ICCJ. Decizia nr. 2308/2014. Civil. Acţiune în concurenţa neloială. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2308/2014
Dosar nr. 20788/3/2012
Şedinţa publică de la 18 iunie 2014
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanta SC E.S.R. SRL a solicitat obligarea pârâţilor SC H.P.S. SRL şi G.S.V. la încetarea actelor de concurenţă neloială de dezorganizare a activităţii reclamantei prin atragerea şi angajarea salariaţilor reclamantei, obligarea pârâţilor la suma de 25.000 lei daune materiale şi 1 leu daune morale.
Prin sentinţa civilă nr. 3218 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârâta SC H.P.S. SRL a sumei de 4000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că între SC C.R. SRL (actuala pârâtă SC H.P.S. SRL) în calitate de prestator, reprezentată de administrator şi unic asociat G.S.V. şi reclamanta SC E.S.R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii din 2010 (filele 7-8 din dosar) pentru o perioadă de un an cu posibilitatea prelungirii, fără a depăşi însă data de 1 mai 2011.
Relaţiile contractuale dintre cele două societăţi au încetat la data de 22 aprilie 2011, după cum susţine reclamanta în cererea de chemare în judecată, fapt necontestat de către pârâţi.
Ulterior încetării colaborării SC C.R. SRL şi-a schimbat denumirea în SC H.P.S. SRL, acţionând în acelaşi domeniu de activitate cu reclamanta.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, în esenţă, reclamanta incumbă pârâţilor săvârşirea a două fapte de concurenţă neloiale deturnarea (captarea) clientelei şi atragerea salariaţilor reclamantei, solicitând ca, ulterior constatării existenţei lor, instanţa să dispună obligarea pârâţilor la încetarea faptelor de concurenţă neloiale şi la plata unei sume de bani cu titlu de daune materiale şi morale.
Prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 11/1991 este instituit principiul loialităţii în conduita competitorilor comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale. Concurenţa neloială, interzisă în activitatea concurenţială corectă, este definită prin art. 2 al aceluiaşi act normativ ca reprezentând orice act sau fapt contrar uzanteor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.
Potrivit art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, reprezintă un act de concurenţă neloială „detunarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant".
După cum s-a expus: anterior, pârâta persoană juridică a avut relaţii contractuale cu reclamanta, iar, după încetarea colaborării aceasta şi-a schimbat denumirea într-o societate comercială, cu domeniu de activitate similar, intrând apoi în relaţii contractuale cu câţiva dintre foştii clienţi/furnizori ai reclamanvei.
Având în vedere probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine însă săvârşirea unor fapte de concurenţă neloială.
Astfel, în orice economie de piaţă, principiul libertăţii comerţului activează şi corolarul acestuia: principiul libertăţii de concurenţă între cei ce exercită acelaşi ţipi de activitate economică sau cel puţin asemănătoare. Actul de concurenţă se defineşte în mod tradiţional prin obiectivul său principal: captarea clientelei. Concurenţa fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept la clientelă, ca drept exclusiv aparţinând unui anumit comerciant. Libertatea concurenţei presupune faptul că este permisă atragerea clientelei altei întreprinderi, însă prin mijloace oneste. Deoarece atragerea clientelei este liberă în economia de piaţă, orice comerciant o poate face în detrimentul rivalului.
În mod firesc, deturnarea clientelei rezultă inevitabil din jocul cererii şi ofertei, în permanenta confruntare dintre întreprinderile de pe piaţă, pentru a oferi cel mai bun produs/serviciu la cel mai atractiv preţ. Doar atunci când mijloacele utilizate depăşesc limita onestităţii, concurenţa devine neloială. În absenţa unor manopere frauduloase nu suntem însă în prezenţa concurenţei neloiale, chiar dacă, prin ipoteză, plecarea salariatului ar provoca o deplasare a clientelei.
În cauză, având în vedere cele anterior expuse privind principiul libertăţii de concurenţă, precum şi probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că nu se poate reţine existenţa unor asemenea manopere frauduloase săvârşite de către pârâţi care să imprime un caracter neloial în crearea propriei clientele, în detrimentul reclamantei.
Tribunalul a subliniat că reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune specifică, cea a obligării pârâţilor la încetarea unui act incriminat ca neloial, constând în deturnarea (captarea) clientelei.
Ca atare, pentru a dispune încetarea unui act/fapt, acesta trebuie să fie individualizat, prin descrierea lui completă, respectiv, faţă de motivul invocat de reclamantă, să fie indicaţi expres clienţii/furnizorii pretins a fi deturnaţi de pârâţi. Aceasta deoarece nu se poate ordona obligarea pârâţilor să înceteze să încerce să atragă clienţi care pot fi ai reclamantei (şi/sau ai altor actori de pe piaţa în discuţie), deoarece ar contraveni scopului firesc al oricărui comerciant atagerea şi menţinerea unei clientele cât mai numeroase. în limitele exercitării oneste a jocului concurenţial, orice competitor este liber să încerce să atragă clientela rivalului. A ordona unei întreprinderi de pe piaţă să nu mai atragă clientela concurentului ar însemna însăşi exclude"rea de pe piaţă a acelei întreprinderi, ceea ce nu este permis în condiţiile unei economii consacrate constituţional ca fiind o economie de piaţă (prin dispoziţiile art. 135 din Constituţie, economia României este declarată economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă, statul având obligaţia să asigure libertatea comerţului).
În aceste condiţii, s-au analizat faptele concrete imputate de reclamantă pârâţilor, pentru a se verifica dacă în atragerea clientelei reclamantei pârâţii au recurs la mijloace nelciale, frauduloase.
Din analiza probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că nu se poate reţine existenţa unor asemenea manopere frauduloase săvârşite de către pârâţi care să imprime i!n caracter neloial în crearea propriei clientele, în detrimentul reclamantei.
Reclamanta a susţinut, prin cerere, că. pârâţii ar fi deturnat clienţi şi furnizori ai SC E.S.R. SRL, precum B.P., C.G. din Italia şi SC C.G.B. SRL.
În cauză însă reclamanta nu a făcut dovada unor mijloace frauduloase din partea pârâţilor în captarea acestora.
Astfel, pe lângă împrejurarea că reclamanta nu avea clauză de exclusivitate cu aceste întreprinderi (aspect recunoscut de chiar reclamantă prin răspunsul la întrebarea nr. 12 din interogatoriu - fila 179 dosar), astfel că acestea erau libere să contracteze pe piaţă cu orice partener comercial, inclusiv cu pârâta SC H.P.S. SRL, reclamanta nu a dovedit cai aceste întreprinderi ar fi ales să devină clienţi ai SC H.P.S. SRL urmare a unor mijloace necinstite utilizate de către pârâţi.
În ceea ce priveşte clientul B.P., din corespondenţa purtată pe mail de către pârâtul G.S. (filele 161-165) coroborată cu declaraţiile martorilor T.B. (fila 184) şi M.V. (fila 191), a rezultat că pârâtul şi-a înştiinţat clienţii despre faptul că a încetat colaborarea cu reclamanta SC E.S.R. SRL dând chiar şi datele de contact ale persoanelor care urmau să-i preia activitatea. Faptul că acest client a aj"es să colaboreze şi cu societatea pârâtă SC H.P.S. SRL nu duce la concluzia existenţei unui act de concurenţă neloială atâta timp cât nu s-a făcut dovada mijloacelor frauduloase folosite de către pârâţi în captarea acestui client.
Referitor la furnizorul C.G. din Italia, tribunalul a reţinut că acesta este un important furnizor pe piaţa serviciilor H. cu care colaborează nu doar reclamanta, ci şi alte întreprinderi printre care şi SC H.P.S. SRL, nefăcându-se dovada faptului că pârâta ar fi comandat aceleaşi produse pentru „sushi bar" care ar fi fost contractate şi de către reclamantă şi pentru acelaşi client.
În ceea ce priveşte SC C.G.B. SRL, tribunalul a reţinut că pârâta a expediat o serie de proc"use către SC B.T. SRL conform avizului de transport din data de 17 mai 2012, însă contractul de transport a fost încheiat de către SC B.T. SRL cu SC C.G.B. SRL, nu de către societatea pârâtă (fila 183), prin urmare nu i se poate imputa pârâtei faptul că transportul s-a efectuat cu un vehicul care avea inscripţionate însemnele H.E.
Referitor la schimbarea denumirii societăţii pârâte din SC C.R. SRL în SC H.P.S. SRL, tribunalul a arătat că denumirea „H." reprezintă un acronim, compus din iniţialele activităţilor referitoare la hotel, restaurant și catering (H.), iar pe piaţa românească H. există foarte multe societăţi care au în denumire acest cuvânt (filele 157-158). Prin urmare, schimbarea denumirii societăţii pârâte, din SC C.R. SRL în SC H.P.S. SRL; denumire pur descriptivă a activităţii, nu reprezintă un fapt de concurenţă neloială.
Nu în ultimul rând, eiite de menţionat că pârâţii nu au fost legaţi de reclamantă printr-o clauză de neconcurenţă, astfel că nu exista pentru aceştia niciun impediment contractual sau legal de a desfăşura, după încetarea contractului de muncă cu reclamanta, activităţi profesionale similare.
În condiţiile în care probele administrate în cauză demonstrează doar că, după încetarea colaborării dintre reclamantă şi pârâţi, câteva întreprinderi - foşti clienţi şi furnizori ai reclamantei - au intrat în raporturi contractuale cu pârâta SC H.P.S. SRL, fapt care, prin el însuşi, în absenţa unei clauze de neconcurenţă incumbând pârâţilor, în absenţa unei clauze de exclusivitate între reclamantă şi clienţii săi şi în condiţiile libertăţii de a întreprinde a oricărui comerciant (inclusiv sub aspectul atragerii clientelei altora), nu reprezintă concurenţă neloială. După cum s-a arătat, despre concurenţă neloială se poate vorbi doar dacă mijloacele utilizate în captarea clientelei nu sunt oneste. Nicio întreprindere nu are un drept exclusiv la clientelă, care se poate orienta către un alt concurent, în funcţie de propria apreciere (fie ea obiectivă sau subiectivă) a calităţilor produselor şi serviciilor oferite.
Orientarea clientelei către un concurent al întreprinderii în discuţie nu poate fi prezumată că a fost determinată de faptul că pârâtul persoană fizică a cunoscut anumite date privind politica comercială a reclamantei şi a putut astfel să facă oferte mai bune. Dimpotrivă, pentru a reţine faptul neloial de deturnare a clientelei, este necesar să se dovedească indubitabil că orientarea ciientelei reclamantei către SC H.P.S. SRL a fost realizată prin mijloace- neoneste. Or, o asemenea dovadă nu a fost realizată în cauză, astfel că nu se poate reţine săvârşirea unor acte sau fapte de concurenţă neloială de către pârâţi în sensul deturnării clientelei reclamantei.
În ceea ce priveşte atragerea salariaţilor reclamantei:
Potrivit art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, constituie o faptă neloială „atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale".
În principiu, orice salariat este liber să demisioneze şi să se angajeze la o altă întreprindere, chiar şi concurentă, cu excepţia cazului în care este legat de fostul său angajator printr-o clauză de neconcurenţă sau dacă „migrarea" este determinată prin fapte dolosive, neoneste. Pornind de la principiul libertăţii muncii, în sfera ilicitului concurenţial pot intra, aşadar, doar acele comportamente neloiale, mai exact atunci când angajarea salariaţilor unui comerciant se face prin acţiuni concertate neloiale, urmărind dezorganizarea comerciantului în cauză.
Reclamanta a imputat pârâţilor, ca şi comportament neloial, atragerea salariaţilor SC H.P.S. SRL
Din probele administrate în cauză, tribunalul nu a reţinut însă un asemenea fapt de concurenţă neloială.;
Astfel, într-adevăr, din probele administrate, după cum s-a expus anterior, între SC C.R. SRL (actuala pârâtă SC H.P.S. SRL) în calitate de prestator, reprezentată de administrator şi unic asociat G.S.V. şi reclamanta SC E.S.R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii din 2010 (filele 7-8 din dosar) pentru o perioadă de un an cu posibilitatea prelungirii, fără a depăşi însă data de 1 mai 2011. Relaţiile contractuale dintre cele două societăţi au încetat la data de 22 aprilie 2011, după cum susţine reclamanta în cererea de chemare în judecată, fapt necontestat de către pârâţi. Ulterior încetării colaborării SC C.R. SRL şi-a schimbat denumirea în SC H.P.S. SRL, acţionând în acelaşi domeniu de activitate cu reclamanta.
De asemenea, probe!e au relevat că doi salariaţi ai SC E.S.R. SRL, în aceeaşi perioadă în care a încetat colaborarea între reclamantă şi societatea pârâtă, şi-au înaintat şi ei demisiile devenind salariaţii SC H.P.S. SRL.
Această situaţie de fapt nu a condus însă la concluzia reţinerii în sarcina pârâţilor a unei fapte de concurenţă neloială la a cărei încetare tribunalul să îi oblige.
După cum s-a expus anterior, pentru a reţine fapta de concurenţă neloială analizată, ar fi trebuit să se demonstreze că, acţionând concertat, prin mijloace neoneste,; pârâţii au urmărit atragerea salariaţilor reclamantei pentru a dezorganiza activitatea SC E.S.R. SRL. Probele administrate în cauză nu relevă însă acest aspect.
Astfel, din declaraţiile martorilor M.V. (fila 184) şi T.B. (fila 191) coroborate cu răspunsurile la interogatoriul SC E.S.R. SRL (filele 178-179), a rezultat că, pentru perioada 2010 - 2012 au existat mai multe plecări d-9 personal din cadrul reclamantei şi mai multe angajări.
În condiţiile unui flux important de personal de la reclamantă, proporţia mică în care foştii salariaţi ai reclamantei au devenit salariaţi ai pârâtei nu poate demonstra dezorganizarea activităţii acesteia, cu atât mai mult cu cât numărul de angajări la reclamantă este foarte mic. Pe lângă împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada că salariaţii cu privire la care a imputat pârâţilor comportamentul neloial ar fi avut o expertiză profesională deosebită, fiind greu de înlocuit şi punând în pericol bunul mers al activităţii reclamantei.
Mai mult decât atât, M.V. a fost angajată pentru o perioadă determinată, 3 luni (fila 44), iar încetarea raporturilor de muncă anterior împlinirii termenului a avut loc datorită neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către SC E.S.R. SRL (fila 191), contractul individual de muncă încetând în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii (acordul părţilor) (fila 48), iar T.B. a fost angajat al societăţii reclamante (filele 49-51), încetarea contractului de muncă având loc în temeiul art. 55 lit. b) C. muncii (prin acordul părţilor) (fila 52), decizia de a-şi schimba locul de muncă fiind influenţată în mare parte de atmosfera care exista în cadrul societăţii reclamante conform declaraţiei acestuia.
Mai mult, s-ar fi putut reţine o eventuală concurenţă neloială dacă s-ar fi dovedit că s-a încercat atragerea unui personal în absenţa căruia era aproape imposibil să se desfăşoare aclivitatea sau că ar fi fost greu de înlocuit, deoarece presupunea o perioadă mare de timp pentru ca viitorii angajaţi să aibă aceleaşi performanţe şi ar fi subzistat astfel scopul dezorganizării.
Indiferent de politica de personal şi de politica generală comercială a reclamantei (îndreptăţită să îşi organizeze sau reorganizeze activitatea potrivit propriilor decizii), nu s-a putut nega influenţa pe care o are asupra unui salariat contextul în care îşi desfăşoară activitatea şi, mai exact, percepţia pe care acesta o are asupra siguranţei locului său de muncă. O nesiguranţă, fie ea obiectivă sau subiectivă, poate determina salariatul să caute un nou loc de muncă şi să accepte noi oportunităţi şi aceasta doar potrivit propriei sale voinţe, cu excluderea unor manopere necinstite din partea unui terţ. Cu alte cuvinte, în absenţa unor probe clare, nu s-a putut conchide că pârâţii au utilizat mijloace neloiale pentru a atrage salariaţi ai reclamantei, în condiţiile în care aceştia aveau un sentiment de nesiguranţă privind propriul loc de muncă, astfel că, în mod firesc, urmăreau găsirea unui alt loc de muncă, înfr-un domeniu de activitate în care lucraseră şi anterior.
Având în vedere toate considerentele anterior expuse, tribunalul a reţinut că probele administrate în cauză nu demonstrează săvârşirea de către pârâţi a unei fapte de concurenţă neloială constând în atragerea salariaţilor reclamantei, astfel că cererea este neîntemeiată şi din această perspectivă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâţilor la plata sumei de 25.000 lei daune materiale, tribunalul a reţinut următoarele:
Având în vedere obiectul cererii prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, tribunalul a apreciat cererea în angajarea răspunderii civile delictuale formulate ca fiinci neîntemeiată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: a) săvârşirea unei fapte ilicite; b) existenţa unui prejudiciu; c) vinovăţia autorilor faptei ilicite; d) legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs.
În ceea ce priveşte fapta ilicită şi vinovăţia autorilor faptei ilicite, tribunalul având în vedere cele mai sus reţinute, a constatat faptul că pârâţii nu se fac vinovaţi de săvârşit niciunei fapte de concurenţă neloială.
Faţă de faptul că aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ, Tribunalul a considerat că analizarea celorlalte condiţii nu se mai impune şi a respins cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, şi aceasta a fost apreciată ca neîntemeiată. Reclamanta a susţinut că daunele morale i se cuvin ca urmare a lezării reputaţiei datorită inducerii în eroare a clienţilor săi. Susţinerile reclamantei au rămas însă simple susţineri, nedovedite, astfe: ca nu pot fundamenta pretenţiile acesteia.
Apelul declarat de reclamanta SC E.S.R. SRL împotriva acestei sentinţe, a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 404 din 28 octombrie 2013.
În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că tribunalul a reţinut în mod corect situaţia de fapt relevantă în cauză şi a aplicat în mod judicios dispoziţiile legale incidente, cu referire la art. 4 lit. g) şi h) din Legea nr. 11/1991 ca formă specială a răspunderii civile delictuale, prevăzutei de art. 998-999 C. civ., întrucât, în speţa dedusă judecăţii pârâta ai desfăşurat activitate comercială specifică, cu respectarea principiului libertăţii comerţului, respectiv principiul libertăţii de concurenţă între profesionişti care exercită acelaşi tip de activitate, sau asemănătoare şi nu a acţionat cu scopul de a deturna clientela reclamantei, prin utilizarea de manopere frauduloase cu acest scop. Astfel, simplul fapt că cele două societăţi desfăşoară activităţi asemănătoare nu conduce automat la aplicarea dispoziţiilor art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, înfiinţaraa unei noi persoane juridice, cu domeniu de activitate similar, precum şi desfăşurarea de relaţii contractuale cu câţiva dintre foştii clienţi şi furnizori ai altei societăţi nereprezentând, în sine, o problemă de concurenţă neloială.
Asupra celei de-a doua fapte imputate, raportat la incidenţa dispoziţiilor art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991 instanţa de apel a apreciat că, prin fapta necontestată a pârâtei, de a angaja unele persoane care anterior au întreţinut relaţii jde muncă cu reclamanta, nu s-a dovedit că SC H.P.S. SRL a acţionat în scopul predefinit de a dezorganiza activitatea SC E.S.R. SRL, declaraţiile martorilor audiaţi coroborându-se cu susţinerea pârâtei şi sub acest aspect.
S-a reţinut că, întrucât apelanta-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale (iar potrivit dispoziţiilor art. 1609 C. civ. sarcina probei îi incumbă), respectiv existenţa faptelor ilicite săvârşite de către pârâtă cu vinovăţie şi care să fi produs un prejudiciu în patrimoniul acesteia, activitatea intimatei înscriindu-se în sfera uzanţelor comerciale, nefiind suficiente prezumţiile simple afirmate de către reclamantă, instanţa a respins apelul formulat şi a menţinut sentinţa civilă nr. 3218 din 18 aprilie 2013 ca legală şi temeinică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., apreciind asupra culpei apelantei în promovarea căii de atac, s-a dispus obligarea acesteia la plata către intimată a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată efectuate în calea de atac a apelului (onorariu avocaţial).
Prin încheierea din 25 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de petenta SC H.P.S. SRL.
Împotriva deciziei instanţei de apel recamanta SC E.S.R.SRL a declarat recurs, iar împotriva încheierii din 25 noiembrie 2013 a declarat recurs pârâta SC H.P.S. SRL.
Recursul declarat de reclamanta SC E.S.R. SRL a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a considerat că hotărârea tribunalului este temeinică şi legală, fără a analiza motivele sale de apel, în fapt şi în drept, ceea ce face ca hotărârea să fie nemotivată.
În continuarea motivării, recurenta prezentând situaţia de fapt a cauzei, susţine că a criticat decizia recurată considerând-o nelegală şi netemeinică, urmare neobservării situaţiei de fapt aşa cum rezultă din probaţiunea administrată, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Recurenta consideră că este greşiţii şi motivarea că ar exista concurenţă neloială numai dacă ar fi avut o clauză de exclusivitate cu furnizorii SC B.P. SRL, SC C.G. SRL şi SC C.G.B. SRL, existând astfel posibilitatea dovedirii că au devenit clienţii pârâtei, urmare unor mijloace necinstite utilizate de pârâţi. Or, susţine recurenta, legea nu prevede o asemenea restrângere a sferei actelor de concurenţă neloială.
Lipsită de suport este şi motivarea referitoare la pârâţi, în sensul că nu au fost legaţi de reclamant printr-o clauză de neconcurenţă, astfel că nu există niciun impediment contractual saj legal de a desfăşura, după încetarea contractului de muncă, activităţi similare.
Totodată, nici motivarea că ar fi licită atragerea şi angajarea salariaţilor reclamantei de către pârâţi nu se justifică, având în vedere că a probat că acei salariaţi cunoşteau informaţii confidenţiale privind modul său de operare faţă de furnizori şi clienţi, iar pârâtul folosindu-se de relaţiile de subordonare i-a atras şi angajat, fără a mai fi necesar să îi instruiască, ceea ce constituie un mijloc fraudulos.
Nereţinând vreo faptă ilicită şi vinovăţia pârâţilor, instanţa nu a mai analizat capătul de cerere privind daunele materiale şi morale.
Faţă de argumentele expuse, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, hotărârea instanţei de apel fiind nemotivată.
Recursul pârâtei SC H.P.S. SRL se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului, se susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., considerând că nu ar fi incidente întrucât eroarea materială nu ar fi vizibilă în acest caz, putând constitui o greşeala de judecată şi că cuantumul cheltuielilor de judecată nereprezentând o greşeală materială astfel cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în practica constantă asupra acestui aspect.
Recurenta considerata fi exclusă o eroare de judecată atât timp cât instanţa de apel nu a Idispus reducerea onorariului avocaţial sau neacordarea acestuia pentru alte motive. Decizia a cărei îndreptare a solicitat-o, nu cuprinde nicio menţiune sau indiciu în acest sens, în fapt sau în drept.
Pur şi simplu instanţa de apel nu a adunat cele două sume din facturi, respectiv din extrasele de cont, ceea,ce face ca eroarea să fie una de calcul, o eroare materială evidentă, pentru că deşi a dispus obligarea apelantei la plata întregului onorariu avocaţial în temeiul art. 274 C. proc. civ., din eroare cuantumul onorariului a fost menţionat 2.000 de lei în loc de 4.000 de leif
Dispoziţiile art. 281 C. proc. civ. nu exclud de la aplicare dispozitivul şi considerentele privind cheltuielile de judecată sub aspectul cuantumului acestora.
Recurenta considera că este deplin admisibilă calea urmată, respectiv art. 281 C. proc. civ., iar instanţa de apel cu interpretarea şi aplicarea .greşită a acestei prevederi legale a respins cererea.
Pentru motivele arătate mai sus, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea încheierii din data de 25 noiembrie 2013, în sensul admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale cuprinse în considerentele şi în dispozitivul Deciziei civile nr. 404 din 28 octombrie 2013, în sensul obligării apelantei - reclamante la plata sumei de 4.000 lei, în loc de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Examinând atât decizia cât şi încheierea recurate din perspectiva criticilor formulate recureme, Înalta Curte, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Referitor la recursul reclamantei SC E.S.R. SRL se reţin următoarele:
Prealabil examinării acestui recurs, Înalta Curte arată că recursul nu înseamnă rejudecarea procesului într-un al treilea grad de jurisdicţie, ci constituie controlul judiciar al respectării de către judecătorii fondului a legii. în recurs, instanţa verifică dacă faptelor declarate ca fiind stabilite de hotărârea atacată li s-a făcut o aplicare corectă a legii.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci cârd hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Contrar susţinerilor recurentei, nu poate fi reţinută ipoteza supusă analizei sub aspectul nemotivării decizei recurate, ca urmare a neanalizării motivelor sale de apel.
Sub un prim aspect, se observă că nu se indică concret care sunt acele motive de apel neanalizate, recurenta limitându-se să-şi exprime nemulţumirea cu privire la soluţia dată asupra fondului litigiului, invocând critici de notemeinicie cu privire la situaţia de fapt în raport de greşita interpretare a probelor sau insuficienta examinare a acestora.
Trecând peste aceste observaţii, se reţine că acest motiv de recurs - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat în mod nefondat, deoarece din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărâri în căile de atac, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor, fiind clară şi concisă, nicdecum sumară, confuză ori chiar nemotivată.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, pronunţând o hotărâre temeinică și legală, răspunzând criticilor din apel, iar faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta reclamantă şi-a structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nolegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.
Faţă de considerentele expuse, criticii subsumate prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vor fi respinse.
Cu privire la recursul pârâtei SC H.P.S. SRL. se reţin următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ. de către instanţa de apel. Critica este refondată.
Dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.
Textul legal susmenţionat reglementează posibilitatea îndreptării erorilor şi omisiunilor strecurate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti. Sintagma „eroare materială" este folosită de legiuitor pentru a exprima acele greşeli ce s-au strecurat în hotărâre cu acest prilej şi care nu afectează legalitatea şi temeinicia acesteia.
În speţă, se consta-ă că în mod corect s-a reţinut că cererea formulată de pârâtă cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie o eroare materială în sensul dispoziţiilor legale mai sus evocate, ci eventual o greşeală de judecată, motiv pentru care criticile recurentei vor fi respinse.
Acordarea cheltuielilor de judecată pârâtei în calea de atac a apelului constituind, aşadar, o chestiune de judecată şi nu o eroare de calcul, instanţa de apel constatând neîntrunite cerinţele art. 281 C. proc. civ. în mod corect a respins cererea petentei SC H.P.S. SRL.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei SC H.P.S. SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.S.R. SRL împotriva Deciziei civile nr. 404 din 28 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC H.P.S. SRL împotriva încheierii din 25 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă, publică, astăzi 18 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2307/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2311/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs → |
|---|
