ICCJ. Decizia nr. 1826/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1826/2014
Dosar nr. 32656/3/2012
Şedinţa publică din 11 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1329/2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor I.N. şi I.N.A., astfel cum a fost precizată, formulată împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În considerentele hotărârii pronunţate, prima instanţă a reţinut că a fost învestită de către reclamanţi cu soluţionarea unei cereri prin care s-a solicitat: a) obligarea pârâtului să îndeplinească procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 pentru terenurile în suprafaţă de 336,44 mp situat în Bucureşti, str. L.M., sector 6, şi de 37,56 mp, din terenul în suprafaţă totală de 411,44 mp situat în Bucureşti, str. D., sector 6, ambele afectate de realizarea obiectivului „Penetraţie S.I.-C.-A.B.-P.” declarat de utilitate publică prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 2 noiembrie 2006; b) obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 277.810 euro, aferentă valorii de piaţă a terenului în suprafaţă de 336,44 mp, şi în sumă de 30.987 euro, aferentă valorii de piaţă pentru suprafaţa de 37,56 mp, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României; c) obligarea pârâtului la plata sumei de 30.310 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 336,44 mp, şi la plata sumei de 37.067 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 411,44 mp, în echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României, în ambele cazuri pentru perioada 15 august 2009-15 august 2012, cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul a apreciat că toate capetele de cerere sunt inadmisibile întrucât demersurile privind realizarea proiectului nu s-au finalizat, fiind efectuată numai declaraţia de utilitate publică, şi că solicitările reclamanţilor ar putea deveni admisibile doar în ipoteza unei exproprieri de fapt, care să fi avut loc cu încălcarea prevederilor Legii nr. 33/1994 şi Legii nr. 255/2010, care să fi produs consecinţa privării reclamanţilor de o parte a dreptului lor de proprietate. S-a arătat însă că o atare situaţie de fapt nu se regăseşte în cauză, atât reclamanţii, cât şi pârâtul declarând, la interpelarea instanţei, că nu s-a început construirea efectivă a lucrării de utilitate publică pe terenul reclamanţilor.
S-a reţinut că solicitarea reclamanţilor de a primi despăgubiri ca urmare a unei exproprieri care nu s-a declanşat şi obligarea autorităţii publice de a declanşa procedura de expropriere este inadmisibilă în condiţiile în care, deşi există un plan urbanistic ce prevede executarea unei investiţii publice ce afectează şi proprietatea reclamanţilor, respectiva investiţie nu a fost concretizată din lipsa fondurilor, fiind incertă atât realizarea în sine a proiectului, cât şi menţinerea planurilor şi traseului său iniţial.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2A din 6 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a reţinut că este necontestat în cauză că prin hotărâri succesive, mai exact hotărârile din anul 2000 şi din anul 2006, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a aprobat o investiţie rutieră care va afecta, la momentul concretizării sale, terenurile proprietatea reclamanţilor.
Modalităţile de expropriere a unui imobil proprietate privată sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994 şi vizează într-o primă ipoteză iniţiativa expropriatorului, obligat la o justă şi prealabilă despăgubire, iar într-o a doua ipoteză convenţia părţilor, atât cu privire la modul de transfer al dreptului de proprietate, cât şi cu privire la cuantumul şi natura despăgubirii, fără a mai fi necesară declanşarea procedurii de expropriere (art. 4 şi art. 12 şi urm. din Legea nr. 33/1994).
S-a arătat însă că, în speţă, nu se regăseşte niciuna dintre cele două ipoteze limitativ prevăzute de Legea nr. 33/1994, astfel încât, în mod corect judecătorul fondului a considerat că demersul reclamanţilor în acţiunea de faţă este inadmisibil, deoarece, în eventualitatea admiterii sale, acesta ar constitui, practic, o a treia ipoteză de expropriere pe care judecătorul nu o poate adăuga la lege.
S-a reţinut, de asemenea, că ambele părţi au precizat că în prezent terenul nu este afectat de construcţia pasajului rutier.
În legătură cu lipsa de folosinţă a terenului, despre care s-a susţinut că judecătorul fondului nu s-ar fi pronunţat, s-a apreciat că respectivele capete de cerere reprezintă cereri accesorii cererii principale privind exproprierea şi că nu pot fi analizate pe fondul lor, decât în măsura analizării pe fond a cererii principale. Deşi judecătorul fondului nu s-a pronunţat expres cu privire la cele două capete de cerere privind lipsa de folosinţă, o atare împrejurare nu poate constitui motiv de casare în condiţiile în care existenţa şi analiza lor nu reprezintă decât o consecinţă a eventualei analizări a fondului cererii principale. Cum cererea principală a fost respinsă ca inadmisibilă, în mod firesc trebuie acceptat că şi cererile accesorii au fost respinse ca atare, respingerea cererii vizând întregul său petit şi nu doar o parte a acestuia.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii I.N.A. şi I.N.
În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut următoarele critici:
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în prezent, terenul nu este afectat de construcţia pasajului rutier şi că ipoteza speţei nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 33/1994, omiţând faptul că, lucrările la obiectivul „Penetraţie S.I.-C.-A.B.-P.” au început în luna iulie 2010 prin Asocierea J.V.B.-A.-E.C.-T.-P. Bucureşti.
Aceasta situaţie se confirmă prin adresa din 2011 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală Infrastructură şi Servicii Publice, din care rezultă că Primăria Municipiului Bucureşti are în derulare proiectul rutier „Penetraţie S.I.-C.-A.B.-P.” la care a început lucrările în luna iulie 2010, iar realizarea acestui proiect afectează imobilele din str. D. şi L.M. sector 6 Bucureşti.
Recurenţii susţin că au suferit o expropriere de fapt, care încalcă prevederile art. 44 din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
La data de 6 iunie 2014, intimatul-pârât Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat suspendarea judecării recursului în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 32291/3/2012 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, ataşând întâmpinării o copie a adresei din 10 aprilie 2013 a Direcţiei Generale de Infrastructură şi Servicii Publice din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi extrase din Registrele de carte funciară pentru a evidenţia situaţia la zi a celor două terenuri în legătură cu care au fost formulate pretenţiile recurenţilor.
Recursul declarat de reclamanţi este nefondat.
Instanţa de recurs are în vedere că prin hotărârea tribunalului, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea iniţiată de reclamanţi prin care aceştia au solicitat obligarea pârâtului la îndeplinirea procedurii de expropriere prevăzută de Legea nr. 33/1994 pentru două terenuri proprietatea lor, afectate de traseul obiectivului „Penetraţie S.I.-C.-A.B.-P.”, obligarea pârâtului la plata contravalorii terenurilor, dar şi a lipsei de folosinţă a acestora pe perioada 15 august 2009-15 august 2012.
Motivele pentru care prima instanţă a adoptat această soluţie au fost acelea că, potrivit legii, iniţiativa exproprierii aparţine autorităţii administrativ-teritoriale, nu însă şi persoanelor expropriate şi că, cel mult, acţiunea reclamanţilor ar fi admisibilă în ipoteza unei exproprieri de facto, neregăsită însă în speţă deoarece realizarea obiectivului a fost stopată din lipsă de fonduri (fiind parcursă doar etapa declarării obiectivului ca fiind de utilitate publică), iar părţile litigante au confirmat că nu s-a început construirea efectivă a lucrării pe terenul reclamanţilor.
Această soluţie justificată, în esenţă, în aceiaşi termeni, a fost menţinută în apel, iar prin recursul declarat recurenţii s-au rezumat la a combate aprecierea instanţelor de fond în sensul că, în prezent, terenurile proprietatea lor nu ar fi fost încă afectate de construcţia pasajului rutier şi că, prin urmare, cauza nu se circumscrie unei exproprieri de facto.
Afirmând că au fost supuşi unei exproprieri de fapt, recurenţii-reclamanţi au susţinut că o atare împrejurare este confirmată prin conţinutul adresei din 2011 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Infrastructură şi Servicii Publice şi au cerut să se reţină că în acest fel li s-a adus o încălcare a dreptului de proprietate, incompatibilă cu prevederile art. 44 din Constituţia României şi cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, instanţa de recurs constată că reclamanţii nu au combătut în recurs cel dintâi argument prin care instanţele de fond au justificat inadmisibilitatea acţiunii promovate, respectiv că potrivit legii (Legea nr. 33/1994 şi Legea nr. 255/2010) persoanei expropriate nu i se recunoaşte în nici un caz, în ipoteza exproprierii directe, dreptul la iniţierea acesteia, care aparţine întotdeauna autorităţii statului sau, după caz, unităţii administrativ-teritoriale, care are calitatea de expropriator.
Ceea ce au combătut recurenţii prin unica lor critică de recurs a fost concluzia instanţelor de fond în sensul că speţa dedusă judecăţii nu corespunde unui caz de expropriere în fapt (exproprierea indirectă), situaţie în care acţiunea ar fi fost admisibilă.
Înalta Curte constată că nici un element suplimentar faţă de cele analizate şi discutate în faţa instanţelor de fond nu a fost adus de recurenţi în sprijinul tezei lor, în sensul că ar fi fost supuşi unei exproprieri de facto, adresa din 2011 a Primăriei Municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de Infrastructură şi Servicii Publice fiind cea care a fost evocată de părţi şi în motivarea cererii lor de chemare în judecată.
Împrejurarea că prin această adresă Primăria Municipiului Bucureşti confirmă faptul că are în derulare proiectul rutier anterior menţionat, la care a început lucrările în iulie 2010 prin Asocierea J.V.B.-A.-E.C.-T.-P. Bucureşti nu justifică în niciun fel concluzia în sensul că reclamanţii ar fi fost expropriaţi în fapt, aşa cum au pretins prin cererea de recurs, Înalta Curte reţinând şi că, la interpelarea tribunalului, ambele părţi litigante au confirmat că nu s-a început construirea efectivă pe terenurile în cauză a traseului şoselei proiectate.
Această confirmare a venit din partea reclamanţilor în şedinţa publică din 17 iunie 2013, când s-a judecat cauza în primă instanţă, aşadar după momentul emiterii adresei din 2011 a Primăriei Municipiului Bucureşti invocată în recurs ca dovadă evidentă a exproprierii de facto.
De asemenea, în pofida acestei confirmări, în concluziile lor orale din recurs, reclamanţii au pretins că în prezent se lucrează la realizarea obiectivului, fiind deja edificat un picior de pod al drumului direct, lucrările fiind începute din anul 2010, fără a preciza însă dacă lucrările au afectat în mod direct terenurile proprietatea lor.
Înalta Curte mai reţine că, potrivit adresei din 10 aprilie 2013 a Direcţiei Generale de Infrastructură şi Servicii Publice a Primăriei Municipiului Bucureşti, în legătură cu obiectivul de investiţii în cauză s-a parcurs doar etapa declarării utilităţii publice a lucrării de interes local (prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 2006), la data emiterii adresei neprocedându-se încă nici la identificarea exactă a suprafeţelor imobilelor ce vor fi afectate şi expropriate şi nici la întocmirea rapoartelor de evaluare aferente acestora.
Aceeaşi adresă menţionează că începerea procedurilor de expropriere şi execuţia obiectivului vor avea loc în măsura aprobării bugetului necesar, împrejurare reţinută, de altfel şi de către prima instanţă în argumentarea soluţiei adoptate, dar afirmată şi de reclamanţi a cererii lor de chemare în judecată.
De altfel, nu numai că, aşa cum au reţinut ambele instanţe de fond, ipoteza unei exproprieri de facto nu se justifică pe nici un element probatoriu prezentat de către reclamanţi (care, confirmând neînceperea lucrărilor pe terenurile lor, au negat ei înşişi o atare ipoteză), dar se constată, din modalitatea de argumentare a cererii de chemare în judecată, că reclamanţii au şi o înţelegere greşită asupra noţiunii în sine.
Astfel, justificând acordarea sumelor solicitate prin acţiune, reclamanţii au pretins că au suferit o privare de bunuri întrucât le-a fost îngrădit dreptul de proprietate asupra terenurilor fără a li se plăti o justă despăgubire, la nivelul valorii de circulaţie a terenurilor de care sunt deposedaţi.
Subsecvent acestor afirmaţii, reclamanţii au susţinut, într-un mod contradictoriu faţă de cele deja expuse, că sunt „împiedicaţi în exercitarea atributelor dreptului de proprietate întrucât nu pot obţine autorizaţie de construire pentru edificarea construcţiilor” pe care şi le-au propus, pe terenurile anterior indicate ca ieşite din posesia lor prin fapta expropriatorului, conchizându-se că prejudicierea constă în imposibilitatea utilizării terenurilor conform destinaţiei (construcţii), acestea neputând fi închiriate ori înstrăinate deoarece, în opinia lor, nu pot servi la nicio activitate.
Aceste elemente i-au determinat pe reclamanţi să susţină prin cererea formulată că este fără îndoială că au suferit o expropriere de fapt.
Ratinând, ca şi prima instanţă, că ipoteza exproprierii de fapt corespunde acelei situaţii în care, în absenţa oricărui cadru legal, şi în lipsa oricărei despăgubiri, proprietatea unui particular ajunge a servi utilităţii publice prin exploatarea şi utilizarea directă ori indirectă a unei autorităţi publice, chiar în absenţa îndeplinirii oricăror forme ale transferului dreptului de proprietate, Înalta Curte apreciază că în mod corect au stabilit instanţele de fond că o atare ipoteză nu se regăseşte în speţă.
Nu numai că această situaţie excepţională nu a fost demonstrată de reclamanţi, astfel cum s-ar fi impus în virtutea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., dar ea a fost negată prin însăşi poziţia reclamanţilor manifestată atât în expunerea cazului lor, prin motivarea cererii de chemare în judecată, dar şi în faţa instanţei, la interpelarea acesteia.
Neputând reţine existenţa unui caz de expropriere în fapt în legătură cu cele două terenuri proprietatea recurenţilor, în mod corect instanţele de fond au respins cererea de chemare în judecată formulată de aceştia şi în considerarea acestui argument, a cărui justeţe nu a fost infirmată prin prezentul recurs, care va fi respins, pentru motivele arătate, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de către reclamanţii I.N.A. şi I.N. împotriva deciziei nr. 2A din 6 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1824/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1827/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
