ICCJ. Decizia nr. 2377/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2377/2014
Dosar nr. 24167/3/2011
Şedinţa publică din 25 septembrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 04 octombrie 2010, sub nr. 9443/94/2010 reclamanta CN A.I.H.C. B. SA a chemat în judecată pe pârâta SC C.C.C.F. SA Bucureşti, prin lichidator Ipurl solicitând obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilul reprezentând 650 metri de cale ferată din totalul de 4.850 m, ce face legătura între gara Baloteşti şi staţia de betoane C.C.C.F., depozitele de carburanţi P.A. şi SC B.P. SA, precum şi obligarea pârâtei la restituirea bunului revendicat pe cheltuiala sa, iar în subsidiar, în măsura în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea la plata contravalorii acestuia.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în urma efectuării procedurii de inventariere a bunurilor aflate în proprietatea sa, a constatat că din „mijlocul fix calea ferată 4,85 km” lipseşte o porţiune de 650 metri. Ulterior comisia pentru evaluarea şi clarificarea aspectelor legate de acest mijloc fix a constatat că cei 650 metri de cale ferată au fost mutaţi de către pârâtă la balastiera Măneşti, judeţ Prahova, locaţie ce-i aparţine, fără a o înştiinţa în prealabil.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 24167 la data de 01 aprilie 2011, în urma declinării competenţei, prin sentinţa civilă nr. 877 din 25 februarie 2011 a Judecătoriei Buftea.
Prin sentinţa civilă nr. 1720 din 26 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în cadrul acţiunii în revendicare, reclamanta nu şi-a dovedit dreptul de proprietate pretins şi nici faptul că bunul al cărui proprietar se pretinde, s-ar fi aflat în posesia pârâtei la un moment dat, obligaţie care de asemenea îi revine acesteia.
Din raportul de expertiză tehnică efectuat de dl inginer Tache Pârvulescu, a rezultat că imobilul în litigiu, nu se află pe tronsonul care face legătura între gara Baloteşti şi staţia de betoane C.C.C.F., ci pe tronsoanele 5 şi 6 (linii înfundate) pe care se garau şi se descărcau vagoane, iar din probele administrate de părţi în cauză nu a rezultat că aceste spaţii sunt în proprietatea pârâtei.
S-a mai reţinut că actele din contabilitatea pârâtei nu pot fi verificate, întrucât, de la sediul pârâtei au dispărut în perioada 2008-2010 diverse bunuri, înscrisuri, iar pârâta nu recunoaşte pretenţiile reclamantei.
În ceea ce priveşte natura juridică a bunului aflat în litigiu, s-a apreciat că bunul în litigiu este un bun imobil prin destinaţie, chiar reclamanta recunoscând că această cale ferată a fost dezafectată în anul 2006, caz în care s-a pierdut natura juridică de bun imobil şi a redevenit bun mobil, supus prescripţiei generale de 3 ani. Aşadar, în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanta solicită valoarea de înlocuire a imobilului, s-a constatat ca fiind prescris, conform art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, (acţiunea fiind formulată la data de 04 octombrie 2010).
În lipsa oricăror probe din care să rezulte neîndoielnic calitatea de proprietar şi nu de simplu administrator a reclamantei, precum şi a existenţei bunului în materialitatea sa la data sesizării instanţei, tribunalul a reţinut calitatea de bun imobil prin destinaţie a obiectului material al litigiului.
Prin Decizia nr. 265/A din 24 septembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV civilă, a admis apelul formulat de reclamanta CN A.B. SA, împotriva sentinţei civile nr. 1720 din 26 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 24167/3/2011,pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte acţiunea. Pârâta a fost obligată să restituie în natură bunul imobil reprezentat de calea ferată în lungime de 628 m, ce s-a aflat pe traseele linilor 5 şi 6, conform raportului de expertiză întocmit de expertul D.N.M., iar în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, la plata sumei de 539.249,94 lei, contravaloarea bunului revendicat. Intimata pârâtă a fost obligată la plata unor cheltuieli de judecată către apelantă, în fond şi apel, în sumă de 23.050,40 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În raport de dispoziţiile art. 468 şi 469 C. civ. aşa cum a reţinut şi instanţa de fond bunul ce face obiectul prezentei acţiuni este un bun imobil prin destinaţie. Calitatea de proprietar a reclamantei asupra bunului în litigiu a fost dovedită prin probele administrate de CN A.B. SA (proces verbal de recepţie preliminară din 27 decembrie 1998, fila 3 fond, reactualizarea valorilor C+M pentru anul 1994, evidentele contabile proprii), din care rezultă că mijlocul fix "Cale ferata 4,85 km.", fila 15 fond, se află în proprietatea reclamantei. De asemenea, faptul că terenul pe care se află calea ferată este în proprietatea CN A.B. SA a fost dovedit cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 31 octombrie 2000 şi a planului cadastral, în baza H.G. nr. 834/1991.
Intimata pârâtă a susţinut prin întâmpinare că a construit, folosit şi prin urmare a şi dezafectat după terminarea lucrărilor, înainte de anul 2006 bunul revendicat, însă nu a făcut probe că este şi proprietară, iar lipsa acestor dovezi, a determinat ca pârâta, în virtutea unei calităţi de pretins proprietar să recunoască dezafectarea şi în mod implicit preluarea liniei ferate.
În apel, noua expertiză tehnică de specialitate, ce a avut ca obiect identificarea căii ferate în litigiu, a constatat că aceasta face legătura între gara Baloteşti şi staţia de betoane C.C.C.F., se află pe terenul proprietatea reclamantei, şi absenţa pe liniile 5 şi 6. Valoarea căii ferate lipsă, în lungime de 628 mp, a fost evaluată la suma de 539.249,94 lei.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC C.C.C.C.F. B. SA a declarat recurs, prin care a solicitat în considerarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului şi, în consecinţă, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat în cauza de reclamantă şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de fond.
În susţinerea motivului de recurs s-a arătat că "absenţa şinei de cale ferată pe liniile 5 şi 6", constatată în raportul de expertiză tehnică efectuat în apel, nu a fost susţinută de nicio altă probă care să certifice apartenenţa bunului revendicat la patrimoniul reclamantei.
Deşi, instanţa de apel reţine în considerentele hotărârii că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, bunul revendicat este imobil prin destinaţie, invocând în acest sens dispoziţiile art. 468 C. civ., trece cu uşurinţa peste faptul că, reclamanta însăși a susţinut că bunul revendicat a fost dezafectat înainte de anul 2006, pierzându-şi astfel destinaţia de "bun imobil prin destinaţie", devenind deci "bun mobil".
S-a mai susţinut că hotărârea recurată, ignoră prevederile art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat la dispoziţiile art. 468 C. civ., cererea reclamantei fiind supusă termenului general de prescripţie, dat fiind faptul că acţiunea acesteia a fost introdusă în anul 2011, deşi bunul revendicat fusese dezafectat încă înainte de anul 2006, pierzându-si astfel natura de bun imobil prin destinaţie.
Instanţa de apel a interpretat eronat susţinerile din întâmpinarea depusă, reţinând în mod greşit că pârâta ar fi recunoscut că „a construit, folosit şi, prin urmare a şi dezafectat după terminarea lucrărilor, înainte de anul 2006, bunul revendicat".
Reclamanta nu a făcut dovezi că tronsonul de cale ferată revendicat i-ar fi aparţinut, că are calitatea de proprietar al bunului revendicat, că bunul exista în materialitatea sa la data sesizării instanţei (anul 2011) şi nici faptul că pârâta ar fi dispus în vreun fel de acest bun.
Înscrisurile la care se raportează instanţa, respectiv, procesul verbal de recepţie preliminară din 1988, adresele venite din partea M.T.I., nu sunt suficiente pentru identificarea imobilului - 650 m cale ferată.
În primului raport de expertiză întocmit în cauză, s-a reţinut că acesta s-ar fi aflat „pe tronsoanele 5 şi 6 (linii înfundate) pe care se garau şi se descărcau vagoane cu agregate minerale pentru staţia de betoane" deşi reclamanta în cererea de chemare în judecată menţionează că aceasta ar fi fost situat pe tronsonul ce face legătura între gara Balotești şi staţia de betoane C.C.C.F.
Ulterior, în cadrul raportului de expertiză întocmit în faţa instanţei de apel, se constată că „pe linia 6, între pct. 52 şi 70, lipseşte o porţiune de 314 m", iar „pe linia 5, intre pct. 85 şi 302, pe o lungime de 278 m linia ferată este lipsă în mod vizibil”.
Astfel, se constată lipsa căii ferate pe o lungime de 592 m (314 + 278) şi deşi se admite că între punctele 302 şi 102 peste linia ferată a fost depozitată o cantitate de pământ, „în mod convenţional", s-a considerat că linia 5 lipseşte pe o porţiune egală cu porţiunea lipsă de pe linia 6, adică 314 m lungime (adică terasamentul ar putea fi îngropat pe o lungime de circa 36 m)".
Prin urmare, nu este clar dacă linia 6 lipseşte sau este îngropată sub cantitatea de pământ pe care expertul a observat-o la faţa locului, nu este clar nici cine a acoperit această linie de cale ferată cu pământ, dar se reţine că această suprafaţă acoperită cu pământ este „lipsă".
În ceea ce priveşte calificarea naturii juridice a bunului revendicat de reclamantă, recurenta pârâtă a arătat că, așa cum reclamanta însăși a recunoscut, dezafectarea înainte de anul 2006, (fapt constatat la momentul când a fost efectuat inventarul bunurilor), rezultă că acesta nu mai servea scopului pentru care era afectat.
Or, reclamanta a introdus cererea în revendicare abia după 5 ani de la momentul dezafectării, fapt sprijinit şi de constatarea făcută prin expertiza de la faţa locului, în care s-a reţinut că, "terasamentul liniei 5 era îngropat de o cantitate de pământ având o grosime de 0,40 cm şi 3,10 m faţă de cota liniei".
În raport de condiţiile cumulative prevăzute de art. 468 alin. (1) C. civ., reclamanta a lăsat să treacă o perioadă îndelungată de 5 ani, de când a "observat" lipsa tronsonului de cale ferată, până la introducerea acţiunii, astfel că, bunul revendicat, așa-zis "imobil prin destinaţie" nu avea de fapt nici o destinaţie la momentul formulării cererii în instanţă.
Acţiunea dedusă judecaţii prezintă de fapt un caracter personal (acţiune în pretenţii) şi nu unul real, întrucât, reclamanta tinde să obțină o sumă de bani şi nu bunul în materialitate sa, caz în care, pe lângă faptul că acţiunea introdusă este neîntemeiată, în cauză, sunt incidente şi dispoziţiile art. 1 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea pendinte fiind introdusă peste termenul de prescripţie prevăzut de actul normativ invocat, rămânând în pasivitate în toată perioada scursă între momentul dezafectării tronsonului de cale ferată (2006) şi introducerii acţiunii (2011).
In drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., art. 304 pct. (9) C. proc. civ.; art. 1, 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC C.N.A.I.H.C.B. SA a solicitat instanţei obligarea pârâtei SC C.C.C.F. B. SA la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a bunului-imobil reprezentând 650 m cale ferată, iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea acesteia la plata contravalorii bunului.
Prin întâmpinarea depusă de pârâta SC C.C.C.F. SA Bucureşti, la data de 15 februarie 2015, în dosarul Judecătoriei Buftea, s-au invocat mai multe excepţii procedurale legale şi s-a solicitat suspendarea de drept a cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, faţă de împrejurarea că prin sentinţa comercială nr. 2193 din 9 noiembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, a fost deschisă procedura reorganizării judiciare.
Prin cererea de recurs, recurenta pârâtă SC C.C.C.F. B. SA- societate în reorganizare judiciară, invocă faptul că deşi nu s-a depus nicio probă care să certifice calitatea de proprietar a reclamantei, s-a reţinut că bunul este imobil prin destinaţie, trecându-se peste faptul că reclamanta însăşi a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată că bunul a fost dezafectat încă înainte de anul 2006, pierzându-şi astfel destinaţia de bun imobil prin destinaţie şi redevenind la statutul de bun mobil.
Potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Se constată că instanţa de apel a soluţionat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt.
Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut, invocându-se dispoziţiile art. 468 şi 469 C. civ., că obiectul litigiului este un „imobil prin destinaţie aşa cum a reţinut şi instanţa de fond”, însă, instanţa de apel, nu a argumentat juridic cum a ajuns să reţină această situaţie de fapt, limitându-şi motivarea cu privire la acest aspect, la simpla menţionare a celor două texte legale şi la redarea conţinutului acestora.
Este de principiu că instanţa de control judiciar nu se poate eschiva de la motivarea propriei decizii, făcând referire doar la considerentele reţinute de instanţa inferioară avute în vedere la pronunţarea soluţiei adoptate.
Procedând în acest mod au fost nesocotite dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. ce cuprind elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care conduc instanţa la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
Sub acest aspect, instanţa de apel nu a lămurit care este natura juridică a bunului revendicat, în sensul dacă acesta este un „bun imobil prin destinaţie” sau un „bun mobil”, şi nu a analizat susţinerile pârâtei potrivit cărora bunul revendicat a fost dezactivat înainte de introducerea acţiunii, aspect ce rezulta chiar din cererea de chemare în judecată, respectiv dacă bunul revendicat mai era un „bun imobil”, la data promovării acţiunii în anul 2011.
Procedând în acest mod, curtea de apel, a pronunţat o hotărâre ce face practic imposibilă analiza în cadrul recursului a legalităţii soluţiei pronunţate.
Pentru motivele arătate, se va casa decizia recurată şi se va trimitere cauza spre rejudecare, urmând ca instanţa de trimitere, după ce va stabili pe deplin situaţia de fapt, adică natura juridică a bunului revendicat de reclamantă, în raport de natura acestuia, va analiza şi apărarea pârâtei cu privire la incidenţa normelor cuprinse în art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Totodată, faţă de faptul că prin întâmpinare, pârâta a solicitat şi suspendarea judecăţii în raport de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în cauză fiind depus certificatul de grefă emis de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, din care rezultă că pârâta-recurentă se află în procedura reorganizării judiciare, se va analiza şi incidenţa acestui caz special de suspendare a judecăţii, ţinând seama şi de faptul că, între timp, Legea nr. 85/2006 a fost abrogată, iar în prezent norma specială care reglementează condiţiile acestui caz de suspendare se regăseşte în art. 75 din Legea nr. 85/2014.
Instanţa de trimitere, dacă va constata necesar, va dispune suplimentarea probatoriului administrat în cauză cu orice probe pe care le va considera pertinente şi utile pentru lămurirea stării de fapt, reale, a bunului litigios în vederea soluţionării temeinice şi legale a pricinii deduse judecăţii.
Faţă de toate considerentele reţinute, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, va fi casată decizia recurată şi va fi trimisă cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC S.C.C.C.C.F.B. SA împotriva Deciziei nr. 265/A din 24 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2348/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2380/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
