pârâtului. De asemenea a contestat înlăturarea, de către instanţa de fond, a depoziţiilor unor martori cu motivarea greşită că vizează perioada în care localul reclamantului ar fi fost închis în urma incendiului în perioada 2000-2004, deşi nu s-a făcut proba inactivităţii lui.

Prin decizia nr. 101 din 19 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de părţi.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Deşi nu s-a contestat prin apelurile declarate în cauză, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ., aprobat prin Legea nr. 287/2009, iar nu cele ale vechiului C. civ. din 1864, cum reţine eronat prima instanţă.

Astfel, potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., acesta a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, iar fapta ilicită, ce se impută pârâţilor, a fost săvârşită la data de 5 iunie 2012, cu prilejul publicării unui articol ce conţinea afirmaţii pretins calomnioase la adresa reclamantului, deci după intrarea în vigoare a noului C. civ., art. 6 din acest act normativ la care se referă prima instanţă neavând relevanţă, nefiind vorba de un act sau un fapt juridic săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare. Potrivit art. 1357 alin. (1) noul C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Rezultă că şi noul cod reglementează aceleaşi patru condiţii pentru atragerea răspunderii civile delictuale ca şi vechiul cod: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei.

Pârâtul P.V. a criticat sentinţa primei instanţe cu referire la situaţia de fapt reţinută, respectiv înlăturarea declaraţiilor martorilor pe care i-a propus sau respingerea unor probe.

A reţinut instanţa de apel că, în speţă, pârâtul, în calitate de Lider al Partidei Romilor, a făcut o serie de afirmaţii la adresa reclamantului, candidat independent în acel moment la funcţia de Primar al municipiului Vatra Dornei, în cadrul unui articol de presă publicat în ziarul O.S. din data de 5 iunie 2012 (alegerile locale având loc pe data de 10 iunie 2012) prin care se imputa reclamantului comiterea unor fapte de natură penală: cămătărie (incriminată prin Legea nr. 216/2011), proxenetism, furt calificat şi încheierea unor alianţe cu grupări interlope (deci grupări cu o activitate ilegală, suspectă).

Pentru a-şi dovedi susţinerile, pârâtul a propus şi au fost audiaţi martorii K.F., L.L., C.P. şi C.M.

Ca şi prima instanţă, Curtea de apel a apreciat că aceste declaraţii nu sunt credibile, fiind date pro causa. Activitatea infracţională a martorului K.F., pe care el însuşi o recunoaşte, este un element ce trebuie luat în considerare în aprecierea sincerităţii declaraţiei, în contextul în care declaraţia sa nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, nu s-a dovedit că ar fi existat măcar o sesizare sau o plângere penală cu privire la pretinsa activitate infracţională extrem de bogată a reclamantului, ce s-ar fi întins pe parcursul mai multor ani, astfel cum a susţinut martorul. La dosarul cauzei s-a depus un contract de vânzare-cumpărare autentificat încheiat între A.N.D. şi reclamant, prin care acesta i-a vândut apartamentul contra sumei de 44.000.000 RON, achitaţi integral la data autentificării, conform menţiunilor din contract, fiind contrazisă susţinerea martorului că apartamentul a fost dobândit ca urmare a nerestituirii unui împrumut cu camătă.

În ceea ce priveşte declaraţia martorei L.L., Curtea de apel a apreciat că nici aceasta nu este credibilă, relatând comiterea unei infracţiuni extrem de grave de către reclamant, lipsirea de libertate în mod ilegal a 4 sau 5 persoane, care ar fi fost răpite dintr-un loc public şi obligate să se prostitueze într-un alt loc public, un club, pe o perioadă de 2 sau 3 luni, fără să existe nicio sesizare, cercetare a poliţiei în acest caz sau dovada că poliţia ar fi refuzat să acţioneze.

Instanţa de apel a constatat că martorul C.P. nu relatează aspecte pe care le cunoaşte personal cu privire la pretinsa activitate infracţională a reclamantului. Cu privire la împrumutul unei sume de bani de către vărul său de la reclamant, martorul nu a văzut personal contractul de împrumut, nu a arătat care era dobânda stabilită de reclamant (care nu putea să fie decât cea legală pentru a se putea executa silit un astfel de contract, în caz contrar reclamantul nu ar fi putut să intre în posesia bunurilor altei persoane şi să le vândă). La fel declaraţia acestui martor nu se coroborează cu nicio altă probă vizând faptele concrete descrise.

A mai apreciat instanţa de apel că declaraţia martorului C.M. este irelevantă atât timp cât martorul nu a putut să relateze nimic concret cu privire la persoana reclamantului sau la pretinsa activitate de prostituţie ce s-ar fi desfăşurat în localul acestuia.

S-a reţinut că, în contraprobă, au fost audiaţi martorii D.D. (comentator politic) C.C. (politician într-un alt partid), N.I. şi A.E.G., care au contrazis susţinerile martorilor K.F. şi C.P. cu privire la percepţia publică a persoanei reclamantului, susţinând, în esenţă, că acesta este cunoscut ca fiind un om corect, onest, nu au auzit ca oamenii să discute negativ despre reclamant sau despre implicarea sa în activităţi de natură penală, primii doi fiind persoane implicate în viaţa politică şi care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de pretinsa proastă reputaţie a reclamantului.

La dosar s-a depus o adresă emisă de Primăria municipiului Vatra Dornei în care se precizează că, în anul 2002, nu s-a emis autorizaţie de funcţionare pentru restaurantul P.B., la care martorii s-au referit ca aparţinând reclamantului. Instanţa de apel a apreciat, însă, că această adresă nu poate constitui o dovadă a faptului că în anul 2002 restaurantul nu ar fi funcţionat, întrucât nu este suficient de precisă, autorizaţia de funcţionare emiţându-se în momentul înfiinţării restaurantului (ori acesta era deschis anterior acestui an, astfel cum rezultă din probe) şi trebuia vizată anual. Potrivit înscrisurilor din dosar, la restaurantul menţionat a avut loc, în data de 4 noiembrie 2000, un incendiu care a distrus două magazii, spaţii de cazare şi acoperişul restaurantului pe o suprafaţă de 210 mp. S-a considerat că nici aceste înscrisuri nu dovedesc că activitatea restaurantului a fost întreruptă în acel moment, în lipsa altor probe. În acest sens nu au relevanţă autorizaţia de construire emisă la 1 august 2001 şi procesul-verbal de recepţie finală a lucrării din 3 august 2004 care atestă că s-au efectuat lucrări de extindere a spaţiului comercial existent cu restaurant şi spaţiu de cazare, nu de reconstruire. Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că nu este corectă concluzia primei instanţe că în cursul anului 2002 restaurantul P.B. nu a funcţionat, critica apelantului pârât fiind întemeiată sub acest aspect, însă declaraţiile martorilor au fost corect înlăturate pentru celelalte motive, expuse mai sus.

În plus, Curtea de apel a reţinut faptul că dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi ale art. 52 C. pen. instituie prezumţia de nevinovăţie, potrivit căreia orice persoană este considerată nevinovată până la proba vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. De asemenea, art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărui acuzat prezumţia de nevinovăţie, dispunând că orice persoană acuzată de comiterea unui infracţiuni este prezumată nevinovată, până când vinovăţia sa a fost legal stabilită.

Prin urmare, neexistând o hotărâre penală de condamnare a reclamantului pentru vreuna din infracţiunile pretins comise, nu se poate reţine că în cauză s-a făcut proba verităţii celor afirmate de pârât.

Pârâtul a criticat şi respingerea de către prima instanţă a unor probe.

Cu privire la acest aspect, s-a reţinut, în apel, că la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2013 pârâtul a propus proba testimonială cu 5 martori, instanţa limitând numărul martorilor la 4, fără martorul C.I. aflat în Penitenciarul G., încuviinţând şi reclamantului acelaşi număr de martori. Curtea de apel a constatat că prima instanţă a făcut aplicarea art. 187 C. proc. civ., limitând numărul martorilor propuşi, audierea unui număr de patru martori pentru fiecare parte fiind suficient.

În şedinţa din data de 26 februarie 2013 pârâtul, prin apărător, a cerut instanţei să facă adresă la Poliţia municipiului Vatra Dornei în care să precizeze dacă există dosar de urmărire informativă care să privească activitatea SC R.C. SRL, administrat în reclamant, în perioada anilor 2002-2003. Cererea a fost încuviinţată de instanţă, cerându-se acestei instituţii şi să precizeze dacă există plângeri penale la adresa reclamantului, dacă s-au făcut cercetări şi care este rezultatul acestora. S-a răspuns acestei solicitări că nu există un astfel de dosar şi nici plângeri penale care să îl vizeze pe reclamant în această perioadă.

La termenul de judecată din data de 17 mai 2013 pârâtul, prin apărător, a solicitat a se face adresă la Poliţia din Vatra Dornei, faţă de declaraţia martorei L.L. (din 26 februarie 2013) pentru a se comunica dacă s-au aplicat în anul 2002 sancţiuni contravenţionale unor persoane de sex feminin care ar fi lucrat în restaurantul P.B., cerere corect respinsă de prima instanţă pentru că nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 138 C. proc. civ., având în vedere şi opoziţia reclamantului prin apărător.

Cererea a fost reiterată în faţa instanţei de apel, fiind respinsă ca nefiind utilă soluţionării cauzei, întrucât ceea ce s-a imputat în fapt de către pârât reclamantului era comiterea infracţiunii de proxenetism, activitate ce s-ar fi desfăşurat în restaurantul P.B., iar dovada comiterii unei infracţiuni poate fi făcută cu o hotărâre penală de condamnare.

Faţă de situaţia de fapt prezentată, Curtea de apel a reţinut că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale menţionate mai sus.

Cu referire la fapta ilicită, instanţa de apel a analizat-o şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. în aplicarea art. 10 din Convenţie ce apără libertatea de exprimare.

Citând cauzele Handyside c. Marii Britanii, Lingens c. Austriei şi Castells c. Spaniei, Curtea de apel a reţinut că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut, iar parag. 2 al art. 10 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Tot astfel, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa Curţii, s-a cristalizat principiul potrivit căruia „limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic, vizat în această calitate, decât a unui individ obişnuit, spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil şi conştient unui control strict al faptelor şi afirmaţiilor sale (…) El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranţă”.

C.E.D.O. a stabilit o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, distincţia corespunzând, într-o anumită măsură, celei realizate în chiar textul art. 10. Potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În hotărârea din 14 octombrie 2008 în cauza Petrina contra României, C.E.D.O. a arătat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că, inclusiv o judecată de valoare, se poate dovedi excesivă, dacă este lipsită total de o bază reală.

S-a apreciat, în speţa de faţă, că atât reclamantul, cât şi pârâtul sunt oameni politici iar alegaţiile pârâtului, ce au afectat reputaţia reclamantului, au fost făcute publice în cadrul unui discurs politic în timpul campaniei electorale. În consecinţă, conform jurisprudenţei C.E.D.O., limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în cazul omului obişnuit. Omul politic se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi al gesturilor sale. În cazul său dreptul la reputaţie trebuie pus mereu în balanţă cu interesul publicului de a fi informat (decizia de inadmisibilitate din 15 ianuarie 2013 în cauza Mugur Ciuvică contra României).

Curtea de apel a reţinut însă că afirmaţiile pârâtului, care au determinat prezentul litigiu, nu sunt judecăţi de valoare, imputându-se reclamantului fapte determinate de natură penală, cămătărie, proxenetism, furt calificat, înţelegeri cu grupări interlope, pârâtul susţinând că acuzaţiile sunt fondate şi pot fi probate însă, prin probele administrate în cauză, nu s-a făcut proba verităţii. S-a constatat că aceste afirmaţii sunt lipsite de orice fundament, atât timp cât nu s-a dovedit că ar fi existat cel puţin o sesizare a organelor de urmărire penală cu privire la pretinsele fapte penale ale reclamantului sau o cercetare penală, mai ales că s-a susţinut că activitatea sa infracţională era de notorietate şi s-a desfăşurat pe parcursul mai multor ani. Chiar dacă s-ar aprecia că aceste afirmaţii sunt judecăţi de valoare, instanţa de apel le-a considerat excesive, lipsite de o bază reală, fiind făcute nu pentru a informa publicul asupra persoanei reclamantului, candidat la o funcţie publică, ci în scopul afectării reputaţiei acestuia, pentru a scădea şansele sale de a fi ales în funcţia de Primar.

Prin urmare, s-a apreciat că pârâtul a săvârşit o faptă ilicită, prin afirmaţiile denigratoare din cadrul articolului de presă aducând atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii reclamantului iar obligarea sa la plata de daune morale nu reprezintă o ingerinţă în dreptul său la liberă exprimare.

S-a considerat că stabilirea cuantumului daunelor morale rămâne la aprecierea subiectivă a judecătorului, în funcţie de circumstanţele cauzei, gradul de lezare a valorii sociale ocrotite (dreptul la onoare şi reputaţie), intensitatea şi gravitatea adusă atingerii acesteia. S-a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine ca urmare a publicării şi distribuirii acestui articol de presă, fără a putea stabili cu certitudine că acesta ar fi cauza diminuării şanselor sale de a câştiga cursa electorală sau a activităţii economice a firmei sale, fiind consemnate simple aprecieri ale martorilor în acest sens. În opinia instanţei de apel, cu certitudine, în urma acestor acuzaţii, reclamantul, cât şi familia sa, au resimţit un sentiment de frustrare.

Curtea de apel a apreciat că suma de 10.000 RON, stabilită de prima instanţă, reprezintă o satisfacţie echitabilă acordată reclamantului, având în vedere şi calitatea sa de om politic, ce se supune conştient posibilităţii de a fi ţinta unor critici şi acuzaţii din partea adversarilor politici, chiar dacă se dovedesc a fi neîntemeiate.

Faţă de cele reţinute, constatând că motivele de apel nu sunt întemeiate, Curtea a respins ambele apeluri ca nefondate, precum şi cererea reclamantului apelant de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I.C., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

1. Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia de respingere a apelului şi nu răspunde, în concret, criticilor formulate prin memoriul de apel, fapt ce atrage incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. anterior.

Susţine că, prin memoriul de apel a criticat cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond, arătând că, la cuantificarea acestor daune, nu au fost avute în vedere toate elementele şi întreaga dimensiune a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâţilor, prejudiciu care s-a concretizat în afectarea imaginii sale publice şi a carierei politice, în compromiterea şanselor de a fi ales în funcţia publică, în atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei, înjosirea sa în percepţia publică, expunerea la batjocură şi la oprobriul public, afectarea relaţiilor sociale ale tuturor membrilor familiei şi a activităţilor economice, toate aceste componente ale prejudiciului cauzându-i suferinţe psihice intense, pentru a căror reparare s-ar fi impus acordarea daunelor morale într-un cuantum mai mare.

Răspunzând criticilor sus menţionate, instanţa de apel a reţinut că stabilirea daunelor morale rămâne la aprecierea subiectivă a judecătorului şi că, deşi sunt incontestabile traumele psihice şi prejudiciul de imagine suferit, suma acordată de instanţa de fond reprezintă o satisfacţie echitabilă, având în vedere calitatea sa de om politic şi faptul că, în această calitate, s-a expus în mod conştient riscului de a fi ţinta unor critici şi acuzaţii din partea adversarilor politici.

Susţine recurentul că argumentele în considerarea cărora a fost respins apelul său nu răspund exigenţelor impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. anterior, potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti îşi are izvorul în dreptul părţilor la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care presupune posibilitatea părţii de a prezenta observaţiile şi argumentele sale în cadrul procedurilor judiciare, precum şi dreptul ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv, motivarea clară, convingătoare şi pertinentă a hotărârii constituind o garanţie în faţa eventualului arbitrariu şi totodată un punct de reper pentru exercitarea controlului judiciar.

Este real că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză subiectivă de apreciere din partea judecătorului, însă la cuantificarea daunelor morale instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii concrete consacrate de doctrină şi jurisprudenţă (cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a persoanei vătămate), să verifice incidenţa acestor criterii şi să stabilească motivat, în raport de toate datele concrete ale cauzei, elementele avute în vedere la estimarea despăgubirilor.

2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fapt ce atrage incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. anterior.

Susţine recurentul că temeiul legal al obligării pârâţilor la plata daunelor morale îl reprezintă dispoziţiile art. 1357 C. civ., normă ce reglementează răspunderea civilă delictuală, constând în obligaţia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia printr-o faptă ilicită.

Repararea integrală a prejudiciului reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale.

În speţă, elementele concrete ale cauzei relevă că prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâţilor s-a concretizat pe mai multe planuri, fiind de natură să aducă atingere nu doar onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, ci şi vieţii sociale, politice, familiale şi profesionale şi să confere traumelor psihice suferite o intensitate sporită, iar cerinţa reparării integrale a prejudiciului, impusă de dispoziţiile art. 1357 C. civ., impunea analiza tuturor elementelor sale componente, în raport de care putea fi formulată, pe baze obiective, o apreciere corectă a suferinţelor psihice cauzate.

Din această perspectivă, reiterează susţinerile din apel în sensul că acuzaţiile nefondate lansate de pârâţi la adresa sa în mod public i-au afectat în primul rând cariera politică şi imaginea publică în rândul comunităţii locale. Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, la momentul publicării articolului incriminat, cariera sa politică era la apogeu. Susţine că acuzele mincinoase formulate şi publicate la adresa sa i-au compromis şansele de a câştiga cursa electorală şi l-au eliminat practic din viaţa politică deoarece aceste acuze au ajuns la cunoştinţa unui număr foarte mare de persoane ca urmare a publicării lor în cotidianul O.S. şi a modalităţii în care au fost aduse la cunoştinţa publicului, prin distribuirea unor copii xerox ale articolului incriminat în cutiile poştale ale alegătorilor şi a comentariilor postate pe internet, amploarea atingerii ce a fost adusă imaginii sale publice şi carierei sale politice, fiind dovedită de diferenţa dintre intenţiile de vot anterioare publicării articolului incriminat, astfel cum sunt ele redate în sondajele de opinie depuse la dosar şi rezultatele concrete obţinute la scrutinul electoral.

De asemenea, dimensiunea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat este relevată şi de caracterul deosebit de grav al acuzaţiilor formulate la adresa sa, lipsite de orice minimă bază factuală, susţinerile referitoare la pretinsa implicare în activităţi ilicite de cămătărie, proxenetism, furt şi la pretinsele relaţii cu lumea interlopă fiind de natură să creeze îndoieli serioase în privinţa compatibilităţii sale cu funcţia pentru care candida şi cu orice altă funcţie publică, să îi afecteze în mod iremediabil onoarea, demnitatea şi reputaţia.

Separat de afectarea carierei politice şi a imaginii publice, susţine recurentul că acuzaţiile nereale formulate la adresa sa i-au creat, lui şi familiei, suferinţe psihice intense, generate de expunerea la batjocură, de oprobriul public pe care l-a atras calificarea sa ca interlop, cămătar, proxenet, de faptul că nu doar el, ci şi copiii au fost puşi în situaţia de a da explicaţii cu privire la nerealitatea acestor acuzaţii, toate aceste elemente concrete care sunt confirmate de probele administrate în cauză reliefând o dimensiune a prejudiciului moral suferit mult mai mare decât cea estimată de instanţele de fond şi apel.

Chiar în măsura în care s-a reţinut că nu este cert dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită imputată pârâţilor, pe de o parte şi pierderea cursei electorale, respectiv afectarea activităţii sale economice, pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că afirmaţiile calomnioase publicate au avut aptitudinea de a-l plasa într-o postură de nedemnitate şi de lipsă de probitate morală, anturajul socio-profesional şi comunitatea percepând intens conţinutul informaţiilor difuzate, care au avut un impact substanţial asupra mediului în care era angrenat.

În fine, motivarea instanţei potrivit căreia, în calitatea sa de om politic, s-ar fi expus în mod conştient riscului de a fi supus unor critici din partea adversarilor politici, nu justifică nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului deoarece riscul la care face referire instanţa de apel vizează activitatea politică, iar nu viaţa privată, ori afirmaţiile calomnioase ale pârâţilor au vizat aspecte străine de viaţa politică, a căror veridicitate nu a fost în nici un mod verificată şi nici probată şi care au fost mediatizate exclusiv în scopul denigrării sale, limitele admisibile ale criticii, fiind depăşite.

În raport de cele arătate, consideră că principiul reparării integrale a pagubei, consacrat de art. 1357 C. civ., impunea acordarea daunelor morale într-un cuantum mai mare decât cel reţinut de instanţele de fond şi de apel.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică a recurentului, încadrată în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi motivat corespunzător exigenţelor legale, aspectul referitor la cuantificarea prejudiciului, în sensul că nu a verificat criteriile invocate în apel apte a determina un cuantum mai mare şi nu a precizat care au fost elementele ce au determinat menţinerea cuantumului stabilit în primă instanţă.

Înalta Curte apreciază că această critică nu este întemeiată în condiţiile în care instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a respins apărările părţilor, iar motivarea susţine dispozitivul sentinţei, cu care este în deplină concordanţă.

Astfel, în apel au fost analizate împrejurările în care s-a produs fapta ilicită, precum şi îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor şi au fost evaluate consecinţele pe care o astfel de faptă le-a produs asupra valorilor nepatrimoniale ale victimei, pe care aceasta le-a menţionat ca fiind grav afectate.

S-a apreciat însă că gravitatea vătămării este atenuată de calitatea de politician a victimei, ce presupune un risc asumat de expunere în vizorul opiniei publice. Incidenţa acestui risc a determinat şi aprecierea gradului de satisfacţie echitabilă în determinarea cuantumului daunelor morale, prin raportare, din această perspectivă, la jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, nu se poate reţine o lipsă a motivării opiniei instanţei, în considerente existând expus, pe larg, raţionamentul pentru care a fost menţinută soluţia fondului atât în ceea ce priveşte existenţa raportului juridic delictual, cât şi a modalităţii de reparare a prejudiciului moral odată constatat.

Faţă de împrejurarea, necontestată de părţi, că în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, acesta rămâne la latitudinea judecătorului a fi stabilit după analiza valorilor morale încălcate, se constată că instanţa de apel a analizat împrejurările producerii faptei, valorile încălcate, dar şi calitatea şi funcţia persoanei criticate prin articolul de presă şi a apreciat în consecinţă asupra cuantumului prejudiciului.

Prin urmare, odată ce instanţa de apel a confirmat constatările instanţei de fond referitoare la existenţa unei fapte ilicite (afirmaţiile defăimătoare prin presă), a prejudiciului (afectarea onoarei, demnităţii, producerea de suferinţe psihice) şi a legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta pârâţilor săvârşită cu vinovăţie, în mod legal a validat cuantumul acestui prejudiciu, apreciat prin analiza echilibrului ce trebuie menţinut între libertatea de exprimare şi necesitatea garantării drepturilor personal nepatrimoniale ale individului vizat de fapta ilicită, cu indicarea argumentelor pentru care a fost stabilit acest cuantum. În demersul analitic efectuat, instanţa de apel a verificat criteriile stabilite la judecata în fond, însă nu a identificat alte motive pe baza cărora să procedeze la redimensionarea despăgubirilor, în sensul solicitat de reclamant.

Se constată că această motivare este suficientă în raport de argumentele reclamantului, cărora li s-a răspuns prin considerentele reţinute, în analiza valorilor nepatrimoniale încălcate.

În cea de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut că dispoziţiile art. 1357 C. civ. nu au fost corect aplicate în ceea ce priveşte principiul reparării integrale a prejudiciului.

Înalta Curte reţine că principiul reparării integrale a prejudiciului este reglementat de art. 1385 C. civ. şi presupune repunerea efectivă a victimei în situaţia anterioară momentului comiterii faptei ilicite, alin. (2)-alin. (4) din textul de lege menţionat referindu-se la tipuri de prejudicii a căror reparaţie se urmăreşte în aplicarea acestui principiu, respectiv prejudiciul material şi moral, prejudiciul actual şi viitor, însă nu cel ipotetic sau eventual, pierderea efectiv suferită şi beneficiul nerealizat.

Înalta Curte apreciază că, prin critica astfel formulată, recurentul tinde la a solicita reaprecierea cuantumului daunelor morale stabilite în etapele devolutive ale procesului, neconstituind un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate ci de netemeinicie, de vreme ce vizează modalitatea în care a fost apreciat probatoriul administrat referitor la gradul în care valorile sale nepatrimoniale au fost afectate.

Modalitatea în care instanţele de fond au interpretat probele referitoare la evaluarea vătămării nu poate forma obiect de cenzură a judecăţii pe calea recursului.

În condiţiile în care recurentul nu invocă forme ale prejudiciului, din cele reglementate de lege, ce nu ar fi fost acoperite, ci cuantumul redus al acestuia şi cere instanţei de recurs să reanalizeze elemente de fapt care ar determina majorarea acestui prejudiciu, toate aceste împrejurări ţin de temeinicia şi nu de nelegalitatea hotărârii şi exced cadrului procesual al unei căi extraordinare de atac.

În acest sens se constată că reclamantul a susţinut, în recurs, că nu au fost corect apreciate aspectele referitoare la distrugerea carierei politice şi a situaţiei economice, însă aceste elemente au fost înlăturate ca şi criterii în stabilirea cuantumului prejudiciului, ambele instanţe reţinând că nu a fost dovedită o legătură de cauzalitate între acest eventual prejudiciu şi fapta ilicită.

În ceea ce priveşte suferinţa familiei, aceasta a fost analizată şi reţinută ca element în stabilirea prejudiciului. Împrejurarea că evaluarea nu a corespuns solicitărilor reclamantului nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să permită instanţei de recurs să reaprecieze această situaţie de fapt.

În consecinţă, faţă de aceste considerente, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivelor de recurs invocate, în cauză, de către recurent, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul I.C. împotriva deciziei nr. 101 din 19 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1828/2011. Civil. Actiune in raspundere...  ICCJ. Decizia nr. 1830/2014. Civil. Actiune in raspundere... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1829/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs