ICCJ. Decizia nr. 2624/2014. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2624/2014
Dosar nr. 50137/3/2009
Şedinţa publică din 23 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 924 din 18 iunie 20.10 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta P.D.R.G., constatându-se caracterul politic al măsurii administrative aplicate lui S.A., a fost obligat Statul Român la acordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit de S.A. şi familia sa, prin condamnarea politică a lui S.A., în cuantum de 500.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, fiind respins capătul de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti pentru prejudiciul material, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin cererea formulată, reclamanta P.D.R.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate tatălui său, S.A. şi obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul moral şi material suferit de S.A. şi familia sa, prin condamnarea politică a lui S.A., întrucât acesta a fost arestat şi deţinut politic timp de 6 ani, în perioada 1949-1955.
A mai reţinut instanţa că, începând cu anul 1949 până în anul 1955, S.A. a fost supus unui regim de detenţie, emiţându-se pe numele său, o serie de mandate de arestare cu menţiunea de a fi reţinut la dispoziţia Procuraturii Militare Teritoriale Bucureşti şi ulterior la dispoziţia Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, pentru fapte de crimă împotriva clasei muncitoare, care interesează securitatea statului, conform art. 193 pct. 1 şi art. 284 C. pen. din 1948.
Tot în acelaşi context, s-a reţinut că, autorul reclamantei A.S., în calitatea sa de magistrat şi avocat, membru marcant al P.N.T. Gorj, deputat pe lista P.N.T. între anii 1946-1947, membru al C.C. al P.N.T., fost director al penitenciarelor şi secretar la cabinetul Ministrului Justiţiei, a fost arestat la data de 15 august 1949 de către lucrători ai organelor de securitate sub acuzaţia de crimă împotriva clasei muncitoare ce interesează securitatea statului şi abia la data de 10 august 1955 a fost trimis în judecată, dar în final a fost achitat şi absolvit de orice penalitate.
În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 luându-se în considerare consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, precum şi importanţa valorilor morale lezate, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile.
Cu privire la despăgubirile materiale pentru imobilele confiscate, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere este neîntemeiat, întrucât notificările formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt în curs de soluţionare, iar pentru imobil nu s-a depus titlul de proprietate, decât pentru casa din Târgul Cărbuneşti şi pentru care s-a emis Decizia nr. 1241/2009 privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.
Cu privire la imobilul situat în Bucureşti, tribunalul a constatat că deşi s-a depus titlul de proprietate petenta din brezenta cauză nu a solicitat evaluarea şi identificarea imobilului, nu a formulat probe care să conducă la aprecierea cuantumului despăgubirilor, astfel că acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinţe civile au formulat apel P.D.R.G., Statul Român prin M.F.P. -D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 244/A din 21 octombrie 2013 a admis apelurile formulate de pârâţii Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. a municipiului Bucureşti şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 924/18 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii capătului de cerere privind despăgubirile băneşti pentru daune morale, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
A fost respins ca nefondat, apelul formulat de reclamanta P.D.R.G. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la apelurile formulate de Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti că acestea sunt fondate, întrucât suma privind despăgubirile băneşti pentru daune morale acordată de prima instanţă nu este corectă fiind exagerată, iar ca urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010 care au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 la care se adaugă şi Decizia nr. 12/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, textul de lege mai sus-evocat şi-a încetat efectul, astfel că, reclamanta nu mai era îndreptăţită să primească despăgubirile morale solicitate.
Referitor la apelul formulat de reclamanta P.D.R.G., instanţa de apel a considerat că apelul acesteia este nefondat, având în vedere că, cererea formulată nu mai poate fi primită, întrucât nu mai există temei legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind declarat neconstituţional, iar cu privire la imobilele la care face referire apelanta s-a apreciat că nu există probe :erte din care să rezulte că acestea au fost confiscate de la autorui reclamantei, ca urmare a măsurilor cu caracter politic.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta P.D.R.G. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sau casarea în parte a deciziei recurate, în sensul acordării despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate sau naţionalizate ca urmare a condamnării politice a tatălui recurentei-reclamante şi a familiei sale, ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic aplicate acestora. Totodată, solicită şi acordarea sau menţinerea despăgubirilor morale cuprinse în dispozitivul sentinţei nr. 924 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, precum şi casarea parţială a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în ipoteza în care se va aprecia că nu au fost analizate mijloacele de probă privind acordarea despăgubirilor materiale.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar în concepţia legiuitorului, nemotivarea hotărârii în care se circumscriu şi prevederile art. 304 pct. 7, constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină soluţia judecătorului, dar şi atunci când motivarea hotărârii este insuficientă.
În opinia recurentef, acest motiv de nelegalitate este aplicabil întrucât, din considerentele deciziei atacate nu reiese cu claritate raţiunea şi textul de lege pe care instanţa de apel Ie-a avut în vedere pentru a respinge apelul reclamantei privind capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale.
De asemenea, mai susţine recurenta că pentru a respinge apelul instanţa s-a referit, în ceea ce priveşte daunele materiale şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, ce analizează constituţionalitatea textului art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, decizie care nu are incidenţă asupra daunelor materiale solicitate.
Din aceasta perspectivă recurenta solicită ca instanţa de recurs să observe că decizia pronunţată în apel nu este motivată, în argumentarea acesteia existând contradicţii privind textele aplicabile în soluţionarea apelului.
Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta consideră că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, aspect ce poate fi apreciat atunci când, din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, iar atunci când hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, se constată că instanţa fie a încălcat textele de lege aplicabile speţei în litera sau spiritul lor, fie Ie-a aplicat greşit.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi va fi admis în considerarea următoarelor argumente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul, potrivit căruia, hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
În speţă, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta cuprinde sumar argumentele în sprijinul soluţiei pronunţate şi că acestea sunt şi contradictorii, încadrându-se astfel, în ipoteza avută în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.
În acest sens, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanţa ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea şi temeinicia acesteia.
Din această perspectivă, hotărârea atacată, pronunţată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar şi contradictoriu argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând fără echivoc că, în speţă, deşi se face referire la susţinerile reclamantei, dovedite cu mijloace de probă ce susţin împrejurarea de fapt, conform căreia, bunurile solicitate au fost preluate abuziv din patrimoniul autorilor săi, în ultima parte a deciziei instanţa de apel a considerat că, deşi apelanta a depus numeroase înscrisuri în acest sens, problema nu poate fi lămurită, aspect ce denotă faptul că instanţa de apel nu a cercetat cauza prin prisma actelor depuse şi nu a analizat punctual motivele de apel formulate în cauză.
Mai mult decât atât, în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1026/2012 se precizează faptul că "decizia curţii la care s-a făcut referire - Decizia nr. 1358/2010 - nu se poate aplica ad similis şi prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, întrucât natura despăgubirilor reglementate de cele două texte de lege este diferită, în sensul că lit. a) reglementează acordarea despăgubirilor pentru prejudicii morale, în timp ce la art. 5 lit. b) sunt prevăzute despăgubiri pentru prejudicii materiale, distincţie ce este esenţială pentru aspectul regimului juridic specific şi determină lipsa de incidenţă a considerentelor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie".
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, atrăgând astfel incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta P.D.R.G. să caseze decizia atacată şi să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta P.D.R.G. împotriva Deciziei civile nr. 244/A din 21 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2621/2014. Civil. Actiune în daune... | ICCJ. Decizia nr. 2627/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
