ICCJ. Decizia nr. 1863/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1863/2014
Dosar nr. 3981/114/2007*
Şedinţa publică din 27 mai 2014
Prin Sentinţa nr. 1424 pronunţată în data de 7 aprilie 2011, Tribunalul Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat, a respins acţiunea comercială formulată de reclamanta SC P.C. SRL Râmnicu Sărat în contradictoriu cu pârâţii SC V. SRL Râmnicu Sărat şi Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 RON.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut în principal că prin Încheierea din 13 februarie 1992 a Judecătoriei Râmnicu Sărat a fost admisă cererea asociaţilor E.M., A.E. şi E.A.A. privind înscrierea actului autentic nr. X1/1992 al notariatului de Stat Local Râmnicu Sărat, privitor la constituirea SNC "E.A." cu emblema "E.T." cu sediul în Râmnicu Sărat, judeţul Buzău, în registrul comerţului şi la Administraţia Finanţelor Publice Buzău, prin actul adiţional la contractul de societate autentificat sub nr. X1/1992, cei trei asociaţi au convenit la transformarea societăţii în societate cu răspundere limitată, societatea purtând denumirea P.C. SRL şi sediul în Râmnicu Sărat, ulterior, în anul 1994 prin actul adiţional autentificat sub nr. X2 din 26 mai 1994, asociaţii, de comun acord, au aprobat cererea de retragere a asociatului E.M., iar părţile sale sociale în valoare de 35.000 RON au fost transmise prin vânzare asociaţilor A.E. şi E.A.A., iar în noiembrie 1995, E.M. şi E.A.A. au constituit SC E.P. SNC având ca punct de lucru staţia de benzină în litigiu, iar ca aport social la capitalul social al SC E.P. SNC, E.M. a adus rezervoare şi pompe de benzină.
Construcţia staţiei de benzină s-a făcut pe terenul în suprafaţă de 1.700 mp, situat în municipiul Râmnicu Sărat, având la bază Contractul de concesiune din 8 iulie 1992, ca aport la capitalul social al SC E.P. SNC, asociatul E.M. aducând staţia de benzină în litigiu şi rezervoarele corespunzătoare. Ulterior, prin Sentinţa penală nr. 714 din 8 decembrie 2000 a Tribunalului Buzău s-a constatat că actul juridic prin care se atestă proprietatea lui E.M. asupra rezervoarelor şi pompelor de benzină aduse ca aport în natură este nul.
Pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat, în calitatea de creditor bugetar, pentru realizarea creanţelor bugetare în sumă de 259.340,2 RON datorate de debitorul SC E.P. SNC a întreprins forme de executare împotriva debitorului, procedând la organizarea de licitaţie publică, astfel imobilul a fost scos la licitaţie şi evaluat la suma de 210.128,4 RON.
Între reclamantă şi SC E.P. SNC au existat mai multe litigii, în final fiind admisă acţiunea în revendicare a staţiei de benzină, însă reclamanta nu a efectuat nicio menţiune la registrul de carte funciară, iar omisiunea acestei înscrieri a avut ca efect ocrotirea dobânditorului de bună-credinţă, respectiv al pârâtei SC V. SRL la momentul adjudecării bunului litigios.
Prin scoaterea la vânzare de către pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat a imobilului nu s-a urmărit producerea unei pagube în patrimoniul reclamantei, ci recuperarea creanţei datorate bugetului de stat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta SC P.C. SRL şi pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat.
Prin Decizia nr. 79 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia netimbrării apelului pârâtei Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat împotriva Sentinţei comerciale nr. 1424 din 7 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi a respins ca nefondat apelul reclamantei SC P.C. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe comerciale.
Atât reclamanta SC P.C. SRL, cât şi pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat au declarat recurs împotriva acestei decizii, iar prin Decizia nr. 1950 din 5 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-au admis recursurile şi s-a dispus, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti la data de 5 septembrie 2012 sub nr. 3981/114/2007, iar ulterior, după admiterea cererilor de abţinere formulate de completul de judecată ce a pronunţat iniţial sentinţa a fost repartizat aleatoriu sub nr. 3981/114/2007*.
Prin Decizia civilă nr. 104 din 13 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta SC P.C. SRL şi pârâta Administraţia Finanţelor Publice, împotriva Sentinţei nr. 1424, pronunţată în data de 7 aprilie 2011 de Tribunalul Buzău.
În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reţinut că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei şi a dat o interpretare corectă probatoriului administrat.
Referitor la susţinerile ce vizează existenţa Adresei nr. 14669 din 21 octombrie 2002 prin care societatea apelantă a solicitat suspendarea licitaţiei cu privire la bunul în cauză, întrucât acesta îi aparţinea reclamantei, şi nu SC E.P. SNC, instanţa de apel a apreciat că nu sunt relevante în condiţiile în care documentaţia existentă la dosar atestă o cu totul altă situaţie de fapt, partea având posibilităţi legale de a se opune de care însă nu a uzat, iar înscrisurile depuse nu erau opozabile Administraţiei Financiare care executa o creanţă bugetară.
Relativ la Notificarea nr. 65 din 11 noiembrie 2012, expediată prin executor judecătoresc şi contestaţia la executare formulată împotriva Procesului-verbal de licitaţie nr. 8741 din 21 octombrie 2002, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt posterioare licitaţiei desfăşurate, imobilul fiind adjudecat potrivit Procesului-verbal nr. 1741 din 21 octombrie 2002.
Instanţa de apel a statuat că este de necontestat faptul că între SC E.P. SNC şi SC P.C. SRL a existat o serie de litigii, însă acestea nu au fost notate în cartea funciară, nefiind opozabile terţilor, neproducând efecte asupra acestora.
De asemenea, nu au fost reţinute nici susţinerile cu privire la activitatea desfăşurată de pârâta SC V. SRL relativ la lucrările efectuate, expuse în motivarea apelului, în condiţiile în care demersurile demarate de aceasta, lucrările efectuate sunt justificate prin înscrisuri, fiind respinsă contestaţia la executare prin Sentinţa civilă nr. 1926 pronunţată în data de 12 noiembrie 2002 de Judecătoria Râmnicu Sărat, pârâta SC V. SRL având autorizaţia de desfiinţare a staţiei de benzină din 18 iunie 2004 şi autorizaţia de construire din 23 iunie 2004, context în care nu se poate reţine vreo culpă în sarcina acesteia.
Instanţa de apel a constatat că probele administrate au dovedit că pârâta SC V. SRL a fost un dobânditor de bună-credinţă, fiind un terţ în cadrul litigiilor desfăşurate între SC P.C. SRL şi SC E.P. SNC, neputându-se reţine vreo culpă a sa în desfăşurarea licitaţiei şi adjudecarea imobilului.
Totodată, curtea de apel a reţinut că probele administrate nu dovedesc îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în sensul existenţei unei fapte culpabile, astfel cum susţine apelanta, intimata-pârâtă acţionând ca un dobânditor de bună-credinţă care îşi exercită prerogativele depunând înscrisuri ce justifică acţiunile întreprinse, respectiv autorizaţiile de demolare, de construire emise de autorităţi, apelanta-reclamantă nefiind suficient de diligentă în notarea litigiilor la cartea funciară spre a le face opozabile terţilor.
Nu au fost reţinute nici afirmaţiile cu privire la convenţia unor părţi, a relei-credinţe nesusţinute şi neargumentate probator, iar cu privire la cele două fapte culpabile ilicite invocate, înstrăinarea nelegală şi demolarea abuzivă s-a constatat că nu sunt susţinute probator în condiţiile în care s-a demonstrat că intimata-pârâtă SC V. SRL a fost un dobânditor de bună-credinţă, la momentul adjudecării bunului nefiind notat niciun litigiu la cartea funciară, inopozabil terţilor în atare situaţie, demolarea realizându-se în condiţiile existenţei unei autorizaţii de demolare emise de autorităţi.
În ceea ce priveşte critica Administraţiei Finanţelor Publice prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de aceasta, curtea de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a respins-o ca fiind neîntemeiată în condiţiile în care această parte a organizat licitaţia relativ la imobilul în discuţie ce a generat litigiul, executând creanţe bugetare, hotărârea urmând a-i fi opozabilă.
Împotriva modului de soluţionare a apelului reclamanta a declarat recurs, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., cu solicitarea modificării în tot a hotărârii în sensul admiterii apelului şi pe fondul cauzei admiterea acţiunii precizate.
În motivarea recursului s-au prezentat, în mod detaliat, etapele anterioare ale desfăşurării judecăţii, începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată, în anul 2007, pe rolul instanţei şi continuând cu toate hotărârile pronunţate în cauză, inclusiv considerentele care au stat la baza adoptării unora dintre soluţii.
1. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel în rejudecare, dezvoltând următoarele argumente:
Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. şi a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară şi a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii cât priveşte fapta ilicită, reţinând că la demolarea staţiei de benzină proprietatea reclamantei nu se poate reţine vreo culpă a pârâtei.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel în rejudecare nu a respectat îndrumările deciziei de casare şi, fără a manifesta absolut în niciun fel rolul activ, a examinat doar două critici privind condiţiile vânzării la licitaţie, fără a răspunde criticilor privind condiţiile şi împrejurările demolării staţiei de benzină.
Recurenta a arătat că deşi instanţa de apel a reţinut culpa sa în sensul că nu a făcut menţiune în cartea funciară privind litigiile cu SC E.P. SRL, nu a observat faptul că imobilul nu avea carte funciară deschisă, întrucât Legea nr. 7/1996 a devenit aplicabilă în anul 1998, când era în desfăşurare litigiul şi nici faptul că terenul de sub construcţie nu era proprietatea reclamantei şi nici a societăţii E.P. SRL, ci a Primăriei Râmnicu Sărat.
Recurenta a apreciat că soluţia instanţei de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte consecinţele unei notări a litigiului în cartea funciară, care nu atrage consecinţa unei interdicţii la vânzare, distincţia fiind făcută de art. 4 lit. o) din Legea nr. 7/1996.
În acest context, recurenta a considerat că instanţa de apel a fost în eroare cu privire la natura chestiunii deduse judecăţii (motiv care poate fi încadrat în opinia sa şi în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.), în sensul că nu s-a solicitat ratificarea sau desfiinţarea vânzării la licitaţie consacrată prin Procesul-verbal de licitaţie din 21 octombrie 2002 (acesta împreună cu toate formele de executare fiind anulate în mod irevocabil prin Decizia nr. 931 din 22 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti), ci să constate culpa, sub aspectul atitudinii subiective a părţilor la momentul licitaţiei, în concret dacă aveau sau ar fi trebuit să aibă prefigurarea că vând, respectiv cumpără bunul altuia. Astfel, nu are importanţă modalitatea în care pârâtele au luat cunoştinţă despre litigiul existent, adevărata situaţie de fapt, important este ca acestea să o fi cunoscut.
Contrar argumentelor reţinute de instanţa de apel, recurenta a mai susţinut şi faptul că staţia de benzină proprietatea sa a fost demolată de către pârâta SC V. SRL înainte ca aceasta să fi solicitat eliberarea unei autorizaţii de demolare.
De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat apărările reclamantei privind încălcarea de către pârâtă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii care stipulează că executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că autorizaţia din 18 iunie 2004 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, ignorând Decizia penală nr. 372 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, care constată săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii şi anulează Declaraţia autentificată sub nr. 2288 din 15 iunie 2004, care a stat la baza autorizaţiei menţionate.
Nu în ultimul rând, recurenta a arătat că Sentinţa civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 invocată de instanţa de apel drept argument al bunei-credinţe a pârâtei, a fost desfiinţată prin Decizia civilă nr. 63 din 24 mai 2004 a Tribunalului Buzău, această din urmă hotărâre şi iminenţa repunerii părţilor în situaţia anterioară fiind elementele care au determinat-o pe pârâtă la demolarea staţiei de benzină proprietatea reclamantei şi edificarea alteia.
2. Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu este motivată, cea mai mare parte a motivării fiind ocupată de argumentaţia notării litigiului în cartea funciară.
Practic, a arătat recurenta, din cele 9 motive distincte şi explicite de apel, instanţa a analizat superficial doar cele privind depunerea cererii de sistare a licitaţiei şi "buna-credinţă" a pârâtei SC V. SRL.
Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare pârâta SC V. SRL, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei pronunţate de instanţa de apel.
Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi a formulat întâmpinare prin care a arătat că în urma reorganizării activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală s-a subrogat în drepturile Administraţiei Finanţelor Publice Râmnicu Sărat.
Analizând recursul, Înalta Curte îl consideră fondat şi îl va admite, cu consecinţa casării hotărârii date în apel şi trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă, pentru considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.
Cum s-a arătat în precedent, prima instanţă de recurs a casat decizia atacată pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi de drept, constatând că sunt îndeplinite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar, potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege, în rejudecare, instanţa de fond va soluţiona cauza ţinând seama de toate motivele invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
În esenţă, motivele de apel vizau faptul că instanţa nu a analizat buna-credinţă sau dimpotrivă culpa pârâtei la momentul faptului ilicit constând în demolarea staţiei de benzină şi construirea staţiei proprii (şi nu la momentul ulterior al emiterii autorizaţiilor) şi faptul că lipseşte motivarea hotărârii cu privire la aspectul că nu s-ar fi dovedit legătura de cauzalitate dintre prejudiciul reclamantei şi faptele ilicite, precum şi greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară şi încălcarea de către pârâta SC V. SRL a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii.
În rejudecare, instanţa de apel nu a lămurit aceste aspecte, confirmând, fără o motivare pertinentă şi fără administrarea probelor corespunzătoare, soluţia primei instanţe, prin care s-a dispus respingerea acţiunii reclamantei.
Astfel, critica recurentei privind aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite este fondată, deoarece instanţa de apel nu a intrat practic în cercetarea fondului, neanalizând condiţiile de admisibilitate a art. 998 - 999 C. civ., considerând doar că probele administrate nu dovedesc existenţa unei fapte cuplabile şi că intimata -pârâtă este un dobânditor de bună-credinţă.
Cu privire la fapta ilicită, aceasta are un caracter obiectiv şi reprezintă orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane.
Din lucrările dosarului rezultă că, în cauză, existenţa faptelor ilicite şi caracterul ilicit al acestora au fost stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.
Astfel, în Dosarul nr. 2822/2002 al Judecătoriei Râmnicu Sărat având ca obiect contestaţie la executare împotriva Procesului-verbal de licitaţie nr. 8741 din 21 octombrie 2002, pârâta Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Sărat a avut calitatea de parte, astfel că aceasta cunoştea situaţia litigioasă a dreptului de proprietate al SC P.C. SRL.
Totodată, Sentinţa civilă nr. 1926 din 12 noiembrie 2002 invocată de instanţa de apel în rejudecare drept argument al bunei-credinţe a pârâtei SC V. SRL, a fost desfiinţată prin Decizia civilă nr. 931 din 22 iunie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, cu consecinţa anulării Procesului-verbal de licitaţie nr. 8741 din 21 octombrie 2002, prin care s-a înstrăinat staţia de benzină.
De asemenea, în paralel, reclamanta a promovat şi o cerere de sistare a lucrărilor pe cale de ordonanţă preşedinţială care a fost admisă prin Sentinţa nr. 607 din 1 iunie 2004 a Tribunalului Buzău, executorie, pronunţată în Dosarul nr. 929/2004, în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL.
În aceste condiţii, la data de 15 iunie 2004, ulterior pronunţării ordonanţei de sistare a lucrărilor a fost înregistrată la Primăria Râmnicu Sărat sub nr. 12485 cererea de autorizare a desfiinţării staţiei de benzină, cerere aprobată prin eliberarea Autorizării de desfiinţare din 18 iunie 2004, tot ulterior pârâta obţinând şi Autorizaţia de construire din 23 iunie 2004 pentru noua staţie de benzină.
Aceste autorizaţii au fost obţinute în baza Declaraţiei pe propria răspundere din 15 iunie 2004 în care se afirma faptul că staţia de benzină nu face obiectul niciunui litigiu.
Prin Decizia penală nr. 372 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Suceava s-a constatat că fapta inculpatei H.T. privitoare la Declaraţia pe proprie răspundere din 15 iunie 2004 întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, fiind anulată această declaraţie.
În consecinţă, Înalta Curte constată că argumentele avute în vedere de instanţa de apel în aprecierea faptelor culpabile ilicite invocate de reclamantă nu sunt susţinute în mod indubitabil prin probele administrate în cauză.
Prin urmare, instanţa de apel în mod greşit a reţinut că, în speţă, nu poate fi reţinută condiţia privind existenţa unor fapte ilicite constând în încălcarea dreptului subiectiv al reclamantei.
Este necesar, în condiţiile existenţei faptelor ilicite, să fie casată decizia pronunţată de instanţa de apel pentru stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi pentru administrarea probelor în vederea stabilirii existenţei cumulative a celorlalte aspecte ale răspunderii civile delictuale conform dispoziţiilor art. 998 C. civ.
De aceea, prin dispoziţia de casare aplicată conform art. 312 alin. (61) C. proc. civ., instanţa de apel este obligată să urmărească limitele casării în raport cu chestiunile de drept dezlegate prin această decizie şi să rejudece cauza din nou, ţinând seama de toate motivele invocate de părţi în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost casată, potrivit art. 315 alin. (1) - (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.C. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 104 din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1850/2014. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 1864/2014. Civil. Recuzarea întregii... → |
|---|
