ICCJ. Decizia nr. 1830/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1830/2014
Dosar nr. 5025/102/2012
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, la data de 8 iunie 2012, reclamantul C.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata echivalentului în RON a sumei de 640.000 euro, reprezentând daune morale, a dobânzii legale aferente despăgubirilor anterior menţionate, calculate de la data depunerii acţiunii şi până la plata efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.
Acţiunea civilă a fost precizată la 25 martie 2013, reclamantul indicând că temeiul juridic al cererii sale este art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 221/2009, art. 21 alin. (1)-alin. (3) din Constituţia României, art. 998-art. 999 şi art. 1089 C. civ., art. 6 parag. 1 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul nr. 12 al acesteia, art. 16 alin. (1) din Constituţia României şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Prin sentinţa nr. 1098 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Mureş, secţia civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul C.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 1420 R din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă, a fost respins recursul promovat în cauză de reclamantul C.E. împotriva sentinţei nr. 1098 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Mureş, secţia civilă.
Deşi iniţial, reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii instanţei de fond, Curtea, faţă de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precizat şi prin notele de şedinţă depuse la dosar la 25 martie 2013, a recalificat calea de atac drept recurs şi a dispus întregirea completului de judecată pentru soluţionarea acestuia.
În motivarea deciziei, instanţa a arătat că, în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, aceasta nu poate atrage automat dreptul la despăgubiri din partea statului, în condiţiile în care trecerea frauduloasă a frontierei de către reclamant nu a avut ca scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat în România, la 6 martie 1945.
Referitor la despăgubirile solicitate, Curtea a reţinut că această solicitare a fost respinsă în mod temeinic de către instanţa de fond, având în vedere că reclamantul a determinat cadrul procesual în raport de caracterul politic al condamnării suferite, reglementate de Legea nr. 221/2009.
Instanţa de recurs a constatat că motivul solicitării despăgubirilor de către reclamant în temeiul dispoziţiilor dreptului comun, îl constituie consfinţirea caracterului de neconstituţionalitate al prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, prin pronunţarea Deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 de către Curtea Constituţională.
În opinia instanţei de recurs, cauza supusă analizei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 998-art. 999 C. civ., întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.
De altfel, în speţă, nu sunt incidente nici prevederile art. 504 C. proc. pen., care statuează, fără echivoc, condiţiile care se impun a fi îndeplinite pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Referitor la „speranţa legitimă” de care se prevalează reclamantul, Curtea a apreciat că aceasta nu poate fi privită ca o valoare patrimonială, susceptibilă de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional Ia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decât în măsura în care, în dreptul intern, ar fi fost evidenţiată o practică judiciară constantă şi clară, după cum s-a statuat în cauza Măria Atanasiu contra României.
Însă, o asemenea jurispradenţă nu era conturată până la emiterea deciziilor de neconstituţionalitate menţionate anterior, jurisdicţia supremă nedefinitivând procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unei hotărâri irevocabile, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Totodată, instanţa de recurs a arătat că dreptul de acces la un tribunal şi protecţia prevăzută de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu semnifică recunoaşterea unui drept fără legitimitate în ordinea juridică internă.
Curtea a menţionat că reclamantul nu a dovedit culpa pârâtului şi nici prejudiciul de 640.000 euro, pretenţii fundamentate pe dispoziţiile dreptului comun, mai ales că, prin fapta sa, constând în trecerea frauduloasă a frontierei, incriminată de dispoziţiile art. 267 C. pen., nu a manifestat, de fapt, opoziţie faţă de regimul totalitar instaurat în România.
Critica privind modul de analiză a probelor administrate în cauză a fost găsită ca nefondată, având în vedere că redactarea unei hotărâri judecătoreşti implică examinarea aspectelor esenţiale deduse judecăţii şi nu un răspuns expresis verbis Ia toate argumentele detaliate în cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul C.E., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivare, acesta a arătat că greşita calificare a căii de atac făcută de către instanţă, nu conduce la înlăturarea dreptului părţii interesate de a-şi exercita drepturile procesuale prevăzute de lege.
O soluţie contrară ar conduce la încălcarea principiului constituţional al legalităţii căilor de atac, reglementat de dispoziţiile art. 129 din Constituţia României.
Recurentul-reclamant a menţionat că cererea sa de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-art. 999 C. civ., pe principiul echităţii şi al nediscriminării, pretenţia sa nefiind fundamentată pe prevederile abrogate ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi nici pe cele reglementate de art. 504 C. proc. pen., întrucât nu a solicitat repararea prejudiciilor cauzate de erorile judiciare, săvârşite în procesele penale.
Alegaţiile reclamantului s-au referit şi la aprecierea corectă a temeiului juridic al acţiunii civile, făcută de instanţa de fond, care a pronunţat sentinţa în raport de dispoziţiile dreptului comun.
Din această perspectivă, în mod greşit Curtea a calificat calea de atac exercitată anterior în cauză drept recurs, întrucât, în opinia sa, nu erau aplicabile prevederile art. 2821 C. proc. civ., art. 5 alin. (2) raportat la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sau art. 504 C. proc. pen.
Prin urmare, reclamantul a susţinut că instanţa care a pronunţat hotărârea recurată nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, motiv de recurs ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
De altfel, decizia dată în acest context este lipsită de temei legal, întrucât instanţele de fond au aplicat greşit prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, străin de acţiunea dedusă judecăţii, care este fundamentată pe prevederile art. 998-art. 999 C. civ.
Criticile recurentului-reclamant au mai vizat şi faptul că instanţa anterioară a încălcat şi prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004 şi principiul echităţii, decizia pronunţată în cauză statuând că acestuia nu i se cuvin despăgubirile solicitate, întrucât a avut doar o simplă dorinţă de a părăsi ţara şi nu a manifestat oponenţă faţă de regimul totalitar.
Din punctul sau de vedere, nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 21 alin. (1)-alin. (3) din Constituţia României, principiul general al răspunderii civile reglementat de art. 998-art. 999 C. civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Încălcând aceste norme, instanţele anterioare au concluzionat greşit că reclamantul nu a făcut dovada culpei pârâtului şi a faptelor cauzatoare de prejudiciu, deşi, în realitate, această probă a fost făcută prin însăşi recunoaşterea expresă făcută de Statul Român cu privire la caracterul ilicit al faptelor de condamnare politică stipulate în art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 221/2009, precum şi prin alte rapoarte, declaraţii, înscrisuri şi fapte de notorietate ale acestuia.
În acelaşi context, reclamantul a afirmat că a atestat existenţa faptelor ilicite, expuse în cererea de chemare în judecată, a raportului de cauzalitate şi a prejudiciilor morale, cu mijloacele de probă administrate în cauză, reiterate, pe larg, în memoriul de recurs.
Criticile invocate în această cale de atac au mai vizat şi încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Protocolul nr. 12 la aceasta, de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, precum şi de o serie de dispoziţii legale din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Declaraţia asupra principiilor de bază ale justiţiei privind victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere, Rezoluţia O.N.U. nr. XXIII/1968, ratificată prin Decretul nr. 547/196.
Recursul este inadmisibil, pentru următoarele argumente:
Conform dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt supuse recursului, iar potrivit prevederilor art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi act normativ sunt hotărâri irevocabile cele date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul cauzei.
În speţă, decizia nr. 1420 R din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă, care face obiectului prezentului recurs, este irevocabilă.
Din această perspectivă, criticile dezvoltate în memoriul acestei căi de atac, şi care vizează, în special, greşita calificare a apelului promovat în cauză drept recurs, făcută de instanţa anterioară, sunt nefondate.
Astfel urmare a adoptării Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prin dispoziţiile art. XIII pct. 1 din acest act normativ, a fost eliminată calea de atac a apelului în litigiile formulate în baza Legii nr. 221/2009.
Demersul judiciar al reclamantului, precizat şi în notele de şedinţă din 25 manie 2013, a fost întemeiat pe prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 221/2009, pe principiul echităţii şi pe cel al răspunderii civile delictuale, reglementat de C. civ., pe dispoziţiile art. 21 alin. (1)-alin. (3) din Constituţia României, art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe o serie de alte declaraţii şi rapoarte emise de unele autorităţi.
Aşa fiind, în cauză, se constată aplicabilitatea dispoziţiilor art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora hotărârea pronunţată în acord cu alin. (4) din Legea nr. 221/2009 este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.
Incidenţa acestor norme în prezenta cauză este incontestabilă, întrucât, la data pronunţării primei hotărâri, respectiv sentinţa nr. 1098 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Mureş, secţia civilă, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 fuseseră deja modificate prin Legea nr. 202/2010, care, conform art. XXVI a devenit aplicabilă şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă nu s-a pronunţat o hotărâre până la data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Or, în litigiul de faţă, aşa după cum s-a arătat deja, instanţa de fond a soluţionat cauza printr-o sentinţă adoptată ulterior modificării Legii nr. 221/2009 de Legea nr. 202/2010, care nu mai era susceptibilă de apel, ci doar de recurs, soluţionat, de altfel, prin decizia nr. 1420/R din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.
Prin urmare, această hotărâre nu mai poate fi supusă reformării tot pe calea recursului, în raport de dispoziţiile art. 299 C. proc. civ.
Criticile recurentului-reclamant referitoare la admisibilitatea prezentei căi de atac, în baza dispoziţiilor art. 998-art. 999 C. civ. sunt nefondale, întrucât, potrivit principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, acesta a înţeles să deducă judecăţii o cerere de chemare în judecată întemeiată pe prevederile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 221/2009, solicitând acordarea despăgubirilor aferente condamnării cu caracter politic pe care a suferit-o.
Deşi recurentul a susţinut că pretenţiile sale sunt fundamentate pe dispoziţiile art. 998-art. 999 C. civ., ceea ce ar atrage competenţa şi regimul căilor de atac de drept comun, în realitate, cererea principală a acestuia, vizând caracterul politic al condamnării, se grefează pe dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 221/2009, solicitarea de despăgubiri decurgând din aceasta şi având caracter accesoriu.
Cum calea de atac se determină în raport de obiectul principal al învestirii instanţei, operând o prorogare şi în privinţa soluţiei date cererilor accesorii, rezultă că în mod corect instanţa anterioară a apreciat că este învestită să judece recursul, faţă de dispoziţiile legale menţionate anterior, care au suprimat calea de atac a apelului în această materie.
În realitate, reclamantul a tins la o eludare a dispoziţiilor speciale, pretinzând, în condiţiile declarării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reglementau acordarea de despăgubiri pentru condamnările cu caracter politic, că îşi fundamentează cererea doar pe dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din acest act normativ şi că temeiul juridic al pretenţiilor sale ar fi reprezentat de normele dreptului comun, pentru ca, în felul acesta, să nu devină incidente prevederile legale referitoare la timbraj, prescripţie extinctivă, cale de atac.
În consecinţă, toate aceste aspecte, coroborate cu împrejurarea că împotriva unei hotărâri judecătoreşti nu pot fi exercitate decât căile de atac prevăzute de lege în mod imperativ, potrivit principiului unicităţii, recursul declarat în cauză va fi respins, ca inadmisibil, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul C.E. împotriva deciziei nr. 1420/R din 5 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1829/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 1841/2014. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
