ICCJ. Decizia nr. 2627/2014. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2627/2014

Dosar nr. 27911/3/2010

Şedinţa publică din 23 septembrie 2014

Deliberând asupra recursului, constată:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la 05 iunie 2010, sub nr. 27911/3/2010, reclamanta SC l.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta CN P.R. SA a solicitat p"ata sumei de 1.123.848,50 lei, reprezentând contravaloare marfă deteriorată în depozitele pârâtei, din care, 911.922,90 lei reprezentând contravaloare marfă existentă în aceste depozite şi 211.921,60 lei reprezentând contravaloare marfă ridicată de reclamanta, precum şi obligarea pârâtei la executarea obligaţiei de distribuţie si vânzare a mărfurilor comandate si neridicate conform contractului de consignaţie, şi în caz de refuz, plata sumei de 269.004 lei reprezentând contravaloarea acestei mărfi.

În motivarea cererii se arată că între reclamantă, în calitate de consignant, şi pârâtă, în calitate de consignatar, a fost încheiat la data de 21 iulie 2008 un contract de consignaţie având ca obiect produse de birotica si papetărie ce urmau a fi distribuite, vândute si decontate prin intermediul subunităţilor pârâtei.

Reclamanta a arătat că pârâta nu şi-a executat obligaţiile de vânzare şi conservare a bunurilor aflate în consignaţie, aşa cum rezultă din contractul încheiat intre părţi şi din dispoziţiile Legii nr. 178/1934.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 969 C. civ., Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie, art. 7203 şi urm. C. proc. civ.

Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiata a acţiunii. în apărare, se arată că pârâta a denunţat contractul în baza art. 2 pct. 2 din convenţie, prin notificarea din 13 august 2009, contractul urmând sa înceteze la expirarea termenului de 120 zile de .a data notificării.

Acţiunea reclamantei a fost ulterior completată, reclamanta solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa sa se constate în plus, că nu a încetat contractul de consignaţie din 21 iulie 2008, acesta fiind valabil pana la data de 31 decembrie 2011, că pârâta nu are un drept de denunţare unilaterala a contractului mai sus menţionat in orice moment şi să fie obligată pârâta şi la plata sumei de 83.391,24 lei reprezentând profit nerealizat ca urmare a achiziţionării de către reclamanta, în vederea livrării şi asigurării unui flux continuu de marfa.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 5403 din 19 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 27911/3/2010, s-a admis în parte cererea aşa cum a fost completată. S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 911.922,90 lei, reprezentând contravaloare marfă. S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 48.329,74 lei reprezentând cheltuieli de judecată, fiind respinse ca inadmisibile primele două capete ale cererii completatoare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în data de 21 iulie 2008 între părţi s-a încheiat contract de consignaţie în baza căruia pârâta în calitate de consignatar s-a obligat să vândă în regim de consignaţie, prin intermediul oficiilor poştale, produsele proprietatea consignantului, respectiv ale reclamantei. în cursul derulării contractului, prin adresa din 13 august 2009, pârâta i-a notificat reclamantei denunţarea unilaterală a contractului, invocând dispoziţiile art. 2.2 din contract. Prin notificarea înregistrată la pârâtă în data de 04 ianuarie 2013 reclamanta i-a adus la cunoştinţă acesteia faptul că începând cu data de 05 ianuarie 2010 va ridica parţial marfa nedepreciată existentă în depozitele pârâtei, marfă ce va fi identificată la faţa locului şi care va fi menţionată în procesele verbale încheiate cu reprezentanţii pârâtei. De asemenea, reclamanta a arătat că nu poate ridica toată marfa până la data de 23 ianuarie 2010 întrucât nu dispune de logistica necesară, iar cheltuielile de transport a întregii mărfi existente în depozite ar fi colosale. Cu aceeaşi ocazie reclamanta a solicitat prelungirea termenului limită de ridicare în totalitate a mărfii existente în depozitele pârâtei. între părţi au avut loc mai multe întâlniri, în data de 15 ianuarie 2010, 21 ianuarie 2010, 21 aprilie 2010 în cadrul cărora reclamanta a reiterat pretenţiile ce fac obiectul prezentului dosar, fără ca părţile să ajungă la un acord.

S-a reţinut că pentru angajarea răspunderii civile contractuale este necesară constatarea neexecutării sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, existenţa unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

În ceea ce priveşte prima condiţie privind angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, tribunalul a reţinut că reclamanta a contestat modul în care pârâta a denunţat contractul şi că aceasta şi-a încălcat obligaţia de vânzare, conservare şi asigurare a bunurilor aflate în consignaţie.

Aplicând regulile de interpretare a unei convenţii stabilite în art. 977 C. civ., tribunalul a constatat că art. 2 din contract reglementează durata contractului şi aspecte ce pot afecta acest element al contractului, respectiv prelungirea acesteia sau scurtarea prin denunţare şi că art. 8 reglementează expres încetarea contractului doar prin două modalităţi: acordul părţilor sau expirarea duratei contractului.

În acest context, s-a apreciat că părţile au stabilit că denunţarea unilaterală a contractului poate interveni doar în condiţiile reglementate de art. 2.1, cu 120 de zile înainte de expirarea duratei contractului şi doar pentru a preîntâmpina prelungirea acestuia, iar menţiunile de la art. 2.2 teza finală sunt o reiterare a situaţiei reglementate în alineatul precedent.

Având în vedere faptul că denunţarea unilaterală solicitată de pârâtă la data de 13 august 2009 nu a respectat condiţiile stabilite la art. 2, respectiv nu a fost propusă cu 120 de zile înainte de expirarea termenului contractual şi reţinând faptul că, oricum denunţarea unilaterală în temeiul art. 2 din contract nu conduce la încetarea anticipată a acestuia, prima instanţă a constatat că denunţarea solicitată de pârâtă încalcă dispoziţiile contractului reglementate la art. 2 şi art. 8.

Urmare a denunţării unilaterale a contractului în data de 13 august 2009, pârâta a retras de la vânzare toate produsele reclamantei, solicitând acesteia ridicarea lor, astfel că pârâta a încălcat principala sa obligaţie asumată prin contract aceea de vânzare a produselor reclamantei, în regim de consignaţie, pe toată durată contractului. Ulterior retragerii de la vânzare a bunurilor reclamantei, pârâta a mutat produsele de la oficiile locale la centrele judeţene, ocazie cu care s-au folosit pentru unele produse ambalaje necorespunzătoare, apoi condiţiile de depozitare a produselor au fost improprii, împrejurări ce au condus la degradarea produselor, aşa cum s-a stabilit în cadrul raportului de expertiză întocmit în cauză, care a cercetat bunurile aflate în depozitele pârâtei.

Faţă de cele constatate şi în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 178/1934, tribunalul a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de conservare a bunurilor prmite în regim de consignaţie, pe toată durată contractului, care nu a încetat anticipat, aşa cum susţine pârâta în baza denunţării unilaterale din 13 august 2009.

S-a mai reţinut că în cursul lunii ianuarie 2010 a fost ridicată de reclamantă din depozitele pârâtei marfă în valoare de 294.980,20 lei, iar restul de marfă predată pârâtei în temeiul contractului, în valoare de 911.922,90 lei, nu a fost ridicată de reclamantă, aflându-se şi în prezent în depozitele pârâtei. Aceste aspecte au rezultat din minutele întâlnirilor avute de reprezentanţii părţilor în cursul lunii ianuarie 2010, din înscrisurile depuse de reclamantă şi din raportul de expertiză întocmit în cauză.

Tribunalul a stabilit că prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a încălcării obligaţiilor contractuale de către pârâtă se ridică la suma de 911.922,90 lei, reprezentând valoarea produselor livrate în temeiul contractului şi retrase de la vânzare abuziv de către pârâtă. S-a apreciat că valoarea prejudiciului nu se reduce doar la produsele depreciate sau expirate, ci vizează toate produsele predate pârâtei în temeiul contractului şi nerestituite deoarece obligaţia de vânzare încălcată de pârâtă viza toate aceste produse şi obligaţia de vânzare a existat pe toată durată contractului. Faptul că ulterior notificării de denunţare unilaterală a contractului, reclamanta nu a ridicat întreaga cantitate de produse predată pârâtei nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru pârâtă reclamanta neavând obligaţia de ridicare a mărfii în condiţiile în cai.e denunţarea respectiva a fost realizată cu încălcarea termenilor convenţiei.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale mai sus amintite şi prejudiciul dovedit a fost directă, iar culpa pârâtei pentru neîndeplinirea acestor obligaţii derivă din natura raportului juridic dintre părţi.

Nu se circumscrie prejudiciului valoarea de 294.980,20 lei reprezentând produsele retrase de la vânzare dar ridicate de reclamantă în luna ianuarie 2010, motiv pentru care această pretenţie a fost respinsă, iar susţinerea reclamantei în sensul că produsele ridicate de la pârâtă în luna ianuarie 2010 erau degradate nu a fost probată.

Referitor la solicitarea reclamantei de plata a profitului nerealizat, ce se ridică potrivit propriei evaluări la suma de 83.391,24 lei, instanţa a reţinut că aceasta este neîntemeiată. Sarcina probei revinenind reclamantei, în temeiul art. 1169 C. civ, aceasta nu a probat aceste aspecte indispensabile angajării răspunde ii contractuale a pârâtei cu privire la pretenţiile solicitate pe capătul trei de cerere.

2.1. Împotriva sentinţei civile sus menţionate a formulat apel pârâta CN P.R. SA.

Un prim motiv de apel a avut în vedere stabilirea greşită a situaţiei de fapt intre părţile in litigiu. S-a reproşat raţionamentului primei instanţe că deşi impune concluzia că nu putea fi denunţată convenţia anterior expirării duratei contractuale, validează comportamentul reclamantei care corespunde acceptării acestei denunţări.

S-au invocat şi greşeli procedurale legate de nesocotirea caracterului interlocutoriu al uneia dintre încheierile de şedinţa adoptate pe parcursul judecaţii în fond, respectiv tratarea explicită a capătului de cerere privind obligarea apelantei pârâte la plata sumei de 83.391,24 de lei cu titlu de profit nerealizat. Deşi acest capăt de cerere a fost menţionat în cadrul cererii precizatoare formulate de pârâtă la data de 22 februarie 2011 şi a fost abordat de prima instanţă din perspectiva temeiniciei, aspectele au făcut obiectul unei pronunţări cu caracter interlocutoriu în cadrul încheierii de şedinţă din data de 06 mai 2011, dată la care instanţa de fond a admis argumentul de prematuritate invocat de societatea apelantă în raport cu obiectul concilierii derulate între părţi anterior sesizării instanţei de judecată în condiţiile art. 7201 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de apel invocat a fost legat de modul greşit în care instanţa de fond a aplicat prevederile legale incidente in litigiu în ceea ce priveşte modul de interpretare al clauzelor contractuale.

În acest context, arată ca dreptul de denunţare unilaterala al unui contract de consignaţie este garantat ope legis consignantului de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 178/1934 care prevăd in terminis prin art. 3: "contractul de consignaţie nu transmite consignatarului proprietatea bunurilor ce i-au fost încredinţate. El este revocabil de către consignant în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de stipulaţiune contrară în act. Consignantul păstrează toate drepturile asupra bunurilor încredinţate şi continuă a putea dispune oricând de ele, afară de stipulaţiune contrară în contract."

Expunând procedeul de interpretare alegii apelanta a considerat că prevederile art. 2.1 și 2.2 din contractul de consignaţie din 21 iulie 2008, trebuie interpretate in sensul recunoaşterii fiecărei parti a beneficiului dreptului de a înceta contractul prin denunţare unilaterală cu respectarea unui preaviz care in cazul de fata a fost de 120 de zile.

Un al treilea motiv de apel s-a raportat la modul greşit în care instanţa de fond a aplicat prevederile legale incidente în litigiu în ceea ce priveşte răspunderea contractuală a fiecărei părţi în raport de obligaţiile asumate.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare în apel, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susţinând, în esenţă, că, denunţarea unilaterală a contractului putea interveni doar în condiţiile reglementate prin art. 2.1 din contract, cu 120 de zile înainte de expirarea duratei convenţiei şi doar pentru a preîntâmpina prelungirea acesteia. S-a mai susţinut că faptul că reclamanta a ridicat o parte din bunuri nu echivalează cu consimţământul acesteia pentru încetarea contractului.

2.2. Prin Decizia civilă nr. 388 din 24 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, raportat la materialul probator administrat în cauză, prima instanţa a stabilit o situaţie de fapt corectă, procedând la o interpretare legală şi temeinică a clauzelor contractuale.

Reluând dispoziţiile art. 2 şi pe cele ale art. 8 din contractul de consignaţie încheiat de părţi şi aplicând regulile de interpretare a contractelor stabilite prin art. 977 C. civ., instanţa de apel a reţinut de asemenea că denunţarea unilaterală a contractului poate interveni doar în condiţiile reglementate de art. 2.1, cu 120 de zile înainte de expirarea duratei contractului şi doar pentru a preîntâmpina prelungirea acestuia, iar menţiunile de la art. 2.2 teza finală sunt o reiterare a situaţiei reglementate în alineatul precedent.

S-a subliniat şi că" aceasta interpretare a clauzelor nu este de natură a fi infirmată de conduita reclamantei care a ridicat o parte din mărfuri, atâta vreme cât prin adresa din 13 august 2009, pârâta a notificat reclamantei denunţarea unilaterală a contractului, invocând dispoziţiile art. 2.2 din acesta, solicitându-i totodată ridicarea tuturor bunurilor ce fac obiectul contractului. în acest context atitudinea reclamantei a avut caracter conservator si de limitare a pagubelor, prin prevenirea degradării bunurilor ridicate, fără ca această manifestare să se întrunească un acord asupra încetării contractului înainte de termen.

S-a arătat că şi dacă prin încheierea de şedinţă din 25 martie 2011 s-a admis excepţia inadmisibilitătii capetelor 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, aceasta nu lipseşte de substanţă motivarea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată si precizată, în ceea ce priveşte neînţelegerea dintre părţi cu privire la încetarea contractului si dreptul de denunţare unilaterală al pârâtei, întrucât aceste petite râmân integrate cauzei litigiului, la care instanţa de judecată este obligată să se raporteze.

A fost considerată lipsită de interes critica apelantei-pârâte referitoare la tratarea explicită a capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 83.391,24 lei, cu titlu de profit nerealizat, deşi instanţa de fond admisese anterior argumentul de prematuritate invocat de pârâtă, atâta vreme cât pentru respectivul capăt de cerere s-a reţinut netemeinicia, cu consecinţa respingerii, soluţie aşadar favorabilă pârâtei si cu consecinţe mult mai grave si riguroase pentru partea adversă.

Reiterând că modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale realizată de prima instanţă este una corec:ă, în concordantă cu voinţa părţilor exprimată prin convenţia încheiată dar şi cu art. 978 C. civ., instanţa de apel a arărat că SC l.E. SRL are calitatea de consignant, iar CN P.R. SA are calitatea de consignatar, iar prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 178/1934 stabilesc că este revocabil contractul de consignaţie în orice moment de către consignant, părţile neprevăzând acest drepr şi pentru consignatar.

Aspectele redate de către apelantă, privind poziţia exprimată în cadrul minutei nr. 104/199/21 ianuarie 2010, nu sunt de natură a susţine probator modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale invocată de către aceasta, raportându-se doar la negocierile purtate de părţi anterior declanşării prezentului litigiu asupra aspectelor patrimoniale divergente, fără a se statua în concret raportat la interpretarea convenţiei în ceea ce priveşte dreptul pârâtei de denunţare unilaterală.

A fost găsit nefondat si al treilea motiv de apel susţinut de către apelanta pârâtă, prima instanţă aplicând în mod corect prevederile legale incidente în litigiu în ceea ce priveşte răspunderea contractuală a fiecărei părţi, ţinând cont de clauzele convenţiei încheiate si de probele administrate în cauză. Modalitatea de determinare a prejudiciului suferit de către reclamantă este în strânsă corelaţie cu interpretarea clauzelor contractuale; în condiţiile în care s-a reţinut că denunţarea solicitată de pârâtă a încălcat prevederile contractului, iar pârâta a nesocotit principala sa obligaţie asumată prin convenţie, aceea de vânzare a produselor reclamantei, în regim de consignaţie, pe toată durata contractului, în mod corect s-au apreciat ca îndeplinite toate condiţiile răspunderii contractuale, inclusiv prejudiciul în sumă de 911.922,90 lei, reprezentând valoarea produselor livrate si retrase de la vânzare în mod abuziv de către pârâtă.

Întrucât nu se poate stabili câtimea produselor care ar fi fost vândute dacă pârâta ar fi respectat dispoziţiile contractuale, iar convenţia nu ar fi fost în mod nelegal denunţată si observând că întreaga situaţie conflictuală dintre părţi a fost generată din culpa pârâtei, în mod corect prima instanţă a apreciat că valoarea prejudiciului nu se reduce doar la produsele depreciate sau. expirate, ci vizează toate produsele predate pârâtei în temeiul contractului şi nerestituite, deoarece obligaţia de vânzare încălcată de pârâtă viza toate aceste produse şi obligaţia de vânzare a existat pe toată durata contractului.

Nu s-a reţinut o culpă concurentă a reclamantei, în sensul că nu a procedat la ridicarea mărfii, atâta vreme cât aceasta nu avea o obligaţie de ridicare la momentul când i s-a pretins acest lucru, respectiv când pârâta a procedat în mod nelegal la denunţarea unilaterală a contractului, denunţare nelegală care lipseşte de efecte termenul de preaviz de 120 de zile.

S-a reţinut a fi corect aplicate prevederile art. 1073 C. civ., conform cărora "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei si în caz contrar are dreptul la dezdăunare", în condiţiile în care se solicită repararea unui prejudiciu suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiilor contractuale.

3.1. împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, CN P.R. SA, solicitând modificarea sa în totalitate şi, prin rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei SC l.E. SRL ca neîntemeiată.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 4041-4042 C. proc. civ., recurenta a solicitat instanţei de recurs să dispună întoarcerea executării silite şi restabilire situaţiei anterioare executării efectuate în baza hotărârii judecătoreşti atacate.

În memoriul de recurs recurenta a arătat că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

S-a susţinut că atât prin sentinţa primei instanţe cât şi prin decizia recurată pârâta CN P.R. SA a fost obligată la plata sumei de 911.922,90 lei prejudiciu egal contravalorii mărfii predate de către consignant consignatarului în temeiul contractului de consignaţie din 21 iulie 2008.

Totuşi, făcând abstracţie de efectele încheierii interlocutorii din 25 martie 2011, prin care capetele de cerere în constatare au fost considerate inadmisibile, cu încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanţele au constatat că recurenta-pârâtă nu şi-a indeplinit obligaţia de conservare a bunurilor primite în regim de consignaţie pe toata durata contractului care nu a încetat în baza notificării unilaterale de denunţare emisă de către pârâtă.

În acelaşi mod, nelegal instanţa de apel a considerat că nu este fondată critica din apel referitoare la încălcarea efectului interlocutoriu al încheierii din 25 ianuarie 2011 prin care a fost admisă excepţia prematurităţii capătului de cerere referitor la plata despăgubirii de 83.391,24 lei, profit nerealizat, în condiţiile în care prima instanţa a cercetat şi pe fond acest capăt de cerere, respingându-l ca nefondat.

Al doilea motiv de recurs vizează caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv recurenta a arătat că aplicând principiul interpretării convenţiei potrivit intenţiei comune a părţilor, instanţa de fond a validat conduita contractuală a părţii reclamante care şi-a ridicat o parte din marfa aflată la consignatar ca o consecinţă firească a încetării contractului prin denunţare.

Or, de vreme ce s-a reţinut ca relevantă poziţia reclamantei care a notificat pârâtei că începând cu 05 ianuarie 2010 va ridica parţial marfa nedepreciată şi a solicitat prelungirea termenului limită pentru preluarea integrală a mărfii, este evident că aceasta a validat efectele notificării de denunţare contestată ulterior în proces.

Instanţa de apel nu a oferit un răspuns coerent asupra relevanţei factuale a acestor două manifestări de voinţa contradictorii ale reclamantei, reţinând sumar că ridicarea integrală a mărfurilor la încetarea, în orice mod, a contractului reprezintă o conduită firească a oricărui consignant. S-a validat total nejustificat şi nesusţinut în plan probator teza referitoare la lipsa acordului de încetare a contractului concomitent cu cosiderentul că reclamanta a acceptat ridicarea mărfii tocmai acceptând ideea încetării contractului înainte de termen.

Astfel, din succesiune actelor se reţine că una dintre părţile contractului a iniţiat încetarea contractului şi a comunicat celeilalte părţi intenţia de denunţare, iar cealaltă parte, în acord cu această acţiune a notificat un termen de ridicare a mărfurilor proprii, deţinute de consignatar în temeiul contractului astfel denunţat. Cu toate acestea, instanţa de apel a aplicat, contrar probatorii o prezumţie simplă, anume că reclamanta a avut un comportament conservator, fără nicio semnificaţie în planul încetării contractului.

Al treilea motiv de recurs are în vedere interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii cu consecinţa schimbării înţelesului său lămurit şi neîndoielnic, încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, validând judecata primei instanţe, a cuantificat prejudiciul suferit de reclamantă prin raportare la valoarea produselor livrate şi retrase de la vânzare în mod abuziv de către pârâtă.

Se arată că această" concluzie are la bază o interpretare greşită a clauzelor contractuale, respectiv art. 3.1 din contractul de consignaţie în care se specifică: "preţul de vânzare cu amănuntul (care include şi comisionul de 10%) va fi înscris în avizul de însoţire a mărfii conform anexei care face parte intergrantă din prezentul contract". Din modalitatea in care instanţa de apel a stabilit valoarea prejudiciului se deduce că a fost inclus în acesta şi valoarea comsionului care s-ar fi cuvenit recurentei, punându-se în mod greşit semnul egalităţii între prejudiciu şi valoarea de comercializare a mărfurilor.

Astfel, interpretând greşit clauzele convenţiei şi ignorând orice fundament juridic, instanţei de apel îi scapă un aspect esenţial care tine de natura contractului, acela că bunurile date în consignaţie sunt şi rămân în proprietatea consignantului pe toata durata convenţiei. Rezultă de aici că deşi reclamanta a fost despăgubită cu o sumă egală cu contravaloarea mărfurilor aflate la consignatar, acesta măsură coexistă cu dreptul acesteia de a-şi prelua mărfurile, semnificând o îmbogăţire fără justă cauză, contrară dispoziţiilor art. 1073 C. civ.

S-a ignorat şi împrejurarea că la stabilirea contravalorii pretinsului prejudiciu s-a inclus în valoarea mărfurilor şi adaosul comercial practicat de către reclamanta la vânzarea bunurilor, de natura a creste artificial vaoarea estimată a pagubei efective.

Mai mult, în evaluarea prejudiciului a fost complet ignorată clauza 4.2.5 din contract care instituia în sarcina consignantului obligaţia de preluare a mărfurilor greu vandabile după o perioadă de 3 luni de la punerea lor în vânzare, obligaţie pe care, în condiţiile încetării contractului, reclamanta nu şi-a îndeplinit-o.

Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare reclamanta SC l.E. SRL prin care a dezvoltat apărări impotriva fiecărui motiv de recurs, solicitând respingerea căii de atac ca fefondată.

În cadrul recursului nu au fost administrate noi probe.

3.2. Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge pentru considerentele care urmează.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. presupune încălcarea, prin depăşirea limitelor învestirii, a principiului disponibilităţii procesului civil, statuat prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Respectarea acestui principiu presupune subordonarea analizei instanţei limitelor obiectului cererii de chemare în judecată şi raportarea analizei de temeinicie la cauza cererii, privită ca temei de fapt încadrat juridic, inclusiv prin respectarea efectelor încheierilor interlocutorii care se răsfrâng asupra acestor elemente, potrivit art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Este astfel adevărat că prin încheierea interlocutorie din 25 martie 2011, instanţa a soluţionat în sensul admiterii excepţia inadmisibilităţii capetelor 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată, petite care aveau ca obiect constatarea că, potrivit contractului de consignaţie din 2008, pârâta CN P.R. SA nu avea un drept de denunţare unilaterală a contractului şi că astfel, acest contract nu a încetat la expirarea unui termen de 120 de zile de la notificarea de denunţare a pârâtei, continuându-şi valabilitatea până la 31 decembrie 2011.

Plecând de la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., prima instanţă de fond a arătat că acţiunea în constatare are un caracter subsidiar faţă de acţiunea în realizare care, la rândul său, are ca obiect executarea contractului cu despăgubiri, potrivit petitul 3 al cererii de chemare în judecată. Astfel, constatarea lipsei dreptului pârâtei la denunţarea unilaterală a contractului, dublată de constatarea împrejurării că până la 31 decembrie 2011 contractul de consignaţie este în fiinţă devin intregrate cauzei ultimului petit al cererii de chemare în judecată care presupunea plata depăgubirilor. Devine astfel necesară analiza acestor aspecte în evaluarea modului necorespunzător de executare a obligaţiilor contractuale de către pârâtă. De altfel, cauza cererii de chemare în judecată, temeiurile pe care reclamanta şi-a motivat acţiunea puneau în discuţie şi prespuneau verificarea aspectelor pe care iniţial reclamanta Ie-a formulat ca petite distincte în constatare. In acest mod instanţa de fond, analizând şi intrepretând dispoziţiile contactuale din art. 2 şi art. 8, a reţinut inexisteţa dreptului pârâtei la denunţare şi valabilitatea contractului ca justificări ale soluţiei pronunţate integrate motivelor cererii si care au făcut obiect al dezbaterii.

Principiul disponibilităţii acţiunii şi efectul obligatoriu al încheierii interlocutorii din 25 martie 2011 au fost conservate, în măsura în care nicio instanţă nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere în constatare apreciate anterior inadmisibile.

Chiar dacă o aplicare consecventă a dispoziţiilor art. 268 alin. (3) şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ar fi presupus ca prin sentinţa tribunalului petitele în constatare să fie respinse ca inadmisibile, lipsa totală a pronunţării asupra acestora nu reprezintă o depăşire a limitelor investirii prin pronunţare excedentară, ci chiar opusul său.

Cât priveşte critica depăşirii limitelor învestirii prin analizarea, pe fond, a cererii completatoare vizând plata profitului nerealizat, formulată la data de 25 februarie 2011, aceasta este, de asemena, nefondată.

Aşa cum curtea c;. apel a observat, în legătură cu această pretenţie prima instanţa de fond a admis excepţia prematurităţii, fondată pe dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., potrivit încheierii cu caracter intelocutoriu din 25 martie 2011. Aceasta ar fi presupus, consecvent, subsumat obligaţiei de pronunţare a instanţei asupra tuturor pretenţiilor deduse judecăţii, respingerea acestui capăt al cererii ca prematur, întrucât judecata sa făcea obiectul învestirii.

Astfel, nu se poate considera că instanţa s-a pronunţat excedentar asupra acestui petit, deoarece ipoteza vizată de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., presupune aşa cum s-a arătat deja, recunoaşterea prin dispozitiv a unui drept care nu a fost solicitat prin actul de sesizare.

Este insă adevărat că analiza acestei pretenţii pe fond a presupus încălcarea efectelor interlocutorii ale încheierii din 25 martie 2011, ceea ce implică însă greşita aplicare a normelor legale de drept procedural şi incadrarea criticii în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, sunt corecte considerentele curţii de apel care, răspunzând acestei critici a stabilit că nu corespunde interesului procesual al pârâtei reformarea hotărârii, în măsura în care soluţia primei instanţe corespunde respingerii pe fond a acestei pretenţii.

Nici recursul promovat pentru aceste motiv nu corespunde interesului procesual al recurentei, deoarece efectul de modificare pe care îl implică nu atrage crearea unei situaţii mai favorabile părţii care îl invocă.

Astfel, primul motiv de recurs este nefondat.

Nu se poate considera nici că decizia recurată cuprinde motive contradictorii de natură să atragă modificarea acesteia, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 2 şi art. 8 ale contractului de consignaţie a implicat concluzia că acesta nu putea fi denunţat unilateral de către pârâta CN P.R. SA şi că până la 31.12 2011 contractul ar fi trebuit să se afle în derulare.

Lipsa de disponibilitate a executării convenţiei de către pârâtă, in calitate de consignatar, anunţată reclamantei prin notificarea de denunţare din 13 august 2009, a semnificat o neexecutare culpabilă a contractului din partea CN P.R. SA, de natură a atrage incidenţa art. 1073 şi art. 1075 C. civ., adică obligaţia celui în culpă de a plăti despăgubiri. Concretizând că în componenţa despăgubirii poate intra contravaloarea mărfii aflată la consignatar retrasă de la vânzare în condiţiile încălcării contractului, nu se poate reproşa creditorului despăgubirii o conduită de minimizare a pagubei, manifestată prin disponibilitatea de ridicare a bunurilor aflate în detenţia pârâtei.

De aceea, corespondenţa reclamantei din 25 ianuarie 2010 prin care işi arăta disponibilitatea de preluare treptată a mărfii nedepreciate a fost evaluată ca un comportament conservator care nu intra în contradicţie cu concluzia că denunţarea unilaterală provenind de la pârâtă nu semnifica încetarea contractului. Astfel, în mod corect instanţa de apel a considerat că atitudinea reclamantei nu reprezintă o acceptare a denunţării de natură să ducă la încetarea chiar mutuală a contractului şi că nu este de natură să susţină din punct de vedere probator modalitatea de interpretare a contractului propusă de către apelanta pârâtă.

De aceea, răspunsul instanţei de apel la aceste critici ale apelantei nu reprezintă o motivare insuficientă sau contradictorie, deoarece concluziile asupra analizei contractului coroborate cu elementele probatorii analizate au arătat în mod suficient de ce cele două manifestări de voinţă, succesive şi independente sub aspect formal, răspund aceleiaşi finalităţi cât priveşte mecanismul de derulare a contractului.

În fine, nici ultimul motiv al recursului nu este fondat. Deşi critica fondată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. are în vedere in mod limitativ nelegalitatea unei hotărâri derivate din schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neindoielnic al unei convenţii, recurenta dezvoltă sub acest motiv exclusiv critici de netemeinicie referitoare la cuantificarea prejudiciului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate implica o reinterpretare a clauzelor individuale ale contractului.

Acest motiv de recurs trebuie considerat incident numai în măsura în care instanţa de fond, printr-o interpretare integrală a convenţiei a schimbat natura ori înţelesul vădit şi neindoienlic al acesteia, deturnând prin interpretare chiar voinţa reală a părţilor ca element esenţial al contractului.

Nu se poate integra în acest motiv de recurs operaţiunea de interpretare a unei clauze contractuale care, prin modalitatea sa de redactare, prin corelarea sa cu alte (lăuze ale convenţiei este susceptibilă de interpretare în întreaga economie a contractului.

În măsura în care o atare intrepretare a unei clauze contractuale vine în contradicţie cu o dispoziţie legală, aşa sum dezvoltă recurenta în cadrul acestui motiv de recurs, critica va fi considerată corespunzător motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susţine astfel că prin modalitatea de cuantificare a prejudiciului instanţa de apel a girat o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei în măsura în care aceasta este şi rămâne proprietarul mărfurilor având inclusiv dreptul de a le ridica din detenţia precară a pârâtei, dar şi pentru că a valorizat prejudiciul prin considerarea inclusiv a valorii adaosului comercial aplicat de către reclamantă şi a comisionului la vânzare pe care ar fi trebuit să îl încaseze pârâta prin efectul contractului.

Înalta Curte arată în primul rând că cuantificarea prejudiciului s-a raportat la evaluarea mărfii depreciate calitativ printr-o ambalare şi depozitare defectuoase d"n partea pârâtei, deci, a avut în vedere acea parte din marfă care, chiar fiind la dispoziţia reclamantei prin natura contractului de consignaţie, nu mai are valoare de exploatare. In al doilea rând determinarea valorică a prejudiciului s-a realizat prin efectuarea unei expertize evaluatorii, probă judiciară care a fost interpretată de către instanţele de fond în stabilirea situaţiei de fapt care, în recurs, nu mai poate fi repusă în discuţie.

Nici greşita interpretare a dispoziţiilor contractuale nu poate fi considerată întemeiată, deoarece art. 4.2.5 din contract la care recurenta face trimitere stabileşte obligaţii ale consignantului în ipoteza desfăşurării normale a contractului, iar nu in ipoteza încetării sale intempestive, determinate cu culpă din partea consignatarului.

În concluzie, motivele analizate ale recursului sunt nefondate, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) recursul va fi respins ca nefondat.

Pe cale de consecinţă, nefiind incidenţă situaţia desfiinţării titlului executoriu în calea de atac potrivit art. 4042 alin. (2) C. proc. civ., va fi respinsă cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurentă pentru ipoteza modificării deciziei recurate.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., va fi admisă cererea intimatei SC l.E. SRL de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, potrivit dovezilor anexate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta CN P.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 388 din 24 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurentă.

Obligă recurenta-pârâtă CN P.R. SA Bucureşti să-i achite intimatei-reclamante SC I.E. SRL Bucureşti suma de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2624/2014. Civil. Despăgubiri Legea...  ICCJ. Decizia nr. 2628/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2627/2014. Civil. Pretenţii. Recurs