ICCJ. Decizia nr. 2306/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2306/2014
Dosar nr. 3392/287/2013
Şedinţa din camera de consiliu de Ia 23 septembrie 2014
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Sărat la data de 18 decembrie 2013 sub nr. 3392/287/2013 reclamanta B.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul B.G.M. pentru a se dispune desfacerea căsătoriei încheiată Ia data de 6 noiembrie 1988 din culpa comună a soţilor şi revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, acela de A.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a arătat că relaţiile maritale s-au deteriorat treptat, iar în anui 2006, cu acordul pârâtului a plecat la muncă în Italia, fiind urmată la scurt timp de acesta, care, ulterior s-a reîntors în ţară.
Pârâtul, prin întâmpinarea depusă la dosar a precizat că nu este de acord cu divorţul, indicând domiciliul său ca fiind în comuna Puieşti, sat Nicoleşti, judeţul Buzău (fila 19 dosar fond).
Prin sentinţa civilă nr. 293 din 15 februarie 2014, Judecătoria Râmnicu Sărat a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat cauza în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a se dezînvesti, instanţa a reţinut că, la fila 14 din dosarul Judecătoriei Râmnicu Sărat există dovada că citaţia emisă către pârât a fost restituită cu menţiunea „destinatar plecat în străinătate", astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 914 (2) teza a Il-a din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora „dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. în lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei sectorului 5 al municipiului Bucureşti".
Ca urmare a declinării competenţei, cauza având ca obiect divorţ tară copii, a fosî înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, stabilindu-se termen de judecată la data de 20 mai 2014.
Prin sentinţa civilă nr. 4176 din 17 iunie 2014, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, la rându-i, s-a declarat necompetentă a soluţiona cauza şi, admiţând excepţia de necompetenţâ teritorială a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Sărat. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a reţinut că, deşi pârâtul şi-a părăsit periodic locuinţa stabilă din România (care este la adresa indicată în acţiunea de divorţ) acesta a revenit întotdeauna la domicUul său, astfel cum reiese şi din ultima dovadă de comunicare a procedurii de citare.
Ca atare, în considerentele hotărârii de dezinvestire, Judecătoria sectorului 5 a apreciat că, nu a rezultat că pârâtul domiciliază permanent în Italia, situaţie reţinută din „dovada de înmânare a citaţiei" pentru termenul din 20 mai 2014, în care pârâtul a semnat, personaj de primire.
Cu privire Ia conflictul negativ de competenţă, eu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat Ia art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Râmnicu Sărat competenţa de soluţionare a cererii de divorţ, pentru considerentele ce succed:
Acţiunea de divorţ a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată (Judecătoria Râmnicu Sărat) Ia data de 18 decembrie 2013, data la care erau în vigoare dispoziţiile din Noul C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010).
Potrivit reglementării din Cartea a Vl-a „Proceduri speciale", Titlul 1. Procedura divorţului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul".
Textul procedural mai sus evocat stabileşte o competenţă materială în soluţionarea acţiunii de divorţ, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială, art. 914 (1) din acelaşi cod conferă o competenţă absolută, specială, dispoziţiile care o reglementează fiind imperative şi de strictă interpretare.
În acord eu reglementările internaţionale, un element de noutate al codului este evidenţiat prin noţiunea de „locuinţă comimă" care a înlocuit sintagma consacrată de C. proc. civ. de Ia 1865, aceea de „domiciliu comun" (prevederile art. 607).
Această nouă sintagmă, care constituie elementul de noutate, s-a dovedit a fi valabilă şi în interpretarea mai multor regulamente ale U.E. (ex: Regulamentul C.E. nr. 44/2001, Regulamentul C.E. nr. 2201/2003, Regulamentul C.E. nr. 804/2005, Regulamentul nr. 1896/2006, Regulamentul C.E. nr. 861/2007 etc unde funcţionează, de asemenea, regula ador sequitur forum rei şi se are în vedere, potrivit legislaţiei majorităţii statelor membre, locuinţa faptică, iar nu cea legală.
Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, cu condiţia însă, ca la data sesizării, cel puţin unui dintre soţi să mai locuiască în acea circumscripţie.
Astfel, ceea ce interesează este locuinţa părţilor la momentul introducerii acţiunii, astfel încât instanţa legal sesizată devine competentă să soluţioneze cauza şi dacă, ulterior sesizării sale, intervin schimbări ale acesteia.
Faptul că textul reglementat de dispoziţiile art. 914 din Noul C. proc. civ. are în vedere mai multe situaţii, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În procedura specială a divorţului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine, stabilită expres de legiuitor. Primul alineat al art. 914 stabileşte, în mod prioritar, competenţa de soluţionare a cererii de divorţ la instanţa în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă această competenţă operează numai dacă cel doi soţi au avut locuinţă comună şi cel puţin unui dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia instanţei de la ultima locuinţă comună.
Aceasta este ipoteza incidenţă în cauză, fiind îndeplinite condiţiile stipulate de prevederile art. 914 alin. (1) teza primă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
În acţiunea de divorţ reclamanta a precizat că soţii au locuit în sat Nicoleşti, comuna Puieşti, judeţul Buzău (aceasta fiind cea din urmă locuinţă comună a soţilor), din anul 2006 reclamanta plecând în italia, unde, a locuit temporar şl pârâtul, care s-a reîntors la locuinţa din ţară şi care a constituit ultima locuinţă comună a soţilor.
Această situaţie a fost corect reţinută de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi rezultă indubitabil din menţiunea „procesului-verbal de înmânare" a citaţiei către pârâtul B.G.M. pentru termenul din 20 mai 2014 (fila 6 verso din Dosarul nr. 3392/287/2013 al Judecătoriei sector 5), care a semnat personal de primire, aşa încât, condiţia ea unui dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia instanţei de Ia ultima locuinţă comună este îndeplinită.
Următoarea ipoteză reglementată de art. 914 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este subsidiară celei dintâi - mai sus evidenţiată - şi se referă la situaţia în care dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu maî locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
O altă situaţie prevăzută de legiuitor - de asemenea, fără incidenţă în cauză - are în vedere ipoteza în care soţul pârât nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, anume când instanţelor române le revine competenţa internaţională, caz în care devine competentă instanţa de la domiciliul reclamantului.
Pentru a opera această competenţă (judecătoria de la domiciliul reclamantului} este necesară îndeplinirea a trei condiţii cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute de C. proc. civ., respectiv: inexistenţa unei locuinţe efective a pârâtului în România şi din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internaţional privat, competenţa să revină instanţelor comune.
Astfel cum s-a reţinut în cauza concretă dedusă judecăţii competenţa de sluţionare revine Judecătoriei Râmnicu Sărat în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, fiind îndeplinită condiţia ca umil dintre soţi să mai locuiasă acolo.
În raport de considerentele sus menţionate, constatând că în speţă sunt incidente prevederile art. 914 alin. (1) teza primă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea judecătoriei Râmnicu Sărat competenţa de soluţionare a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta B.D. domiciliată în sat Nicoleşti, comuna Puieşti, judeţul Bacău cu dom. procesual ales la Cabinet avocat T.N., cu sediul în Rm. Sărat, jud. Buzău în contradictoriu cu pârâtul B.G.M. cu acelaşi domiciliu, în favoarea Judecătoriei Râmnicu Sărat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2305/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2308/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
