ICCJ. Decizia nr. 1851/2014. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1851/2014
Dosar nr. 1322/97/2010
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 martie 2010, pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român, prin SC P.E.E.H. SA Bucureşti, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că reclamantul, în calitate de persoană expropriată, a consimţit să fie preluată prin expropriere suprafaţa de 1010 mp, pentru realizarea lucrării de interes naţional „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, declarată de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002 și să oblige pârâtul să-i plătească despăgubiri în sumă de 34.370 RON reprezentând valoarea de piaţă a terenului şi de 25.000 RON, reprezentând echivalentul lipsei de folosinţă a terenului pe ultimii 18 ani.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (1) şi alin. (2), art. 44 alin. (1)-alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta SC P.E.E.H. SA Bucureşti a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul Legii nr. 33/1994, excepţia prematurităţii acţiunii faţă de neîndeplinirea procedurii prealabile, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului în cauză, raportat la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, raportat la H.G. nr. 392/2002, prin care este stabilită calitatea de expropriator a Statului Român.
Pârâta a formulat și cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice invocând calitatea statului de unic beneficiar al investiţiei şi, pe cale de consecință, titular al obligaţiei de a suporta costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică.
Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la prevederile H.G. nr. 392/2002 şi la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care, prin actul normativ emis de guvern, pârâta este desemnată expres ca organ abilitat cu îndeplinirea obiectivului de utilitate publică de interes naţional.
Tribunalul a respins excepţiile invocate de pârâtă în apărare şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 129 din 10 aprilie 2013, prima instanță a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român reprezentat de SC P.E.E.H. SA Bucureşti împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A admis în parte acţiunea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană expropriată care a consimţit la exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes naţional a suprafeţei de 826 mp teren arabil, situat pe raza localităţii S1, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri, suma de 17.437,84 RON reprezentând valoarea terenului expropriat şi suma de 11.530 RON reprezentând prejudiciul creat reclamantului pentru folosul agricol nerealizat pe perioada 2002-2013, precum şi suma de 6.000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin H.G. nr. 392/2002, Guvernul României a declarat utilitatea publică de interes naţional a lucrării „Amenajarea Hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, desemnând expres ca expropriator Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, în subordinea Ministerului Industriei și Resurselor.
În scopul realizării obiectivului de utilitate publică declarat, s-a constituit la nivelul Primăriei comunei S.O., Comisia pentru soluţionarea întâmpinărilor persoanelor propuse pentru expropriere.
Prin intermediul acestei comisii, înfiinţată în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, expropriatorul a purtat negocieri cu persoanele expropriate pentru despăgubirea lor pentru terenurile ce le-au fost preluate încă din anul 1990, între care şi terenurile ce au aparţinut antecesorilor reclamanţilor, conform notificărilor transmise.
Reclamantul, deşi de acord cu exproprierea, nu a primit despăgubirile legale, care, conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, trebuie să includă valoarea imobilului expropriat, stabilită la preţul de piaţă, plus valoarea prejudiciului creat, care reprezintă folosul agricol nerealizat.
Art. 44 alin. (4) din Constituţia României, consacră imperativul, şi totodată garanţia constituţională a proprietăţii particulare, potrivit căruia nimeni nu poate fi expropriat sau lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Principiul constituţional a fost preluat prin art. 1 al Legii nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care, reglementând cadrul general şi procedura specială a exproprierii, impune ca despăgubirea să fie echitabilă şi prealabilă, iar în ipoteza în care părţile nu ajung la un acord de voinţă, preluarea proprietăţii să se realizeze prin instanţă, pe baza unei hotărâri judecătoreşti.
În cauză, este cert că mecanismul exproprierii amiabile nu a funcţionat între părţi, astfel că instanţa a desemnat comisia de evaluare a despăgubirilor, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 33/1994.
Prin lucrarea de evaluare întocmită de comisia formată din experţii judiciari C.M., L.G.T. şi O.E., a fost identificat terenul expropriat de la reclamant în suprafaţă de 826 mp, teren arabil, din care 447 mp extravilan şi 379 mp intravilan, estimat la 8,6 RON/mp pentru terenul extravilan şi la 31,72 RON/mp pentru terenul intravilan, astfel că valoarea întregii suprafeţe expropriate a fost stabilită la suma de 17.437,84 RON, potrivit variantei I din raportul de evaluare şi răspunsul la obiecţiuni.
În privința despăgubirilor reprezentând folosul agricol de tras, astfel cum au fost stabilite de experţii judiciari, având în vedere categoria de folosinţă (arabil), faptul că în zonă nu se practică culturi de legume şi zarzavaturi pe arii extinse, instanţa a apreciat că suma de 12.690 RON/an/ha este rezonabilă şi poate compensa în mod echitabil prejudiciul ce a fost creat reclamantului. Prin urmare, valoarea despăgubirilor reprezentând folos agricol nerealizat pe perioada 2002-2013 a fost stabilită la suma de 11.530 RON (0,0826 ha x 12.690 RON/an/ha=1048,2 RON/an; 11 ani x 1048,2 RON/an=11.530 RON).
Cu privire la perioada pentru care a acordat aceste despăgubiri pentru nevalorificarea potenţialului agricol al terenului preluat abuziv, instanţa a apreciat că acestea se justifică doar de la momentul declarării utilităţii publice a lucrării de interes naţional „Amenajarea Hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, respectiv de la data publicării H.G. nr. 392/2002, act ce constituie, conform art. 5-art. 7 din Legea nr. 33/1994, condiţia sine-que-non a demarării procedurilor de expropriere şi legitimează preluarea imobilelor în acest mod pentru scopul realizării investiţiei de interes public naţional.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC P.E.E.H. SA.
Prin decizia civilă nr. 88 din 2 august 2013, Curtea de Apel Alba-Iulia a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa atacată, numai sub aspectul despăgubirilor acordate reclamantului cu titlu de folos agricol nerealizat şi, rejudecând în aceste limite, a obligat pârâtă să plătească reclamantului despăgubiri în sumă de 6.290 RON, reprezentând lipsa de folosinţă pe perioada 2007-2013, menţinând în rest sentinţa atacată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul este moştenitorul legal al proprietarului tabular C.D., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 1984 şi actele de stare civilă depuse la dosar, antecesorul reclamantului fiind intabulat în cartea funciară.
Imobilele în litigiu au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, fiind emise titluri de proprietate în care nu au fost incluse terenurile în litigiu. Conform adeverinţei din 2010 emisă de Primăria comunei S.O., reclamantul C.D. a depus cerere de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neocupate, iar terenul ocupat de amenajarea hidroelectrică a râului S. nu s-a restituit, pentru acesta urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994.
Contrar susţinerilor pârâtului, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”.
Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafeţe de 59,92 ha teren, întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de predare a terenurilor. În acest din urmă proces-verbal sunt identificate topografic terenurile expropriate, iar imobilele aparţinând antecesorului reclamantului nu figurează între aceste terenuri. Prin urmare, susţinerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu este fondată.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat utilitatea publică de interes naţional a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, expropriator fiind Statul Român prin SC P.E.E.H. SA.
Expropriatorul a demarat procedura de expropriere şi, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii. În acest scop, pârâta a emis notificări pe numele antecesorului reclamantului, care nu au mai fost însă expediate acestuia, C.D. fiind decedat încă din anul 1983.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, apelanta susţine două argumente, şi anume: că terenul era ocupat înainte de apariţia Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă, şi că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.
Or, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului S., lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu, ci pe cele care figurează în procesul-verbal de identificare a imobilelor pentru care fostul C.A.P. şi-a dat avizul favorabil. Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menţionate, este pe deplin aplicabilă, chiar dacă în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilităţii publice.
De altfel, câtă vreme până la apariţia H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acţiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obţine despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.
În plus, pârâta SC P.E.E.H. SA, în calitate de reprezentant al expropriatorului, deşi susţine în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege şi a emis notificări pe numele antecesorului reclamantului, considerând la acel moment că acesta este proprietarul terenurilor şi că i se cuvin despăgubiri conform legislaţiei ce reglementează exproprierea.
Reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea beneficia de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziţie este anterioară exproprierii şi ea nu îşi poate produce efecte ultraactiv.
În ce priveşte excepţia prematurităţii, instanța de apel a considerat că nu poate fi imputată reclamantului lipsa procedurii prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994, la care face referire apelanta, şi nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate şi ocupate de construcţiile hidroenergetice şi de apele lacului de acumulare din zona B.-S1. Contrar susţinerilor apelantei, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Curtea de apel a apreciat că nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.E.E.H. SA nu poate fi primită, câtă vreme, prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, instanța de apel a constatat că reclamantul însuşi a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la autorul său, inclusiv asupra terenurilor în litigiu. Dreptul de proprietate al antecesorului reclamantului a fost recunoscut atât prin eliberarea titlurilor de proprietate pentru o parte din imobile, cât şi prin recomandarea făcută reclamantului de organele statului, în speţă Primăria comunei S.O., de a urma procedura Legii nr. 33/1994 pentru a obţine despăgubiri pentru imobilele în litigiu care, fiind expropriate, nu mai puteau face obiectul restituirii în natură.
De altfel, îndreptăţirea antecesorului reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariţia H.G. nr. 392/2002, prin notificarea proprietarul tabular, antecesorul reclamantului, cu privire la oferta de acordare a despăgubirilor. Această procedură însă nu a fost finalizată, întrucât notificările emise de pârâtă nu au fost expediate, persoana pe numele căreia au fost emise fiind decedată la acea dată, astfel că reclamantul nu a avut cunoştinţă în mod efectiv de aceste notificări.
S-a reţinut în plus sub acest aspect, că limitele investirii instanţei sunt clar determinate de reclamant şi ele vizează cererea de despăgubiri în calitate de persoană expropriată. Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuţie nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care s-a recunoscut antecesorului reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza că reclamantul nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acţiunii de faţă, reclamantului să i se creeze o situaţie mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că, dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor, ar fi fost îndreptăţit să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificările emise pe numele antecesorului lor.
Reclamantul justifică legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut atât de pârât, prin emiterea notificărilor, cât şi de autorităţile administrative, prin decizii emise, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit jurisprudenţei constante a C.E.D.O., noţiunea de bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 poate să acopere atât bunuri actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă să obţină beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
În hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a reanalizat noţiunea de bun, subliniind că pentru a exista o valoare patrimonială nu este suficient ca legea să consemneze un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar ca şi instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul conferit prin lege. Potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
În speţă, prin titlul de proprietate şi adeverinţa din 2010, statul prin instituţiile sale administrative a recunoscut antecesorului reclamantului îndreptăţirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare şi la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică şi recunoaşterea dreptului de proprietate al autorului reclamantului. Ca urmare, reclamantul are cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această expropriere să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă şi rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului cât şi al termenului în care trebuie să intervină.
În speţă, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate de moştenitor al proprietarului tabular, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Pârâta invocă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorului său. Instanța a reținut că dreptul de proprietate al antecesorului reclamantului asupra terenurilor în discuţie a fost recunoscut, pârâta emiţând notificări pe numele acestuia în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform înscrisurilor depuse la dosar, acte de stare civilă şi certificat de moştenitor, reclamantul este moştenitorul proprietarului tabular al imobilelor în litigiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, reluate şi în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune este opozabil faţă de terţi fără înscriere în cartea funciară.
Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarului tabular al imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor după acesta, nu pot fi primite argumentele apelantei în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorului şi că reclamantul nu a făcut dovada unei vocaţii succesorale pentru acestea.
Prin urmare, curtea de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanţă.
Instanța de apel a mai reținut că pârâta a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice. Prin această cerere, s-a solicitat ca, în cazul în care SC P.E.E.H. SA, va cădea în pretenţii, chematul în garanţie să fie obligat să o despăgubească cu sumele ce urmează a le plăti reclamantului. Pârâta şi-a justificat cererea, susţinând că statul, ca beneficiar al investiţiei şi al dreptului de proprietate publică asupra terenurilor expropriate, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii, iar Ministerul Finanţelor Publice este cel care gestionează fondurile băneşti ale statului.
Curtea de apel a constatat nefondate şi aceste critici. Potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop. Or, pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Ca urmare, prima instanţă, în mod corect a respins cererea de chemare în garanţie.
Referitor la fondul cauzei, instanța de apel a constatat că pârâta aduce critici vizând valoarea terenului expropriat precum şi valoarea folosului de tras acordat de prima instanță, considerând că nu s-au respectat dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât tribunalul nu a ţinut cont că valoarea terenului este exagerat de mare în raport cu preţul la care se vând efectiv terenuri în zonă.
Prin expertiza şi suplimentul la expertiză efectuate în faţa primei instanţe, experţii au arătat că pe piaţa imobiliară nu se tranzacţionează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului S. din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a preţului cu care se vând în mod obişnuit imobile de genul celui în cauză.
Experţii au propus prin raportul de expertiză ca variantă de determinare a cuantumului despăgubirilor, stabilirea preţului terenului prin metoda de evaluare a terenului pe bază de profit, metodă recomandată de ghidul evaluatorilor funciari din România. Pe baza acestei metode, experţii au stabilit un preţ de 8,6 RON/mp pentru terenul extravilan şi de 31,72 RON/mp pentru terenul intravilan.
Cum în cauză experţii au arătat că în zonă nu sunt tranzacţii cu imobile de acelaşi fel cu cel în litigiu, varianta care corespunde cel mai bine criteriilor stabilite prin art. 26 din lege este cea de evaluare a terenului pe bază de profit.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că despăgubirile acordate de prima instanță, în cuantum de 17.437,84 RON, reprezentând valoarea terenului expropriat în suprafaţă de 826 mp au fost corect stabilite.
În ce priveşte despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosinţă, instanța de apel a constatat că apelanta critică raportul de expertiză pentru faptul că experţii au stabilit un profit având în vedere culturile de grâu, în contextul în care este de notorietate specificul culturilor de cartofi şi porumb în zona T.H.
Criticile astfel formulate au fost apreciate ca nefondate, deoarece instanța de apel a reținut că apelanta este în eroare cu privire la culturile avute în vedere de experţi, aceştia arătând că terenul în litigiu este în zonă de luncă, terenurile fiind fertile şi pretabile cultivării legumelor diverse, cartofilor şi porumbului, aspect confirmat şi de martorul G.A.
Experţii au determinat profitul mediu pe an, luând în calcul venitul mediu ce s-ar fi putut realiza dacă întreaga suprafaţă de 826 mp ar fi fost cultivată cu legume, cu cartofi şi cu porumb, fiind avute în vedere exact culturile arătate de apelantă, şi nicidecum culturi de grâu. Prin această metodă, experţii au determinat un profit mediu pe hectar de 12.690 RON/an, ceea ce înseamnă un profit mediu de 1.048,2 RON/an pentru suprafaţa în litigiu, de 826 mp.
Prin urmare, a reținut instanța de apel, valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza efectuată în primă instanţă este corect determinată.
În ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea prin care reclamanţii solicită lipsa de folosinţă pe ultimii 18 de ani, curtea de apel a apreciat că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.
Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naşte dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosinţă îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Aşadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.
Ca urmare, cererea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă, ca urmare a ocupării fără drept a terenului, este admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru restul perioadei, acţiunea fiind prescrisă.
Curtea de apel a arătat că nu poate primi susţinerile reclamantului în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosinţă se circumscriu noţiunii de prejudiciu în înţelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În primul rând, despăgubirile la care se referă dispoziţiile art. 26 includ valoarea reală a imobilului şi prejudiciul creat proprietarului, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecinţa exproprierii, şi nu că este anterior acesteia. Despăgubirile la care este îndreptăţită persoana expropriată cuprind valoarea de înlocuire a imobilului expropriat şi eventualul prejudiciu produs prin expropriere, cum ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosinţă din teren arabil în cale acces şi alte asemenea despăgubiri.
Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii şi acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994 să acopere şi un astfel de prejudiciu.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situaţia în care instanţa este sesizată de expropriator pentru a se pronunţa cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere şi la ofertele de despăgubiri.
Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel că despăgubirea reprezentând lipsa de folosinţă, anterioară emiterii hotărârii de expropriere şi stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar accepta susţinerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noţiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat, astfel că şi în această situaţie cererea este prescriptibilă.
Termenul de prescripţie al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este acelaşi cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosinţă, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.
Astfel, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acţiune curge de la data notificării, în condiţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 33/1994, sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanţei de a stabili aceste despăgubiri.
În cazul pretenţiilor vizând lipsa de folosinţă, temeiul cererii îl reprezintă ocuparea fără drept a terenului proprietatea reclamantului, astfel că dreptul la acţiune pentru recuperarea acestui prejudiciu începe să curgă de la data când proprietarul terenului a cunoscut faptul ocupării şi pe cel care l-a ocupat.
Prin urmare, curtea de apel a constatat fondate criticile formulate de apelanta pârâtă cu privire la prescripţia dreptului material la despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă și a reținut că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În consecinţă, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras şi a stabilit acest cuantum ca fiind de 6.290 RON, pe perioada 2007-2013 (1.048,2 RON/an x 6 ani).
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA prin administrator judiciar E.I. SPRL.
Prin motivele de recurs, recurentul formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.:
a. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilității acţiunii întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994:
Recurenta a preluat terenurile anterior apariţiei Legii nr. 33/1994. Prin urmare, este inadmisibilă formularea unei acţiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994 pentru un teren ocupat anterior apariţiei acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispoziţiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile şi principiul constituțional al neretroactivității acesteia.
Pe de altă pare, recurenta a probat cu înscrisuri faptul că preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.
În subsidiar, recurenta arată că art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, vizează exact situaţia existentă în speță, iar modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 includ expres instalaţiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.
Prin urmare, reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îi întreprindă.
b. În ceea ce priveşte excepţia prematurității introducerii acţiunii:
În cauză, neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii duce la prematuritatea acţiunii.
Prematuritatea cererii de chemare în judecată este susţinută şi de aspectul nedovedirii existenței procedurii declanşate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.
c. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC P.E.E.H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute:
Prin contractul de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public şi a terenurilor pe care acestea sunt amplasate din 27 decembrie 2004, recurenta a dovedit că SC P.E.E.H. SA nu este proprietara obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002. Proprietar al acestor obiective şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care a concesionat aceste obiective şi terenuri recurentei, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional.
În plus, obiectivul de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziţie de la bugetul de stat, şi nu din fonduri proprii ale SC P.E.E.H. SA.
De aceea, pârâta a solicitat prin cererea de chemare în garanţie introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor.
Curtea de apel nu a făcut referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate de pârâtă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive sub aspectul plaţii despăgubirilor, ceea face incident motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
d. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului:
În speţă, nu este făcută decât dovada unei vocaţii succesorale abstracte a reclamantului la succesiunile autorilor săi şi nicidecum vocaţia concretă pentru terenurile aflate în litigiu.
Probatoriul administrat nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară şi ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole.
Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului a dus la stingerea dreptului lui de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului.
Instanța de apel a reținut greșit că îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere. Recurenta nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de proprietar al terenurilor în litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înţelegând să clarifice situaţia terenurilor trecute în proprietatea sa. Faptul că a notificat antecesorii reclamantului este pentru simplul motiv că aceştia apăreau în cartea funciară şi doar pentru că C.A.P.-ul nu îşi intabula niciun drept de proprietate.
Prin urmare, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
e. În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice:
Instanţa de apel a respins în mod neîntemeiat această cerere.
H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat de utilitate publică de interes naţional lucrarea „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” a stabilit că exproprierea este făcută de Statul Român prin SC P.E.E.H. SA.
Recurenta este o persoană juridică de drept privat şi nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.
În aceste condiţii, statul, ca unic beneficiar al investiţiei respective, ca singur organism îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speţă, plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi.
Prin urmare, în cazul în care instanţa constată îndreptățirea reclamantului la primirea despăgubirilor cerute, acestea trebuie să fie reţinute în sarcina Statului Român, prin entitatea în măsura să facă aceste plaţi, Ministerul Finanţelor Publice, iar nu în sarcina SC P.E.E.H. SA.
f. Pe fondul cauzei, recurenta solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
În privinţa despăgubirilor pe terenul expropriat, valorile indicate de experţi şi însușite de instanţă încalcă dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.
Valoarea stabilită pentru teren nu ține cont de realităţile pieţei imobiliare, nici de cele existente la momentul efectuării expertizelor şi, cu atât mai puţin, de cele de la momentul pronunţării hotărârii, înlăturându-se complet dispoziţiile imperative ale Legii nr. 33/1994 ce reglementează acest aspect.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:
a. Recurenta susține că acțiunea reclamantului, întemeiată pe prevederile Legi nr. 33/1994, este inadmisibilă deoarece, pe de o parte, preluarea terenului în litigiu a fost anterioară acestei legi, astfel încât aplicarea actului normativ menționat ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii, iar, pe de altă parte, preluarea terenurilor s-a făcut în baza Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România.
În plus, pârâta susține că reclamantul avea posibilitatea solicitării de despăgubiri în baza Legii nr. 1/2000, demers pe care nu a înțeles să îl întreprindă.
Critica nu este fondată.
Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, recurenta nu a probat faptul că exproprierea imobilului în litigiu s-a produs în temeiul Decretului nr. 40/1989 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România. Prin acest decret a fost aprobată efectuarea de investiţii pentru amenajarea hidroenergetică a râului S., lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu.
Imobilele în litigiu au fost expropriate în anul 2002, prin H.G. nr. 392/2002. Câtă vreme la data emiterii H.G. nr. 392/2002, Legea nr. 33/1994 era în vigoare, ea devine aplicabilă raportului juridic dedus judecății, fără a se putea pune problema încălcării principiului neretroactivității legii civile.
De asemenea, în mod corect, reţinând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, curtea de apel nu a primit argumentele pârâtei în sensul că reclamantul putea solicita despăgubiri pentru terenul expropriat în temeiul unei legi anterioare exproprierii. Totodată, modificările legislative aduse art. 4 din Legea nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005 nu pot fi incidente în cauză, cât timp raportul juridic dedus judecății s-a născut anterior respectivelor modificări, astfel încât aplicarea lor în cauză ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii.
b. Recurenta susține că acțiunea care a învestit instanța în prezentul litigiu este prematur formulată. În opinia recurentei, prematuritatea cererii de chemare în judecată este atrasă de neîndeplinirea procedurii prealabile şi de nedovedirea parcurgerii procedurii reglementate de dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
Susținerile nu sunt întemeiate.
Contrar afirmațiilor recurentei, așa cum rezultă din adeverința din 9 martie 2010 eliberată de Primăria comunei S.O., procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neocupate, iar pentru cele ocupate de „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
În plus, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, reclamantul nu poate fi obligat să aștepte sesizarea instanței de către expropriator pentru determinarea despăgubirilor aferente terenului deja ocupat, neputându-i fi imputată acestuia nerespectarea de către expropriator a procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 33/1994.
c. Recurenta critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru modul de soluționare a excepției lipsei calităţii procesuale pasive a SC P.E.E.H. SA sub aspectul plăţii despăgubirilor cerute.
În acest sens, recurenta susține că instanța de apel nu a făcut referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele pe care pârâta le-a invocat în susţinerea acestei excepții, ceea ce ar face incident motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În argumentarea excepției menționate, recurenta arată că proprietar al obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 şi al terenurilor pe care ele sunt amplasate este Statul Român, care doar a concesionat recurentei aceste obiective şi terenuri, în vederea realizării unei activităţi de interes naţional, astfel cum rezultă din contractul de concesiune din 27 decembrie 2004. În plus, obiectivul de interes naţional „Amenajare hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2” este realizat din fonduri speciale, puse la dispoziţie de la bugetul de stat, şi nu din fonduri proprii ale SC P.E.E.H. SA.
De aceea, susține recurenta, Ministerului Finanţelor Publice este cel care poate fi obligat plata despăgubirilor.
Nici aceste susțineri nu sunt fondate.
Contrar celor susținute de recurentă, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanța de apel a analizat argumentele formulate de pârâtă în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că această excepție nu este întemeiată deoarece, prin actul normativ de declarare a utilităţii publice, s-a stabilit că expropriatorul Statul Român este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Prin urmare, a arătat curtea de apel, pârâta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului şi nu în nume propriu, astfel încât, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părţilor fiind corect stabilit de reclamant.
Înalta Curte apreciză că decizia instanței de apel respectă dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. sub aspectul dezlegării date excepției analizate. Modul de redactare a hotărârii permite exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, neputându-se dispune admiterea căii de atac în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe de altă parte, excepția a fost soluționată corect de instanța de apel.
Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”. Conform art. 2 din acest act normativ, expropriatorul este Statul Român prin SC P.E.E.H. SA, aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor.
Prin urmare, așa cum în mod corect a decis și instanța de apel, legitimare procesuală pasivă în cauză are Statul Român, SC P.E.E.H. SA., fiind numai reprezentanta expropriatorului. De altfel, prin cererea de chemare în judecată a fost chemat în judecată Statul Român prin SC P.E.E.H. SA.
d. Recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegării date excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
În opinia recurentei, în cauză, nu este făcută decât dovada unei vocaţii succesorale abstracte a reclamantului la succesiunea autorului său, iar nu a unei vocaţii concrete pentru terenurile aflate în litigiu, deoarece cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului a dus la stingerea dreptului de proprietate. În contextul în care terenurile nu au putut face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe baza Legii nr. 18/1991, reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului.
În plus, susține recurenta, instanța de apel a reținut greșit că îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere. Recurenta nu a recunoscut în niciun moment calitatea reclamantului de proprietar al terenurilor în litigiu, ci a demarat procedura de expropriere înţelegând să clarifice situaţia terenurilor trecute în proprietatea sa.
Deși recurenta încadrează criticile menționate în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza susținerile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât acestea vizează legalitatea deciziei recurate în privința dezlegării pe care instanța de apel a dat-o excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.
Critica nu este întemeiată.
În mod corect, pe baza probelor administrate în cauză, instanța de apel a reținut că reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor cooperativizate de la autorul său, inclusiv asupra terenurilor în litigiu.
Așa cum rezultă din cuprinsul adeverinței din 9 martie 2010 eliberată de Primăria comunei S.O., procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neocupate, iar pentru cele ocupate de „Amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2”, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Conținutul acestui înscris se coroborează cu cel al adresei din 19 septembrie 1991 în care se arată că reclamantului C.D. i s-a stabilit dreptul de proprietate prin hotărârea comisiei județene din 13 septembrie 1991, pentru suprafața totală de 2,38 ha.
Este corectă, totodată, concluzia instanței de apel în sensul că reclamantul justifică calitate procesuală activă în cauză și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., a înțelesului pe care această jurisprudență l-a atribuit noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin titlul de proprietate emis în temeiul Legii nr. 18/1991 pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare la care face referire adeverinţa din 2010, ca și prin oferta de despăgubiri pentru terenul expropriat, statul, prin instituţiile sale, a recunoscut reclamantului dreptul de proprietate, ceea ce face ca reclamantul să aibă are cel puţin o speranţă legitimă de despăgubiri, protejată de Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Pe de altă parte, este corectă și constatarea făcută de instanța de apel în sensul că îndreptăţirea reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de Statul Român prin demararea de către pârâtă a procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariţia H.G. nr. 392/2002, prin notificarea proprietarul tabular. Numai în situația în care calitatea de proprietar a autorului reclamantului era acceptată de expropriator, se justifică oferta de acordare a despăgubirilor notificată proprietarului tabular, antecesorul reclamantului.
e. Recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate și în ceea ce priveşte dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Toate argumentele invocate în susținerea acestei critici, vizând faptul că statul, iar nu recurenta, care este o persoană juridică de drept privat, este beneficiar al exproprierii și, în calitate de beneficiar, trebuie să suporte plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriaţi, prin singura entitate în măsura să facă aceste plăţi, Ministerul Finanţelor Publice, sunt nefondate.
Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Potrivit acestor prevederi legale, statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, participă în raporturile juridice prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Pârâta, așa cum rezultă din cuprinsul art. 2 din H.G. nr. 392/2002, este numai reprezentanta expropriatorului, Statul Român.
Or, cât timp pârâta nu stă în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului, instanţa de apel, în mod corect a respins cererea de chemare în garanţie.
f. Este întemeiată critica vizând interpretarea greșită a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile administrate de aceştia.”
Întemeindu-şi hotărârea pronunţată pe raportul de expertiză efectuat în prima fază procesuală, instanţa de apel a încălcat aceste dispoziții legale.
Astfel, în cuprinsul acestui raport, experţii menţionează că în zonă nu sunt tranzacții cu imobile de același fel cel în litigiu.
Afirmația experților nu este susținută de nicio probă din care să rezulte că nu s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri din zonă, la raportul de expertiză trebuind să fi fost anexată o adresă din partea Uniunii Notarilor Publici care să confirme susținerea experților sau, în caz contrar, care să cuprindă date cu privire la prețurile cu care s-au vândut terenuri similare în zonă.
Totodată, în respectarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel avea îndatorirea de a arăta care sunt motivele pentru care a înlăturat din materialul probator administrat, contractele de vânzare-cumpărare aflate dosarul de apel.
În consecinţă, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, în temeiul art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 şi va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea aceloraşi prevederi legale, şi prin care să poată fi determinat preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află bunul în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin SC P.E.E.H. SA prin administrator judiciar E.I. SPRL împotriva deciziei civile nr. 88 din 2 decembrie 2013 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârât, aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1850/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1853/2014. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
