ICCJ. Decizia nr. 2287/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2287/2014
Dosar nr. 8043/99/2012
Şedinţa publică din 19 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 8043/99/2013, reclamanta Parohia „Sf. G.” Păcurari a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al municipiului Iaşi şi Municipiul Iaşi prin Primar, să constate că este singura proprietară a următoarelor clădiri care formează un singur complex bisericesc:
1. Biserica Sf. G. Păcurari;
2. Capela Sf. I., edificată în apropierea celor două clădiri;
3. Casa Praznicală, construită în apropierea clădirii Bisericii, precum şi a terenului aferent în suprafaţă de aproximativ 1600 m.p. necesar unei utilizări funcţionale şi convenabile a întregului complex bisericesc.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 919 şi urm. C. civ., art. 930 şi urm. Noul C. civ.
Legal citat, pârâtul Municipiul Iaşi prin Primar a formulat întâmpinare în care invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Iaşi raportat la obiectul cauzei, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că atât terenul cât şi biserica nu aparţin inventarului cultelor, ci Sfatului Popular al oraşului Iaşi (Lista de inventariere nr. V a terenurilor proprietate la data de 20 decembrie 1965).
Faţă de întâmpinarea şi actele depuse în susţinerea acesteia, reclamanta şi-a restrâns acţiunea iniţială, doar cu privire la cele 3 clădiri ce formează Complexul Bisericesc, depunând acte în dovedirea susţinerilor conform precizării acţiunii depusă la fila 81 a dosarului de primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1440 din 08 mai 2013 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, a fost admisă acţiunea civilă restrânsă, s-a constatat că reclamanta este proprietara următoarelor imobile: construcţiile Clădirea Bisericii „Sf. G.” cu anexe 161,16 mp. Capela ”Sf. I.” - 83,16 m.p., Casa Praznicală - 76,46 m.p., în suprafaţă totală de 320,78 m.p., identificate în raportul de expertiză efectuat în cauză de expert ing. Ş.M., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat că reclamanta a făcut dovada faptului că stăpâneşte de peste 30 de ani netulburat, sub nume de proprietar, cele 3 clădiri aparţinând Complexului Bisericesc. Biserica „Sf. G.” Păcurari este construită în perioada 1949-1956, cu materiale obţinute din donaţiile exclusive ale enoriaşilor.
S-a făcut dovada cu probele administrate în cauză că din anul 1956 şi până în prezent, clădirea bisericii a fost dintotdeauna în posesia şi folosinţa Parohiei „Sf. G.” Păcurari, posesie pe care o continuă şi astăzi netulburată şi sub nume de proprietar.
În ceea ce priveşte Capela „Sf. I.” din incinta complexului bisericesc, s-a făcut dovada că această capelă a fost construită în perioada 1985-1986, fiind sfinţit şi târnosit în anul 1986, tot în perioada păstoririi preotului G.P. (fără a avea avizele şi autorizaţiile necesare).
Clădirea „Casei Praznicale” din incinta complexului bisericesc a fost construită în anul 1995.
Prin adresa din 25 mai 1995, fostul preot paroh B.M. a solicitat avizul Regiei Autonome „C.” Iaşi, avizul a fost favorabil, aşa cum rezultă din adresa din 27 iunie 1995, emisă de R.A. C. Iaşi, iar acest aviz, fiind dat de proprietarul de atunci al terenului R.A. C., constituie actul de naştere şi autorizare al Casei Praznicale.
Rezultă astfel că, toate cele trei clădiri au fost ridicate exclusiv prin contribuţia şi efortul credincioşilor parohiei, au fost stăpânite exclusiv, timp de mai multe zeci de ani, posesia îndeplinind toate condiţiile unei posesii utile, aşa cum este definită de C. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Iaşi şi Consiliul Local Iaşi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 18 din 27 ianuarie 2014, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis apelul, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iaşi, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Iaşi, a admis în parte acţiunea, a respins cererea de constatare a uzucapiunii cu privire la construcţia „Capela Sf. I.” în suprafaţă de 83,16 m.p. şi la construcţia „Casă praznicală” în suprafaţă de 76,46 m.p. şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (1) ale Legii nr. 215/2001, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice, au capacitate deplină şi patrimoniu.
Consiliul Local administrează domeniul public şi privat al municipiului, fiind doar titularul unui drept de administrare, nu titularul dreptului de proprietate, aspect ce rezultă din reglementarea inserată în cuprinsul art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001.
În consecinţă, cum calitatea de proprietar cu privire la bunurile aflate în domeniul public şi privat o poate avea doar unitatea administrativ teritorială, respectiv comuna, oraşul sau judeţul, instanţa de apel apreciază că nu are calitatea procesuală pasivă Consiliul Local Iaşi raportat la obiectul cauzei, respectiv uzucapiune, care prin excelenţă sancţionează doar proprietarul neglijent.
Cea de a doua excepţie invocată prin motivele de apel, vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului laşi, privind construcţiile faţă de care se solicită dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, urmează a fi respinsă întrucât reclamanta nu face dovada deţinerii în proprietatea privată a Municipiului Iaşi a imobilelor în litigiu, argumentele invocate în susţinerea acesteia vizează fondul litigiului dedus judecăţii context în care urmează a fi analizat - ulterior - cu ocazia cercetării îndeplinirii condiţiilor legale pentru intervenirea uzucapiunii.
În ce priveşte fondului litigiului, Curtea de apel a constatat că apelul este numai în parte întemeiat, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1889 C. civ. care stipulează că” prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului definit prin lege”.
Biserica „Sf. G.” Păcurari a fost construită - cu avizul Primăriei şi avizul Mitropoliei Moldovei şi al Sucevei - în perioada 1949-1956, iar depoziţiile martorilor U.P. şi S.V. confirmă edificarea bisericii cu banii enoriaşilor şi stăpânirea netulburată a acestei construcţii. Din anul 1956 şi până în prezent, clădirea bisericii a fost dintotdeauna în posesia şi folosinţa Parohiei „Sf. G.” Păcurari, posesie pe care o continuă şi astăzi netulburată şi sub nume de proprietar.
Cum la data emiterii H.C.L. nr. 453/2007, prin care Consiliul Local al Municipiul Iaşi şi-a însuşit inventarul cu bunurile care fac parte din domeniul public al municipiului - care include şi terenul din prezenta cauză - termenul de 30 de ani, necesar prescripţiei achizitive era deja împlinit, încă din anul 1986 (termenul începând să curgă, conform susţinerilor apelantei din anul 1956), iar terenul, în suprafaţă de 161,16 m.p., făcea parte din patrimoniul reclamantei - intimate şi nu din domeniul public al unităţii administrativ - teritoriale a municipiul Iaşi, astfel că nu putea fi înscris în domeniul public al municipiului, Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că pentru această suprafaţă de teren a intervenit uzucapiunea, astfel încât, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a păstrat sentinţa sub acest aspect.
În ceea ce priveşte celelalte două construcţii, respectiv Capela ”Sf. I.” în suprafaţă de 83,16 mp şi Casa Praznicală în suprafaţă de 76,46 mp, contrar celor reţinute de Tribunal, Curtea a reţinut că reclamanta-intimată nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru a putea uzucapa imobilele în discuţie.
Curtea a reţinut, totodată, că art. 1889 C. civ. stipulează că „prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului definit prin lege”.
Probatoriile cauzei atestă că edificarea Capelei ”Sf. Ilie” în suprafaţă de 83,16 mp are ca dată anii 1985-1986, în timp ce Casa Praznicală în suprafaţă de 76,46 mp, a fost construită în anul 1995.
În consecinţă, pentru aceste construcţii, nici la acest moment nu este împlinit termenul de prescripţie de 30 ani, în contextul în care condiţiile la care face referire art. 1890 C. civ. de la 1864 ce reglementează regula specială de dobândire a dreptului de proprietate prin simpla exercitare a posesiei utile timp de 30 ani, trebuie să fie îndeplinite la data sesizării instanţei.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, pârâtul municipiul Iaşi.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că Biserica Sfântul G. (iniţial capelă) s-a construit cu avizul Primăriei şi al Mitropoliei Moldovei şi al Sucevei, în perioada anilor 1949-1956.
Curtea de Apel Iaşi a reţinut faptul că din anul 1956 şi până în prezent clădirea bisericii a fost dintotdeauna în posesia şi folosinţa Parohiei, dar a făcut abstracţie de inventarul din anul 1965, depus chiar de către parohie, din care reiese faptul că biserica aparţine Sfatului Popular Iaşi sub numele de „capela cimitirului”.
Acest aspect a fost invocat pe fondul cauzei, dar şi în apel, însă nu a fost luat în considerare.
Solicitarea preotului G.P., adresată Primăriei oraşului Iaşi, de a construi o capelă pentru servicii religioase în locul capelei existente, a fost concretizată prin avizul Primăriei de a se construi, pe terenul său.
Or, nu se poate vorbi de un proprietar nediligent din partea Primăriei, avându-se în vedere scopul final al construirii, respectiv acela de a se oficia slujbe pentru enoriaşi, acord pe care Primăria l-a dat.
Din inventarul din anul 1965 nu reiese că s-ar exercita o posesie şi o folosinţă a capelei sau a bisericii Sfântul G. sub nume de proprietar. Dimpotrivă, Arhiepiscopia Iaşilor, prin cei care au semnat şi stampilat respectivul inventar, arată cui aparţine aceasta, respectiv Sfatului Popular al oraşului Iaşi.
Curtea de Apel nu a reţinut începerea posesiei bisericii din anul 1956. Potrivit contextului istoric, dar şi a celui legislativ, respectiv, conform art. 7 al Constituţiei din anul 1965, terenurile aparţinând fondului de stat aparţin întregului popor şi sunt proprietate de stat, fiind inalienabile şi imprescriptibile.
Distincţia între domeniul privat şi domeniul public al proprietăţii de stat a fost inserată în legislaţia noastră abia după anul 1989, dată de la care termenul de prescripţie nu s-a îndeplinit.
Prin însuşirea constatării cu privire la faptul că Parohia este proprietara construcţiei Bisericii Sfântul G. şi a anexelor, în suprafaţă totală de 161,16 m.p., nu s-a avut în vedere faptul că reclamanta a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectele prescripţiei achizitive şi nu o acţiune în constatare.
Atât prima instanţă de fond, cât şi cea de apel nu au reţinut în cadrul dispozitivului constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectele prescripţiei achizitive, ci constatarea proprietăţii, deşi obiectul prezentei nu este o acţiune în constatare.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
În cauză s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiei alcătuite din Biserica Sfântul G. Păcurari şi anexe, în suprafaţă totală de 161,16 m.p., precum şi a altor două construcţii, prin prescripţie achizitivă, ceea ce presupune ca reclamantul să dovedească întrunirea cumulativă a condiţiilor cerute posesiei menţionate în art. 1847 C. civ.
Instanţa de apel, menţinând soluţia de admitere a acţiunii numai cu privire la construcţia alcătuită din Biserica Sfântul G. Păcurari, a făcut o greşită aplicare a textului legal menţionat, întrucât posesia exercitată asupra acestui edificiu nu este o posesie sub nume de proprietar.
Potrivit art. 1847 C. civ. „Ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar”.
Or, prin lista de inventariere nr. V din data de 20 decembrie 1965, aflată la fila nr. 19 a dosarului Tribunalului Iaşi, a fost probat faptul că Biserica Sfântul G. Păcurari aparţinea şi se afla înregistrată la Sfatul Popular Iaşi, ceea ce dovedeşte că nu s-a aflat până la acel moment în posesia reclamantei.
Astfel, din cuprinsul listei de inventariere nr. V din data de 20 decembrie 1965 nu reiese că s-ar fi exercitat de către reclamantă o posesie a bisericii Sfântul G. Păcurari sub nume de proprietar. Dimpotrivă, Arhiepiscopia Iaşilor, prin reprezentanţii care au semnat respectivul inventar, a recunoscut că Biserica Sfântul G. Păcurari nu îi aparţine, ceea ce dovedeşte că până la acel moment nu a avut loc o posesie utilă şi nici o intervertire a precarităţii în posesie.
De altfel, încă de la momentul în care preotul G.P. a solicitat Primăriei oraşului Iaşi construirea, prin extinderea capelei existente, a unei capele pentru servicii religioase, avizul Primăriei a fost dat cu menţiunea că extinderea construcţiei se va realiza pe terenul Primăriei, iar ulterior anului 1965 nu s-a invocat şi nu s-a dovedit o intervertire a precarităţii în posesie în condiţiile art. 1858 C. civ., care precizează că ”Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuşi, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni”.
Ca atare, este fondată susţinerea recurentului că Primăria a fost un proprietar diligent, manifestându-şi acordul pentru extinderea construcţiei edificate pe terenul său în scopul oficierii de slujbe pentru enoriaşi, cu precizarea explicită că aceste lucrări se vor realiza cu respectarea dreptului său de proprietate.
Nefiind îndeplinite cerinţele pentru a opera uzucapiunea cu privire la edificiul Biserica Sfântul G. Păcurari, datorită neîndeplinirii uneia dintre condiţiile cerute cumulativ pentru a uzucapa, respectiv condiţia ca posesia să fie sub nume de proprietar, acţiunea urmează a fi respinsă în totalitate, ceea ce face inutilă analiza criticilor referitoare la neîmplinirea termenului de prescripţie achizitivă datorată întreruperii cursului său în perioada regimului comunist.
Totodată se impune clarificarea limitelor învestirii instanţei. Astfel, potrivit precizării acţiunii de la fila 81 a dosarului de primă instanţă, reclamanta a renunţat la cererea de constatare a dobândirii dreptului său de proprietate prin uzucapiune cu privire la terenul în suprafaţă de aproximativ 1600 mp. Ca atare, instanţa nu este învestită a se pronunţa asupra terenului, motiv pentru care apare ca străină de obiectul cauzei motivarea instanţei de apel prin care se constată că „uzucapiunea asupra terenului a intervenit şi va păstra sentinţa sub acest aspect”.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care va admite recursul, va modifica în parte decizia recurată, prin aceea că va respinge în tot acţiunea, urmând a păstra celelalte dispoziţii ale deciziei, în măsura care nu contravin prezentei decizii.
Văzând prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe intimata-reclamantă Parohia Sfântul G. - Păcurari la plata sumei de 883 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât, la solicitarea acestuia şi potrivit chitanţelor existente la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Iaşi împotriva deciziei nr. 18 din 27 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Respinge în tot acţiunea.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei, în măsura care nu contravin prezentei decizii.
Obligă pe intimata-reclamantă Parohia Sfântul G. - Păcurari la plata sumei de 883 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2170/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2289/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
