ICCJ. Decizia nr. 1855/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1855/2014
Dosar nr. 72501/3/2011
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 16 noiembrie 2011, reclamanta H.M.P., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 391.212 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părţi de 743.200 RON din creanţa garantata asupra statului în cuantum de 1.243.200 RON, conferită de titlul de despăgubiri din 18 august 2009 emis de Guvernul României, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea paratului la plata sumei de 500.000 RON reprezentând restul echivalentului creanţei garantate asupra statului conferita de titlul de despăgubire din 18 august 2009 emis de Guvernul României, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub condiţia suspensivă ca reclamanta să restituie pârâtului cantitatea de 500.000 de acţiuni deţinute la Fondul Proprietatea; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 1.243.200 RON, începând cu data de 18 august 2009 şi până la momentul plaţii efective şi obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere după expirarea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii.
Tribunalul Bucureşti, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 2303 din 17 decembrie 2012 a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins ca neîntemeiată acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta H.M.P., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta H.M.P.
Prin decizia nr. 298A din 25 noiembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că acțiunea dedusă judecăţii este întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe răspunderea pentru faptă proprie a pârâtului, art. 1357 alin. (1), art. 1469, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492 și art. 1516 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional și art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că despăgubirile solicitate reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat cu ocazia valorificării unui număr total de 743.200 acțiuni la Fondul Proprietatea din creanța garantată asupra statului de 1.243.200 RON, conferită de titlul de despăgubire din 18 august 2009, precum și din suma de 500.000 RON reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului conferită de același titlu de despăgubire, sub condiția restituirii de către reclamantă a celor 500.000 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea, actualizarea sumelor solicitate și obligarea pârâtului la daune moratorii pe fiecare zi de întârziere şi că fapta culpabilă a pârâtului ar consta în aceea că procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 nu asigură o despăgubire efectivă a persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001, precum și în culpa Statului Român de a lista la bursă Fondul Proprietatea cu întârziere, împrejurare ce a atras scăderea valorii acțiunilor deținute de apelantă, determinând vânzarea acestora la o cotație inferioară celei de 1 RON/acțiune, obținându-se o sumă de bani inferioară valorii garantate asupra statului .
Curtea a reţinut că din actele și lucrările dosarului rezultă că pentru suma de 743.200 RON a fost emis de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor titlul de conversie, respectiv decizia din 10 decembrie 2009, reprezentând un număr total de 743.200 acţiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acţiune.
Iniţial reclamanta a optat ca pentru diferenţa de 500.000 RON să fie despăgubită în numerar, avand însă în vedere dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010 (privind suspendarea emiterii titlurilor de plată pentru 2 ani), s-a emis decizia din 8 octombrie 2010, reprezentând un număr total de 500.000 acţiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acţiune.
Astfel cum rezultă din adresa din 21 octombrie 2011 emisa de SC P.T. SA, la data de 1 august 2011, reclamanta a vândut un număr de 67.100 acţiuni la Fondul Proprietatea la cotaţia de 0,5190 RON/acţiune, la data de 5 august 2011 a vândut un număr de 300.000 acţiuni la Fondul Proprietatea la cotaţia de 0,4750 RON/acţiune, iar la data de 8 august 2011, un număr de 376.100 de acţiuni la Fondul Proprietatea la cotaţia de 0,4700 RON/acţiune.
Așadar, prin cele 3 vânzări succesive de acţiuni în cadrul Bursei de Valori Bucureşti, reclamanta a vândut un număr total de 743.200 acţiuni aferente titlului de conversie din 10 decembrie 2009, rămânându-i în portofoliu la data de 21 octombrie 2011 un număr de 500.000 acţiuni cu o valoare nominală de 1 RON/acțiune, ce i-au fost atribuite prin titlul de conversie din 8 octombrie 2010.
Potrivit informațiilor ce au fost făcute publice la 25 ianuarie 2011, la momentul listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea Bucureşti, preţul mediu al acţiunilor a fost de 0,641 RON/acţiune.
Potrivit dispozițiilor art. 18 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 reclamanta avea posibilitatea, după emiterea titlurilor de conversie să își exprime opțiunea, în sensul prevăzut de aceasta, ulterior momentului tranzacționării la bursa de valori a acțiunilor Fondului Proprietatea, când conversia se realiza în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare, astfel cum se menționează în art. 187 alin. (3) din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007.
Reclamanta nu a tranzacționat acțiunile la bursă în ianuarie 2011 (când valoarea era de 0,641 RON/acțiune), ci în august, când valoarea acestora era mai mică, însă o asemenea împrejurare nu poate constitui culpa Statului Român, fiind specifică mecanismului bursei care se întemeiază pe cerere și oferta.
În această situație, modalitatea de valorificare a titlurilor de conversie este strict reglementată de legea specială, iar decizia de tranzacționare a fost a reclamantei, aceasta fiind cea care a ales momentul, pârâtul neimpunând acesteia tranzacționarea în august 2011, astfel încât prin fapta sa proprie să atragă răspunderea.
Din această perspectivă, nu poate fi angajată răspunderea civilă pe faptă proprie, nici în temeiul dispozițiilor vechiului C. civ. și nici a noilor dispoziții C. civ., evoluția pieței de valori mobiliare neputând fi influențată de pârât.
Pentru același raționament nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care pârâtul nu i-a impus reclamantei un termen limită de tranzacționare, dovadă fiind faptul că aceasta se află și în prezent în posesia unui număr de 500.000 de acțiuni, care pot fi valorificate în condițiile specifice pieței de capital.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. A solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii, iar în subsidiar casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În motivarea recursului a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, că hotărârea dată este insuficient motivată şi lipsită de temei legal, dar şi pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
A arătat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 raportat la dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia creanţele asupra statului sunt garantate. De asemenea, a nesocotit cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, respectiv dispoziţiile art. 1073, art. 1091, art. 1075, art. 1082 şi art. 1101 vechiul C. civ., dar şi ale art. 2, art. 5, art. 9 pct. 4, art. 1480, art. 1488, art. 1490, art. 1492, art. 1516, art. 1518, art. 1530, art. 1531, art. 1535, art. 1536 noul C. civ.
Cât priveşte vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor, Statul Român, instanţa de apel a făcut doar vagi referiri la această vădită discriminare, nesocotind dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 16 din Constituţie, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O.
A arătat că nu a solicitat despăgubiri suplimentare în afara celor ce i-au fost acordate în baza legilor speciale de reparaţie, respectiv încasarea integrală a sumei de 1.243.200 RON conferită de titlul de despăgubire din 2009 emis de Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi care nu a putut fi încasată integral din cauza aplicării defectuoase a prevederilor legilor speciale, care prevăd principiul restituirii integrale. De altfel, legiuitorul nu a înţeles să renunţe la acest principiu şi să plafoneze despăgubirile acordate, ci doar să eşaloneze plata, potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 165/2013.
Susţine că este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparaţie, guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursă Fondul Proprietatea în termenul legal, să conducă de facto la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate, în proporţie de mai puţin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese.
Instanţa de apel a ignorat modul real şi concret în care s-a desfăşurat procesul de despăgubire, deşi creanţa sa asupra statului era garantată ope legis.
De asemenea, a susţinut lipsa motivării, în forma şi limitele circumscrise dispoziţiilor art. 261 raportat la art. 298 C. proc. civ., echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie ce atrage casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural, înlăturarea consecinţelor acestei încălcări nu se poate face decât prin desfiinţarea hotărârii recurate. Soluţia casării cu trimitere se impune şi ca o garanţie a dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii fiind o garanţie a dreptului de acces la un tribunal.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5 şi pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă.
Astfel, art. 304 pct. 5 C. proc civ. reglementează posibilitatea de a solicita casarea hotărârii prin care instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Aceste dispoziţii legale se referă la toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, precum şi la nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, cum ar fi încălcarea dreptului la apărare, a principiului disponibilităţii, ori a principiului contradictorialităţii.
Critica subsumată de recurentă acestui motiv de recurs, respectiv lipsa motivării hotărârii atacate, s-au putea încadra, din punct de vedere teoretic, mai degrabă, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ce reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
O asemenea situaţie, însă, nu se regăseşte în cauza pendinte, în care instanţa de apel a analizat punctual criticile formulate de reclamantă, arătând de ce nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului şi de ce nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europenă a Drepturilor Omului.
De altfel, prin motivele de recurs reclamanta nu critică în concret hotărârea atacată, ci face ample consideraţii teoretice despre motivarea hotărârii, exemplifică sancţiuni aplicate Statului Român prin hotărâri pronunţate de C.E.D.O., dar nu explică în niciun mod în ce constă lipsa de motivare.
Nici dispoziţiile pct. 8 ale art. 304 C. proc. civ. nu se regăsesc în cauză, acest motiv de recurs vizând încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile civile au putere de lege între părţile contractante. Or, în speţă, nu poate fi identificat un act juridic în sensul prevăzut de lege, a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic să fi fost încălcat. Prin cererea dedusă judecăţii se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie.
Mai trebuie spus că reclamanta a înţeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1865, precum şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ., susţinând că ar fi aplicabile şi unele, şi altele.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. „ ( 1) Dispoziţiile C. civ. se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile C. civ. sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.”.
Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la naşterea sa, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
Nici critica privind greşita aplicare a legii nu poate fi primită.
Conform dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, invocate de recurentă: „Titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.”.
Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ şi nu pot fi interpretate în sensul arătat de recurentă.
Astfel, recurenta-reclamantă, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială.
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire (18 august 2009): „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă avea în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
Cum, însă, valoarea acţiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei, care, devenind acţionar, suportă consecinţele fluctuaţiilor valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. Aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie.
În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării, ca formă de manifestare a principiului egalităţii în faţă legii, presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare.
Recurenta-reclamantă pretinde că este discriminată atât în raport cu cei care au primit măsuri reparatorii în natură, cât şi în raport cu cei care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi încălcarea principiului egalităţii în faţa legii.
Recurenta-reclamantă a susţinut că înseşi dispoziţiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut în realitate un drept de opţiune cu privire la momentul efectuării conversiei.
Această susţinere nu este fondată, având în vedere că în forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă.
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, între care se regăseşte şi recurenta, să opteze pentru conversie ulterior listării acţiunilor la bursă.
Cu referire la discriminarea la care a fost supusă ca urmare a împrejurării că nu a obţinut plata integrală a creanţei garantate asupra statului, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă este deţinătoarea acţiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acţiunile, iar pe de altă parte, aceasta ignoră dispoziţiile legii speciale existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Or, recurenta-reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condiţiile sus-menţionate.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.M.P. împotriva deciziei civile nr. 298 A din 25 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1854/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1856/2014. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
