ICCJ. Decizia nr. 2538/2014. Civil. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2538/2014
Dosar nr. 2117/87/2011
Şedinţa publică din 02 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţa, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, la data de 4 aprilie, 2011 sub nr. 2117/87/2011, reclamantul C.F. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Teleorman, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să dispună anularea înscrisului din 14 martie 2011 prin care i s-a comunicat că nu îndeplineşte condiţiile pentru a deveni titular pe post şi obligarea pârâtului să îl încadreze pe funcţia de cadru didactic, pe durată nedeterminată cu timp parţial de muncă, la şcolile generale din localităţile Blejeşti, Gălăteni şi Moşteni.
Prin sentinţa nr. 2221 din 1 iunie 2011, Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea, instanţa de fond constatând că reclamantul nu îndeplineşte condiţiile cumulative din Instrucţiunea nr. 3 pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2011.
Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor acestei instrucţiuni pentru a fi titularizat pe post, începând cu 1 septembrie 2011, în unităţile de învăţământ preuniversitare, cadrul didactic trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii generale, respectiv, să fie cadru didactic netitular, calificat şi încadrat în învăţământul preuniversitar prin suplinire în anul şcolar 2010-2011, să fi participat la concursul naţional unic de titularizare în ultimii 3 ani, anterior intrării în vigoare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, să fi obţinut cel puţin nota 7 şi să fi ocupat un post didactic sau o catedră, urmând ca să fie certificată viabilitatea postului/catedrei, iar consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ respective să fie de acord.
Reclamantul nu îndeplineşte nici condiţiile prevăzute la alin. (2) din instrucţiunea citată, respectiv să fie repartizat în anul şcolar 2010-2011 la nivelul unui singur judeţ pe un post didactic vacant rezervat prin suplinire, să aibă continuitate pentru suplinire sau ca suplinitor cu post redus în una sau două unităţi de învăţământ cu personalitate juridică în baza notei de cei puţin 7 obţinută la unul din concursurile de ocupare a posturilor didactice vacante în învăţământul preuniversitar de stat susţinute în specialitatea postului didactic în iulie 2010, iulie 2009 sau iunie-iulie 2008, în şedinţă publică organizată până la data începerii cursurilor anului şcolar 2010-2011, postul didactic solicitat să nu fie rezervat şi să aibă o viabilitate de cel puţin 4 ani, să fie respectate condiţiile de ocupare a postului didactic şi să fie obţinute avizele şi atestatele necesare pentru ocuparea postului didactic.
La data de 4 iulie 2011, reclamantul a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 2221 din 1 iunie 2011 a Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal.
Prin decizia civilă nr. 3396 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Instrucţiunii nr. 3 emise în aplicarea Legii nr. 1/2011 şi ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2221 din 1 iunie 2011 a Tribunalului Teleorman.
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale instanţa a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, deoarece, pe de o parte, dispoziţiile legale citate permit părţilor dintr-un litigiu aflat pe rolul instanţelor, să invoce doar neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, respectiv a dispoziţiilor acesteia, nu şi a unei instrucţiuni a ministerului de resort, iar, pe de altă parte, nu s-a invocat vreun articol din Constituţia României care să fi fost încălcat de conţinutul Instrucţiunii nr. 3.
Cât priveşte caracterul nefondat al recursului, instanţa de recurs a reţinut, în acelaşi sens cu instanţa de fond, că reclamanta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Instrucţiunea nr. 3 pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2013.
Prin recursul declarat la data de 10 iulie 2014 împotriva deciziei civile nr. 3396 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul a invocat faptul că Instrucţiunea nr. 3 emisă în aplicarea Legii nr. 1/2011 este neconstituţională iar, pe fond, instanţa de recurs a încălcat prevederile C. muncii, precum şi legislaţia europeană.
Analizând excepţia tardivităţii recursului vizând soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Instrucţiunii nr. 3 pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2011, Înalta Curte urmează a o admite, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale poate fi atacată cu recurs, în termen de 48 de ore de la data pronunţării hotărârii.
În cauză, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Instrucţiunii nr. 3 pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2011 a fost pronunţată la data de 11 iunie 2013, iar calea de atac a fost declarată la data de 10 iulie 2013, termenul de 48 de ore sus menţionat fiind depăşit, astfel încât recursul este tardiv.
Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, instanţa va respinge ca tardiv recursul declarat de reclamant, vizând soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Instrucţiunii nr. 3 pentru punerea în aplicare a art. 253 din Legea nr. 1/2011.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 3396 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte urmează a o admite având în vedere următoarele considerente:
Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.
Rezultă că împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept.
Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicţionale simt supuse recursului, iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din acelaşi cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.
Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac.
O asemenea concluzie derivă din regula unicităţii dreptului de a folosi o cale de atac. Cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exerciţiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeaşi cale de atac.
În speţă, decizia civilă nr. 3396 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, împotriva căreia recurentul a declarat prezenta cale de atac, reprezintă o hotărâre prin care s-a soluţionat recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 2221 din 1 iunie 2011 a Tribunalului Teleorman.
Potrivit considerentelor anterior expuse, hotărârea de soluţionare a recursului este irevocabilă, iar recursul declarat împotriva ei este inadmisibil şi va fi respins ca atare.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardiv, recursul vizând soluţia de sesizare a Curţii Constituţionale.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta C.F. împotriva deciziei civile nr. 3396 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 02 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2537/2014. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 2540/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
