ICCJ. Decizia nr. 1853/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1853/2014
Dosar nr. 5891/109/2011
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 19 din data de 24 ianuarie 2013, Tribunalul Argeş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.I. împotriva pârâţilor SC E.S.P. SRL, R.I. şi A.S. şi i-a obligat, în solidar, la plata sumei de 20.000 euro (echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii) către reclamant, cu titlu de daune morale.
Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat recurs pârâtul R.I., calea de atac fiind calificată, de către Curtea de Apel Piteşti, prin încheierea din 3 decembrie 2013, ca fiind apelul.
Prin decizia civilă nr. 151 din 3 decembrie 2013 apelul a fost respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În cauza de faţă, faptele deduse judecăţii sunt unele de presă. Condiţia publicităţii de care se bucură afirmaţiile ziaristului este în mod evident prezumată, aşa încât, nu se mai impun verificări suplimentare.
Sub aspectul creării unor prejudicii, probele administrate în primă instanţă, respectiv depoziţiile martorilor, confirmă pretenţiile reclamantului, în sensul că, urmare a afirmaţiilor făcute în presă, starea sănătăţii acestuia s-a agravat, în familie s-au declanşat neînţelegeri şi suspiciuni privitor la obligaţia de fidelitate. Pe de altă parte, aceleaşi probe indică o degradare, iniţială, a atitudinii cetăţenilor din comună, dar şi o infirmare, prin purtările reclamantului, ca şi prin rezultatele anchetelor iniţiate de organele de stat, a acestor acuze, care au dus la reinstaurarea încrederii, concretizată în realegerea acestuia pentru un nou mandat.
Din punctul de vedere al contextului persoanei ce pretinde vătămarea, se constată, în fapt, că reclamantul exercită cea mai înaltă demnitate publică executivă la nivelul unităţii administrativ teritoriale. Este, deci, o persoană publică în raport de care critica acceptată este mai mare decât în cazul unei persoane necunoscute.
Curtea a constatat, din cuprinsul articolelor publicate, că nu există un comportament de bună-credinţă al jurnalistului în formularea unei acuze privitoare la obţinerea de beneficii necuvenite, fie că ele constituie o anumită poziţie publică, politică, fie venituri nelegale, asemenea afirmaţii trebuind a se subsuma obligaţiilor deontologice ale jurnalistului de a oferi informaţii exacte şi demne de crezare.
Pentru a se înlătura obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului, trebuia să poată fi invocată, de către pârât, corecta exercitare a libertăţii presei, în raport de obligaţiile şi responsabilităţile acesteia, aşa cum sunt ele înscrise în numeroasele Statute şi Coduri deontologice ale profesioniştilor media.
Or, Curtea, cântărind acest exerciţiu, cu contextul publicării textelor de presă, prin raportare la calitatea reclamantului ce se pretinde victimă a unui prejudiciu, a concluzionat ca fiind excedat scopul pentru care această valoare de excepţie a unei societăţi democratice este recunoscută.
În atare condiţii, corectă se constată statuarea, în fapt, a primei instanţe, asupra creării, prin fapta ilicită a pârâtului, a unui prejudiciu considerabil, dată fiind continuitatea publicării articolelor defăimătoare de către pârât în calitate de formator de opinie, care îşi încalcă obligaţiile impuse de Codul de etică şi deontologie a profesiei de ziarist, aşa încât, suma de 20.000 euro, ca sancţiune pecuniară, reprezintă o reparaţie morală echitabilă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul R.I., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Recursul nu a fost motivat în drept.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată de un complet incompetent şi abuziv, care nu a stabilit în mod corect starea de fapt, a respins fără motiv administrarea unor probe testimoniale şi nu a reţinut activităţile infracţionale ale reclamantului, deşi acestea au fost detaliate şi erau cunoscute de comunitate.
Intimatul-reclamant D.I. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele folosite în faţa instanţelor de fond.
Analizând recursul declarat de pârâtul R.I. din perspectiva dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) coroborate cu dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată nulitatea acestuia, pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor.
Art. 306 alin. (3) C. proc. civ. prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancţiunea nulităţii recursului.
În speţă, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304, pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege. Prin cererea de recurs pârâtul a susţinut, în fapt, netemeinicia hotărârii atacate şi a criticat modalitatea de apreciere a probelor administrate. În condiţiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. (prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000), motivele de netemeinicie nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic şi nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de nelegalitate al deciziei pronunţate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de pârâtul R.I. împotriva deciziei civile nr. 151 din 3 decembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1851/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1854/2014. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
