ICCJ. Decizia nr. 2304/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2304/2014
Dosar nr. 5262/103/2010
Şedinţa publică din 23 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 9 martie 2004, K.I. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu SC C.R. SA Roman - să oblige pârâta la plata sumei de 6.195.040.000 lei (echivalentul a 139.876 euro) reprezentând fructe civile, constând în contravaloarea chiriei rezultate din lipsa de folosinţă a imobilului situat în Roman, pentru perioada 1 noiembrie 2001-29 februarie 2004, daune morale şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a redobândit imobilul (fostă proprietate a mamei sale V.B.) prin Decizia nr. 64 din 25 septembrie 2003, dată de Curtea de Apel Bacău în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar pârâta îl deţine nelegal, fără acte de proprietate valabile.
În puterea dreptului de accesiune, mai susţine reclamanta, fructele civile i se cuvin, potrivit art. 485 C. civ.
La data de 17 mai 2004, pârâta SC C.R. SA, a formulat întâmpinare, cerere de chemare în garanţie a Statului român, prin M.F.P. şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.01 miliarde lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătăţire, reabilitate, consolidare şi reconstrucţie a imobilului.
S-a solicitat totodată şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului, până la achitarea sumei arătate.
A motivat pârâta că, în fapt, societatea a dobândit imobilul respectiv de la Statul Roman care l-a adus cu titlu de aport în natură la momentul constituirii societăţii, primind în schimb acţiuni pe care ulterior le-a valorificat prin vânzare. La momentul efectuării aportului în natură, imobilul respectiv nu era grevat de nicio sarcină şi nici nu se înregistrase vreo cerere de revendicare a acestuia. Ca urmare, imobilul respectiv a intrat în patrimoniul societăţii, liber de orice sarcini şi fără ca cineva să fi revendicat drepturi asupra acestuia.
Ulterior, ţinând cont de situaţia fizica a nemişcătorului, de starea de degradare avansată precum şi de faptul că acest imobil era în proprietatea societăţii, a efectuat lucrări de refacere a structurii de rezistenţă, reabilitare a pereţilor exteriori şi interiori, reconstrucţie a unor pereţi exteriori, reconstrucţie a acoperişului, consolidări ale elementelor de fundaţie şi de rezistenţă, refacerea faţadei, refacerea pardoselii, refacerea unor elemente subterane ale clădirii, reabilitarea interiorului acesteia prin tencuire, igienizare şi reamenajare în vederea îndeplinirii tuturor cerinţelor actuale ale unei clădiri cu destinaţie de spaţiu comercial alimentar.
La data de 17 mai 2004 judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 1734/2002 al Tribunalului Neamţ.
La data de 17 august 2010 K.C. în calitate de cumpărător al drepturilor procesuale ale defunctei K.I. a solicitat repunerea cauzei pe rol şi introducerea sa în cauză.
În dovedire, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat din 27 mai 2009 şi Decizia nr. 2037 din 24 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 27 septembrie 2010 reclamantul a modificat temeiul juridic al cererii cât şi cuantumul despăgubirilor, în sensul reducerii acestora la suma de 168.819,8 lei, respectiv echivalentul sumei de 39.816 euro.
Prin notele depuse la dosar la 25 octombrie 2010 pârâta a solicitat introducerea în cauză a SC S. S.F. SRL în calitate de chiriaş.
Prin încheierea din 25 octombrie 2010 tribunalul a constatat că acţiunea privind lipsa de folosinţă a imobilului şi cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la contravaloarea îmbunătăţirilor, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Prin sentinţa civilă nr. 918/Com din 5 iulie 2011, Tribunalul Neamţ, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului K.C. şi excepţia lipsei de interes a acestuia, excepţii invocate de pârâta SC C.R. SA
A admis în parte acţiunea reclamanţilor K.C. şi K.E.D., în contradictoriu cu pârâta SC C.R. SA Roman.
A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 160.637,4 lei cu titlu de despăgubiri civile.
A respins excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea formulată de SC S. S.F. SRL, în contradictoriu cu reclamantul K.C.
A admis în parte cererea formulată de intervenienta SC S. S.F. SRL în contradictoriu cu reclamantul K.C.
A obligat reclamantul să plătească intervenientei suma de 10.000 lei ce urma a se actualiza de la data de 18 mai 2005 la data executării, cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză.
A obligat reclamantul să plătească intervenientei suma de 685 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
A respins ca nefondată cererea formulată de intervenienta SC S. S.F. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C.R. SA şi ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâta SC C.R. SA, în contradictoriu cu reclamanţii K.C. şi K.E.D.
A respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Statul Român - prin M.F.P. şi A.V.A.S. în cererea de chemare în garanţie, având ca obiect obligarea la plata lipsei de folosinţă a imobilului.
A respins ca nefondată, cererea de chemare în garanţie formulată de SC C.R. SA în contradictoriu cu Statul Român - prin M.F.P. şi A.V.A.S., având ca obiect obligarea chemaţilor în garanţie la plata lipsei de folosinţă a imobilului.
A respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.R. SA în contradictoriu cu Statul Român - prin M.F.P. şi A.V.A.S., având ca obiect acordarea despăgubirilor la valoarea reală a bunului retrocedat.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că K.C. şi K.E.D. au cumpărat de la reclamanta K.I. cu contract de vânzare cumpărare autentificat din 27 mai 2009 drepturile litigioase privind imobilul situat în Roman. Din modul de redactare a contractului, se arată, respectiv folosirea pluralului („drepturi litigioase”) rezultă dreptul cumpărătorilor de a continua inclusiv acţiunea în pretenţii cu care vânzătoarea a investit instanţa. În consecinţă, în calitate de succesor în drepturile reclamantei, K.C. are în cauză calitate procesuală activă. De asemenea, reclamantul are şi interes în cauză, prin continuarea litigiului acesta urmând un folos practic, respectiv obligarea pârâtei la plată.
Pe fondul cererii, prima instanţă a reţinut că prin hotărâre irevocabilă s-a recunoscut dreptul persoanei îndreptăţite de a obţine în natură imobilul revendicat în baza Legii nr. 10/2001, instanţa constatând că societatea comercială notificată, prin respingerea cererii de restituire, şi-a asumat riscul de a păstra un bun pentru care nu justifică dreptul de proprietate şi niciunul din atributele acestuia.
A reţinut tribunalul că aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune, în prealabil, dovedirea întrunirii condiţiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ. (texte invocate de reclamanţi) şi anume: existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două şi vinovăţia celui care a provocat prejudiciul în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Or, prejudiciul creat în cauză constă tocmai în lipsirea proprietarului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru imobilul preluat abuziv de stat şi nerestituit de pârâtă. Fapta ilicită a pârâtei constă în deţinerea imobilului preluat de stat fără titlu (aşa cum se reţine în considerentele Deciziei civile nr. 2037/2010) şi în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate deşi pârâta fusese încunoştiinţată despre demersul privind retrocedarea bunului. Totodată, prin păstrarea respectivului imobil în propriul patrimoniu, pârâta a acceptat consecinţele juridice dar şi faptice ale deţinerii, deşi imobilul era pretins de o persoană care se considera proprietarul bunului şi care a dovedit că întrunea cerinţele unei asemenea calităţi.
Cât priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, nepredarea bunului persoanei îndreptăţite a generat lipsirea acesteia de exerciţiul folosinţei asupra bunului, ca atribut important al dreptului de proprietate dar şi de valorificare concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului (de exemplu, posibilitatea de a ceda această folosinţă către un terţ, contra unei sume de bani).
Pe de altă parte prejudiciul creat prin lipsirea de folosinţă a imobilului nu se poate considera reparat prin restituirea bunului, restituire care a avut loc în martie 2005 dată la care era în curs de soluţionare dosarul având ca obiect Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, prima instanţă a constatat că reclamanţii au făcut dovada că valoarea de închiriere a spaţiului era de 2 euro/m.p./lună (contract încheiat cu SC S. S.F. SRL - fila 74, vol. 1 Dosar nr. 5262/103/2010) suma solicitată fiind, de altfel, sub preţul unei chirii practicate în locaţiile apropiate (fila 44 Dosar nr. 232/C/2004). Însă, se arată, dreptul la despăgubire începe să curgă ulterior expirării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data notificării pârâtei), termen în care pârâta era obligată să soluţioneze notificarea şi în consecinţă, să dispună restituirea.
În consecinţă, s-a concluzionat că pentru 38 de luni (ianuarie 2002-februarie 2005) şi pentru suprafaţa de 497,7 mp (la un preţ de 2 euro/mp/lună) pârâta datorează suma de 37.825,2 euro.
Apelurile declarate împotriva acestei hotărâri de pârâta-reclamantă SC C.R. SA şi intervenienta SC S. S.F. SRL, au fost admise de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, care, prin Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2012, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 918/Com din 5 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Neamţ după cum urmează:
A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă SC C.R. SA împotriva reclamanţilor-pârâţi K.C. şi K.E.D. pe care i-a obligat să plătească pârâtei-reclamante SC C.R. SA suma de 161.573 lei reprezentând valoarea lucrărilor generale de consolidare şi îmbunătăţire aduse imobilului retrocedat reclamanţilor-pârâţi, anterior restituirii efective.
A compensat obligaţiile reciproce dintre reclamanţii-pârâţi K.C. şi K.E.D., pe de o parte şi pârâta-reclamantă SC C.R. SA, pe de altă parte până la valoarea sumei de 160.637,4 lei şi i-a obligat pe reclamanţii-pârâţi K.C. şi K.E.D. să plătească pârâtei-reclamante SC C.R. SA suma de 935,6 lei rămasă după compensare.
A obligat reclamanţii-pârâţi K.C. şi K.E.D. să plătească intervenientei S.C. S. S.F. SRL suma de 20.636 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate după data restituirii efective a imobilului în loc de 10.000 lei, precum şi suma de 1.349 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 685 lei.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii-pârâţi K.C. şi K.E.D., împotriva aceleiaşi sentinţe civile şi în contradictoriu cu aceiaşi intimaţi-chemaţi în garanţie.
I-a obligat pe intimaţii-reclamanţi K.C. şi K.E.D. să plătească cheltuieli de judecată către celelalte două apelante: suma de 2.412 lei către apelanta-pârâtă SC C.R. SA şi suma de 374,5 lei către apelanta-intervenientă SC S. S.F. SRL
A constatat că apelanta-intervenientă S.C. S. S.F. SRL datorează, pentru fond şi apel, o taxă judiciară de timbru de 11.700 lei şi a achitat efectiv o taxă judiciară de timbru de 4.585 lei (3.900 lei în apel şi 685 lei la fond) şi, prin urmare, a obligat-o la plata sumei de 7.115 lei, reprezentând diferenţă de taxă judiciară de timbru.
A dispus comunicarea unei copii a deciziei către A.F.P. Roman, în vederea executării silite conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, K.C. şi K.E.D. au cumpărat de la reclamanta K.I. cu contract de vânzare cumpărare autentificat din 27 mai 2009, drepturile litigioase privind imobilul situat în Roman.
Chiar dacă contractul de cesiune de drepturi litigioase, se arată, s-a încheiat în data de 27 mai 2009 ulterior momentului în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a admis cererea reclamantei K.I., acest contract dă dreptul cumpărătorilor să continue acţiunea formulată de vânzătoarea drepturilor litigioase şi prin urmare în mod corect a reţinut instanţa de fond că K.C. are calitate procesuală activă în cauză.
De asemenea cumpărătorul de drepturi litigioase justifică şi interes în continuarea litigiului deoarece urmăreşte obligarea intimatei pârâte la plata unor sume de bani.
Cu privire la critica privind modul de stabilire a obiectului cererii formulate de numita K.I. (reclamanta) şi modificată ulterior de către numiţii K.C. şi K.E.D. (în baza contractului de vânzare-cumpărare).
K.I. a solicitat instanţei obligarea SC C.R. SA la plata sumei de 6.195.040.000 lei (619.504,00 lei), respectiv echivalentul sumei de 139.876 euro, solicitare întemeiată pe reaua-credinţă a SC C.R. SA, temeiul de drept invocat de către reclamantă fiind art. 480 şi următoarele precum şi art. 1075 C. civ. precum şi prevederile Legii nr. 10/2001.
În data de 29 septembrie 2010, reclamantul K.C., a modificat cererea iniţială în sensul reducerii câtimii acesteia şi a cerut obligarea paratei SC C.R. SA la plata sumei de 168.819,80 lei, reprezentând echivalentul sumei de 39.816 euro.
Tribunalul a motivat soluţia pronunţată, încadrând cererea reclamanţilor în temeiul juridic în baza căruia putea fi reţinută răspunderea pârâtei, respectiv răspunderea civilă delictuală, analizând dacă sunt întrunite condiţiile generale ale acesteia.
Pe acest temei, a reţinut tribunalul că prejudiciul creat în cauză constă în lipsirea proprietarului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru imobilul preluat abuziv de stat şi nerestituit de pârâtă.
S-a reţinut că tribunalul a constatat corect că fapta ilicită a pârâtei constă în deţinerea imobilului preluat de stat fără titlu şi în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate deşi pârâta fusese încunoştiinţată despre demersul privind retrocedarea bunului, dreptul de proprietate al SC C.R. SA fiind contestat şi prin păstrarea respectivului imobil în propriul patrimoniu, după formularea notificării, situaţie în care pârâta a acceptat consecinţele juridice dar şi faptice ale deţinerii.
A motivat tribunalul în ce constă fapta ilicită, în ce constă prejudiciul creat prin lipsirea de folosinţă a imobilului precum şi că legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, constă în nepredarea bunului persoanei îndreptăţite care, a generat lipsirea acesteia de exerciţiul folosinţei asupra bunului ca atribut important al dreptului de proprietate dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului.
Prin urmare, critica pârâtei SC C.R. SA în sensul că instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe prezumţii gratuite fără a se aduce argumente de fapt şi de drept şi că hotărârea tribunalului este nemotivată, a fost privită ca neîntemeiată.
Cu privire la critica privind modul de soluţionare a cererii formulate de către numita K.I. astfel cum a fost redusa câtimea de către numiţii K.C. şi K.E.D., a arătat apelanta că instanţa de fond a schimbat obiectul cererii formulate de către K.I. şi la care s-a solicitat micşorarea câtimii de către K.C. şi K.E.D. şi a soluţionat o altă cerere cu care nu a fost investită respectiv o cerere de răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ. Că instanţa de fond nu a luat în analiză întreaga situaţie de fapt şi de drept a cauzei.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul a efectuat o analiză completă în darea soluţiei, analizând cauza aşa cum „era normal” de la data de 30 octombrie 2001, a formulării notificării de către K.I.
Ca atare, s-a apreciat că nu s-a făcut abstracţie de prevederile legale incidente la momentul emiterii de către SC C.R. SA a deciziei de respingere a cererii de retrocedare, aşa cum susţine apelanta, instanţa având în vedere că pârâta deşi a avut cunoştinţă că titlul său de proprietate este contestat, şi-a asumat riscurile şi a acceptat consecinţele juridice şi faptice ce decurgeau în viitor prin deţinerea imobilului.
Cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului, s-a reţinut că tribunalul a avut în vedere că reclamanţii au făcut dovada că valoarea de închiriere a spaţiului era de 2 euro/mp/lună (contract încheiat cu SC S. S.F. SRL - fila 74, vol. 1 Dosar nr. 5262/103/2010) şi că suma solicitată este sub preţul unei chirii practicată în locaţiile apropiate (fila 44 Dosar nr. 232/C/2004).
În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare a cererii formulate de pârâta-reclamantă întemeiată pe prevederile art. 494 C. civ. - instanţa de apel a găsit-o întemeiată.
Astfel, se arată, SC C.R. SA a formulat cerere reconvenţională solicitând a fi obligaţi reclamanţii pârâţi K.C. şi K.E.D. la contravaloarea lucrărilor majore de întreţinere a imobilului, a lucrărilor de îmbunătăţire şi reabilitare, aşa cum rezultă din documentele şi din situaţia de fapt a imobilului, suma solicitată fiind de minim 100.001 lei.
A solicitat şi instituirea unui drept de retenţie în favoarea sa, capăt de cerere cu privire la care nu a formulat critici în apel.
Probele atestă, fără echivoc că la partea de imobil ce a fost restituită proprietarului, în martie 2005, s-au efectuat lucrări de consolidare şi finisare.
Urmare efectuării expertizei tehnice în construcţii şi contabilă, expertul a stabilit că valoarea actuală a lucrărilor efectuate la imobilul retrocedat este de 182.209 lei din care valoarea gresiei montată în anul 2008 este de 20.636 lei.
S-a reţinut că lucrările au fost necesare şi utile nicio parte nesusţinând contrariul, deoarece imobilul construit în 1870 era într-o stare avansată de degradare.
Deşi, în adevăr, proprietara căreia i-a fost retrocedat imobilul nu şi-a dat acordul cu privire la efectuarea respectivelor investiţii şi îmbunătăţiri, acţiunea în plata contravalorii acestora are ca fundament, faptul juridic în baza căruia patrimoniul său s-a mărit în dauna patrimoniului pârâtei reclamante şi a intervenientei fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic contractual, aspect reţinut corect de tribunal doar în ceea ce o priveşte pe intervenientă.
Au fost înlăturate motivaţiile instanţei de fond în sensul că, deşi patrimoniul proprietarului imobilului s-a mărit cu valoarea lucrărilor de investiţie necesare şi utile imobilului, această mărire nu s-a realizat în dauna pârâtei ci în dauna intervenientei, având în vedere că la momentul executării lucrărilor proprietarul imobilului era SC C.R. SA, apreciindu-se ca fiind incidente dispoziţiile art. 494 C. civ. care reglementează dreptul constructorului de bună credinţă la restituirea sumei cu care a crescut valoarea fondului, raportat la faptul că lucrările la imobil au fost efectuate anterior formulării notificării.
Prin urmare, conchide instanţa de apel, există o îmbogăţire fără justă cauză şi se impune ca reclamanţii pârâţi K.C. şi K.E.D. să fie obligaţi să achite pârâtei reclamante SC C.R. SA contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul retrocedat, mai puţin contravaloarea gresiei care a fost montată în anul 2008, care urmează a fi achitată către SC S. S.F. SA care a efectuat aceste lucrări în timpul derulării contractului de închiriere cu reclamanţii.
Cu privire la apelul formulat de SC S. S.F. SRL instanţa de apel a apreciat ca nefondată cererea de obligare a SC C.R. SA - la plata către aceasta a lucrărilor pe care le-a făcut la imobilul în litigiu, în perioada anilor 2000 - 2002, în baza art. 17 din contractul de Închiriere nr. 76 încheiat în luna ianuarie a anului 2000.
Astfel, se arată, prin contractul de închiriere din 10 ianuarie 2000 încheiat între SC C.R. SA în calitate de locator şi SC S. S.F. SRL Roman în calitate de locatar, s-a stipulat că locatarul poate efectua lucrări de investiţii necesare obiectivului cu acordul scris al locatorului, cu posibilităţi de decontare pe baza devizelor, situaţiilor de lucrări şi facturilor.
În expertiza efectuată în apel, s-a menţionat de către expert că deşi lucrările de modernizare, reparaţii şi consolidări au fost efectuate în baza aprobărilor date de către conducerea SC C.R. SA, situaţie necontestată de către aceasta, nu au fost niciodată înregistrate aceste lucrări în contabilitatea SC C.R. SRL deoarece documentaţiile nu au fost predate de către SC S. S.F. SA, aşa cum s-a confirmat în instanţă de către reprezentantul acesteia.
Pe perioada derulării contractului a fost stabilită o chirie de 260 dolari/lună, părţile contractului stabilind această valoare raportat şi la lucrările pe care se impunea să le efectueze locatarul, dovadă a acestei situaţii fiind chiar nesolicitarea de către SC S. S.F. SA a decontărilor lucrărilor efectuate pe baza devizelor, a situaţiilor de lucrări şi facturilor, în perioada în care le-a efectuat.
Ca atare, între cele două părţi a fost stabilit un corespondent chirie - lucrări pe care se impunea să le efectueze locatarul, valoarea chiriei fiind stabilită în raport de cheltuielile pe care locatarul le-a efectuat la imobil, astfel explicându-se atitudinea apelantei interveniente de a nu solicita decontarea cheltuielilor efectuate cu lucrările imobilului, conform articolului din contractul de închiriere care îi dădea această posibilitate.
Prin urmare, instanţa a apreciat că modalitatea în care SC S. S.F. SA poate să solicite de la SC C.R. SA contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil este dată de contractul de închiriere pe care aceste părţi l-au încheiat, într-o analiză a clauzelor acestuia.
Cât priveşte cererea privind obligarea, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, a reclamanţilor K.C. şi K.D. la plata lucrărilor, inclusiv la plata lucrărilor realizate de apelantă în anul 2008 (urmare recomandărilor din procesul verbal încheiat de A.S.P. Neamţ), exista o mărire a patrimoniului reclamantului K.C. şi o micşorare a patrimoniului apelantei interveniente, pentru care nu există niciun un temei legal, cererea apelantei interveniente fiind privită ca întemeiată.
Chiar dacă reclamantul K.C. nu şi-a dat acordul pentru efectuarea lucrărilor, acestea s-au impus a fi executate, situaţie constatată inclusiv prin expertiza efectuată în cauză.
Cu referire la apelul declarat de reclamanţii C.K. şi E.D.K., s-a reţinut că aceştia au fost obligaţi la plata lucrărilor efectuate de SC S. S.F. SRL pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, pe considerentul că exista o mărire a patrimoniului reclamantului K.C. şi o micşorare a patrimoniului intervenientei, pentru care nu exista niciun un temei legal.
Lucrările efectuate, conform concluziilor raportului de expertiză, erau necesare şi deşi reclamantul nu şi-a dat acordul cu privire la efectuarea îmbunătăţirilor, acţiunea în plata contravalorii acestora are ca fundament, faptul juridic în baza căruia patrimoniul proprietarului s-a mărit, pe seama patrimoniului intervenientei, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic contractual.
Or, montarea gresiei în magazin a fost impusă de către D.S.V. şi D.S.P. Neamţ, conform procesului verbal încheiat de A.S.P. Neamţ.
Criticile apelanţilor privind faptul că SC S. S.F. SRL nu ar fi formulat o cerere de intervenţie în cauză, au fost de asemenea privite, ca neîntemeiate.
În cauză, împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs în termen legal, reclamanţii K.C. şi K.E.D., pârâta SC C.R. SA şi intervenienta SC S. S.F. SRL Roman.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de faţă, în vigoare la data iniţierii demersului judiciar, reclamanţii critică decizia din apel, pe considerentul admiterii greşite a cererii reconvenţionale formulată de pârâta SC C.R. SA şi obligării lor la plata sumei de 161.573 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor generale de consolidare şi îmbunătăţire aduse imobilului în litigiu.
Or, susţin recurenţii, SC C.R. SA nu a fost niciodată proprietara imobilului, privatizarea fiind nelegală. Mai mult, a încasat chirie de la SC S. S.F. SA, o perioadă de 5 ani, înregistrând un câştig, iar nu un prejudiciu, art. 494 C. civ., nefiind aplicabil.
Potrivit legii speciale, se impunea ca imobilul să fie retrocedat în starea în care se afla la data cererii şi liber de orice sarcini.
Cererea reconvenţională a pârâtei era prescrisă, iar cererea SC S. S.F. SA a fost tardiv introdusă, peste termenul de 3 ani, prevăzut de lege.
Mai susţin recurenţii că în mod greşit şi contrar prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a acceptat mărirea obiectului cererii formulată de SC S. S.F. SA, de la 10.000 lei, la 20.000 lei.
Tot astfel, se arată, au fost încălcate prevederile art. 296 C. proc. civ., întrucât în apel, au fost obligaţi la dublul sumei cerute în primă instanţă, de către intervenientă, deşi montarea gresiei a constituit o obligaţie contractuală a SC S. S.F. SA iar acordul proprietarilor, nu a fost cerut.
Recurenţii mai susţin că în mod greşit au fost obligaţi la plata taxei judiciare de timbru, în contra prevederilor art. 43 din Legea nr. 247/2005, instanţele nefăcând distincţie între taxe de timbru, onorariul de avocat şi costul expertizei.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6-9 din acelaşi cod, pârâta SC C.R. SA Roman, critică decizia dată în apel, după cum urmează:
- instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
Astfel, se arată, în niciun moment, în cererea iniţială sau cu ocazia reducerii câtimii cererii, reclamantul nu a cerut modificarea cererii, în sensul de a se solicita, în principal, obligarea SC C.R. SA la acoperirea unui prejudiciu produs prin fapta proprie, în loc de „fructele civile” respectând chiria plătită de locatarul imobilului.
- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Astfel, susţine recurenta, în mod greşit s-a apreciat că reclamanţii K.C. şi E.D., au calitate procesuală activă, în condiţiile în care nu sunt dobânditori de drepturi litigioase şi nu pot justifica un interes legitim în cauză.
Din contractul încheiat de părţi, autentificat din 27 mai 2009, rezultă că vânzarea are ca obiect imobilul pentru care exista un litigiu în curs de soluţionare.
Ori, singurul litigiu aflat în derulare la acel moment era cel aflat în recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (având ca obiect revendicarea imobilului) soluţionat prin Decizia nr. 2037 din 24 martie 2010.
Ca atare, conchide recurenta, obiectul vânzării l-a reprezentat imobilul în litigiu iar nu drepturile litigioase privitoare la acest imobil.
- instanţa de fond a schimbat în mod nelegal şi fără nicio justificare obiectul cererii introductive, formulată de K.I., „la care s-a solicitat” micșorarea câtimii, de către K.C. şi K.E.D., soluţionând practic o altă cerere, în răspundere civilă delictuală, cu care nu a fost investită.
- instanţele fac abstracţie de condiţiile cerute de lege (art. 998-999 din vechiul C. civ.) pentru reţinerea răspunderii civile delictuale, în cauză neexistând nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nici prejudiciu şi ca atare nicio legătură de cauzalitate între acestea.
Astfel, se arată, deţinerea legală a unui imobil - adus ca aport la capitalul social al societăţii, urmare procesului de privatizare - înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de retrocedare, nu poate fi reţinută ca o faptă ilicită, în sine.
Vinovăţia, ca element al răspunderii civile delictuale, nu se prezumă, ea trebuind dovedită de cel care pretinde că ar fi suferit vreun prejudiciu prin săvârşirea unei fapte pretins ilicite.
- în mod greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Statului român, prin M.F.P., motivându-se că pârâta a fost obligată la plata de daune pentru acoperirea unui prejudiciu decurgând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii iar nu la restituirea fructelor către proprietarul care a evins-o pe pârâră. Or, nu s-a observat că, prin cererea introductivă, se solicită tocmai restituirea fructelor imobilului.
Făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. de la 1865, intervenienta SC S. S.F. SRL critică hotărârea pronunţată în apel, după cum urmează:
- hotărârea cuprinde motive contradictorii, în privința primelor două capete de cerere.
Astfel, deşi instanţa arată că cererea vizând plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la imobil, este nefondată, întrucât - în timp - ar fi operat o compensare între contravaloarea îmbunătăţirilor şi costul chiriei, în final se apreciază că modalitatea în care intervenienta poate solicita contravaloarea îmbunătăţirilor este dată de contractul de închiriere, „exprimare” cel puţin ambiguă, în condiţiile în care cele două susțineri se contrazic reciproc.
- nu există nicio motivare cu privire la respingerea ca nefondat, al celui de-al doilea capăt de cerere vizând obligarea reclamanţilor K.C. şi D., la plata contravalorii îmbunătăţirilor efectuate la imobil, aspect ce cade sub incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 6 din C.E.D.O.
- interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa a schimbat natura sau înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, constatând în mod eronat că (deşi lucrările au fost recunoscute de către reclamanta-pârâtă, fiind efectuate în baza aprobărilor date de către conducerea acestei societăţi) aceste operaţiuni nu au fost înregistrate în contabilitatea SC C.R. SA, întrucât documentaţiile nu au fost predate de către intervenientă.
Interpretarea este deficitară, raportat la finalitatea actului juridic încheiat între părţi şi anume contractul de închiriere şi la normele generale aplicabile, în materia locaţiunii.
- cererea îndreptată împotriva reclamanţilor K.C. şi E.D., a fost greşit respinsă, impunându-se ca aceştia să achite contravaloarea tuturor îmbunătăţirilor care, le profită în calitate de proprietari.
Astfel, se mai arată, data de 24 martie 2010, când a rămas irevocabilă hotărârea vizând restituirea nemişcătorului, este momentul de la care intervenienta a devenit îndrituită să solicite contravaloarea îmbunătăţirilor, avându-se în vedere că patrimoniul reclamanţilor s-a mărit cu valoarea acestor lucrări în dauna patrimoniului locatarei, fără a exista un temei legal pentru aceasta.
Recursurile formulate de pârâta SC C.R. SA şi intervenienta SC S. S.F. SRL se privesc ca fondate, urmând a fi admise, din perspectiva motivului de ordine publică al lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor K.C. şi K.E.D., invocată de recurenți şi pe cale de excepţie, la termenul din 16 septembrie 2014.
Este important de subliniat, dintru început, că examinarea calităţii procesuale a părţilor se poate face, potrivit codului de procedură civilă de la 1865, aplicabil cauzei de faţă - sub imperiul căruia a fost iniţiat demersul judiciar - în tot cursul judecăţii, nefiind, stabilită de către legiuitor o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută această cercetare.
Potrivit aceloraşi reglementări procesuale, îi revine reclamantului - care declanșează procedura judiciară - obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi pe cea a pârâtului.
În consecinţă, toate celelalte critici formulate de către recurenţi, se subsumează acestui motiv de recurs, impunându-se a se analiza mai întâi dacă, în speţă, reclamanţii sunt titularii dreptului din raportul juridic dedus judecăţii şi s-ar putea prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiţiei.
Imobilul din prezentul litigiu, a făcut obiectul procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, urmare notificării formulate de K.I. şi ulterior admiterii contestaţiei introdusă împotriva deciziei emise de SC C.R. SA, fiind dispusă restituirea în natură către persoana îndreptăţită, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia nr. 107 din 2 iulie 2008 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2037 din 24 martie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
La 9 martie 2004 (prevalându-se de hotărârea definitivă dată de Curtea de Apel Bacău, în primul ciclu procesual din litigiul având ca obiect contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001, respectiv Decizia nr. 64 din 25 septembrie 2003) K.I. a formulat cererea ce face obiectul litigiului de faţă, solicitând obligarea pârâtei SC C.R. SA Roman de a-i achita contravaloarea chiriei pentru perioada 1 noiembrie 2001-29 februarie 2004, interval în care reclamanta a pretins că a fost lipsită de folosința imobilului şi daune morale, pretenţii însumând 6.195.040 lei, respectiv echivalentul a 139.876 euro.
În martie 2005, în executarea hotărârii definitive mai sus invocate, în timp ce încă se afla în curs de soluţionare dosarul având ca obiect Legea nr. 10/2001, pârâta SC C.R. SA a procedat la restituirea efectivă a nemișcătorului, notificatoarea fiind pusă în posesie.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 mai 2009, K.C. şi K.E.D. au cumpărat de la reclamanta K.I., drepturile litigioase privind imobilul în litigiu, situat în Roman.
La 20 august 2009, după trei luni de la data încheierii contractului, s-a produs decesul reclamantei K.I., ulterior, la 17 august 2010, solii K.C. şi E.D., cerând să fie introduşi în cauză, în calitatea lor de cesionari ai drepturilor litigioase vizând imobilul în litigiu.
Este important de precizat că soţii K. şi-au justificat calitatea procesuală activă în prezenta cauză, exclusiv în baza contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase.
Ulterior, într-un alt litigiu - demarat de C.C.E., actuală S., nepoată de fiu predecedat a defunctei K.I. - prin hotărâre irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 mai 2009 de B.N.P. T.S., având ca obiect cesiunea drepturilor litigioase vizând imobilul din Roman, în litigiu (a se vedea sentinţa civilă nr. 1398 din 30 aprilie 2012 a Judecătoriei Roman, rămasă definitivă prin Decizia nr. 138 din 31 mai 2013 a Tribunalului Neamţ şi irevocabilă prin Decizia nr. 198 din 10 februarie 2014, dată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, în Dosarul nr. 34/291/2012).
Se menţionează în dispozitivul hotărârii mai sus invocate, repunerea părţilor în situaţia anterioară sub aspectul redobândirii de către defunctă a drepturilor litigioase asupra imobilului ce a format obiectul contractului.
În motivarea acestei hotărâri, s-a reţinut în esenţă că actul în discuţie a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 948 C. civ., lipsind condiţia de validitate indicată la pct. 9 al textului, respectiv cauza.
Faţă de cele ce preced, se impune a fi lămurită legitimatio ad causam, cu referire la reclamanţii K.C. şi K.E.D.
Dacă în ceea ce o priveşte pe K.E.D., străină de succesiunea J.K., chestiunile sunt clar tranşate, aceasta nemaiputând să-şi justifice calitatea procesuală activă, în privinţa lui K.C., fiu al defunctei, se impune a se lămuri dacă acesta îşi poate justifica demersul judiciar, în această calitate, urmare anulării irevocabile a contractului de cesiune de drepturi litigioase, pe care şi-a fundamentat exclusiv, cererea de introducere în cauză.
În acest sens, instanţa de trimitere urmează a avea în vedere hotărârile pronunţate în Dosarul nr. 3398/291/2011 al Judecătoriei Roman şi respectiv sentinţa civilă nr. 2295 din 12 septembrie 2011, dată de această instanţă, prin care testamentul întocmit de I.K. în favoarea celui de-al doilea fiu al său, K.C., a fost redus la cotitatea disponibilă şi s-a constatat că şi reclamanta S. (fostă C.) C.E. are vocaţie la succesiunea defunctei, în calitate de nepoată de fiu predecedat.
Cum, ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase, acestea au fost redobândite de I.K., se impune introducerea în cauză a tuturor moştenitorilor defunctei reclamante, pentru a prezenta dovezile calităţii lor de succesori legali ori testamentari şi a preciza dacă îşi însuşesc acţiunea formulată la 9 martie 2004.
În consecinţă, toate chestiunile ce ţin de lămurirea aspectelor multiple ale cauzei sunt subsumate clarificărilor în legătură cu persoana (sau persoanele) care se legitimează procesual ca titular actual al dreptului, în raportul juridic dedus judecăţii.
Aşa fiind, în acest stadiu procesual, cercetarea acestei excepţii, vizând lipsa calității procesuale active (excepţie absolută şi peremptorie) face de prisos analizarea celorlalte critici ale recurenţilor, care ţin de modul cum a fost soluţionat fondul dreptului.
În rejudecare, după lămurirea chestiunii - de esenţa litigiului - vizând calitatea procesuală activă, instanţa de trimitere urmează a clarifica şi cadrul procesual în limitele căruia urmează a fi soluţionată cererea formulată de K.I., la 9 martie 2004, cerere fundamentată pe dispoziţiile art. 483 şi 1075 C. civ. de la 1864 iar nu pe cele ale art. 998-999, din acelaşi cod.
În ambele ipoteze, unei astfel de cereri, formulată pe cale principală, nu-i sunt aplicabile prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, pe de o parte întrucât, în speţă, a fost depăşită etapa de restituire a imobilului preluat de către stat, iar pe de altă parte prezenta cerere nu poate fi interpretată ca având caracter accesoriu sau incident faţă de o altă procedură, în curs, şi cu atât mai puţin, faţă de demersul prin care reclamanta a redobândit imobilul, de la stat.
Or, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, la care se referă textul mai sus citat, reprezintă o excepţie de la regula prevăzută de art. 1 şi 2 din Lege, conform căreia acțiunile evaluabile în bani sunt supuse taxelor judiciare de timbru, ce trebuie interpretată în mod restrictiv, conform principiului exceptio est strictissimae interpretationis.
Faţă de cele ce preced, recursurile declarate de pârâta SC C.R. SA Roman şi intervenienta SC S. S.F. SRL Roman, urmează a se admite, cu consecinţa casării ambelor hotărâri pronunţate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Admite recursurile declarate de pârâta SC C.R. SA şi intervenienta SC S. S.F. SRL Roman împotriva Deciziei nr. 64 din 27 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 918/Com din 05 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia comercială şi de contencios administrativ. Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii K.C. şi K.E.D. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2303/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2305/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
