ICCJ. Decizia nr. 1894/2014. Civil. Conflict de competenţă. Despăgubire, obligaţie de a face. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1894/2014
Dosar nr. 4791/3/2013
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Asupra conflictului de competenţă constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 11681/63/2012 la data de 2 iulie 2012 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul Sindicatul Administraţiei Publice Forţa Legii pentru T.R., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţionala pentru Romi, a solicitat instanţei să constate existenţa unui contract individual de muncă încheiat între părţi pe perioada 15 februarie 2009 - 31 iulie 2010, nulitatea încetării contractului individual de muncă prin Notificarea nr. 2857 din 08 iulie 2010, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pe perioada 01 august 2010 - 31 mai 2011 şi înregistrarea contractului de muncă în registrul de evidenţă electronică a salariaţilor - REVISAL - pentru perioada 15 februarie 2009 - 31 mai 2011.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 10, 16, 58, 61, 62 şi 74 din Legea nr. 53/2003 şi ale art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 8391 din data de 5 decembrie 2012, Tribunalul Dolj, secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Dolj şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere că, potrivit clauzei inserate la pct. X.3 al Capitolului X, intitulat Clauze finale, în Contractul de prestări servicii nr. 205 din data de 29 ianuarie 2009, părţile pot alege ca pricinile să fie judecate de către alte instanţe decât acelea care sunt competente conform legii. În speţă, prin clauza atributivă inserată în contract, părţile au stabilit ca orice dispută în legătură cu contractul încheiat se va soluţiona de instanţele judecătoreşti competente din Bucureşti.
În concluzie, a reţinut Tribunalul Dolj, prin alegerea făcută de părţi, Tribunalul Bucureşti a devenit exclusiv competentă să judece litigiul cu care a fost învestită, orice altă instanţă posibil competentă alternativ pierzând aceasta prerogativă, iar reclamantul este ţinut să acţioneze la instanţa aleasă prin convenţie.
Instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 158, art. 159 pct. 3 C. proc. civ, şi ale art. 284 alin. (2) C. muncii.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, cauza a fost înregistrată la data de 5 februarie 2013, sub nr. 4791/3/2013.
Prin Sentinţa civilă nr. 11343 din data de 18 decembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată de reclamant şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj şi, constând ivit conflictul negativ de competenţă, a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 269 din C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii, cererile referitoare la aceste cauze adresându-se instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar dacă sunt îndeplinite condiţiile revăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.
A mai reţinut Tribunalul Bucureşti că potrivit Deciziei nr. 1/2013, pronunţată în RIL, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat. În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) fost art. 284 alin. (2) C. muncii republicat, prin decizia pronunţată de Decizia nr. 1/2013, Înalta Curte a dezlegat în sensul că instanţa competenţa teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă este cea de la sediul sindicatului reclamant.
Tribunalul Bucureşti a constatat că reclamant pentru T.R. este Sindicatul Administraţiei Publice Forţa Legii, potrivit adeziunii aflate la dosarul nr. 11681/63/2012, iar sediul reclamantului este situat în municipiul Craiova, motiv pentru care revine Tribunalului Dolj competenţa de soluţionare a cauzei.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă cu a cărei judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 20 pct 2 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Obiectul cererii deduse judecăţii este un conflict de muncă, prin care reclamantul Sindicatul Administraţiei Publice Forţa Legii pentru membrul de sindicat T.R. a solicitat, în principal, să se constate existenţa unui contract individual de muncă încheiat între T.R. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Romi.
Faţă de obiectul juridic dedus judecăţii, Înalta Curte reţine că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 296 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii în temeiul cărora "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are sediul sau reşedinţa ori, după caz, sediu coroborat cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora revine tribunalului competenţa de a soluţiona conflictele de muncă.
Se mai observă că, prin Decizia nr. 1/2013, pronunţată în RIL, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că sindicatele au legitimarea procesuală activă de a promova acţiuni în numele membrilor de sindicat, pentru valorificarea drepturilor subiective ale acestora, în temeiul prevederilor art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, voinţa legiuitorului, exprimată în textul de lege respectiv, fiind confirmată ulterior de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizaţii.
Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat prin aceeaşi decizie în sensul că, deoarece organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuala activă, fiind reclamant, în determinarea competentei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului, iar nu de cel al membrilor de sindicat în interesul cărora acţionează, în scopul de a asigura o protecţie mai eficientă drepturilor şi intereselor membrilor de sindicat.
Având în vedere şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., precum şi faptul că în speţă sediul sindicatului reclamant se află în Craiova, jud. Dolj, Înalta Curte constă că instanţa competentă să judece prezenta acţiune este instanţa învestită iniţial cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Dolj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1883/2014. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1897/2014. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
