ICCJ. Decizia nr. 255/2014. Civil. Actiune în daune delictuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 255/2014
Dosar nr. 2338/108/2012
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3067 din 29 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 2338/108/2012, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii D.L.C. şi D.S.P. în contradictoriu cu pârâta D.L.C. şi D.S.P., a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.150 RON cu titlu de pretenţii la care pârâta a achiesat, s-a respins restul pretenţiilor reclamanţilor şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească suma de 7.000 RON cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa această soluţie, din probele administrate în cauză Tribunalul a reţinut următoarele aspecte.
În primul rând, a constatat că prin contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare-euro din 12 decembrie 2007, banca pârâtă a acordat firmei SC A.C. SRL Arad reprezentată prin reclamantul D.S.P. în calitate de administrator un împrumut de 247.500 euro pentru un proiect de investiţii imobiliare, ce urma să fie rambursat în rate lunare până la 11 octombrie 2014, conform graficului de rambursare.
La art. VI trecerea la restanţă în cazul nerambursării la scadenţă a creditului sau ratelor de credit, precum şi în cazul neachitării dobânzilor, din ziua următoare scadenţei banca rezervându-şi dreptul de a proceda la recuperarea creanţei pe calea executării silite;
La art. VII „Garanţii” constituirea unei ipoteci de rang I în favoarea Băncii asupra terenului intravilan pe care urma să se realizeze investiţia, a unei ipoteci de rang II în favoarea Băncii asupra unor terenuri proprietatea unei societăţi comerciale terţe, încheierea a 5 contracte de fidejusiune cu 5 persoane fizice (una dintre ele fiind reclamantul), a unui contract de fidejusiune cu o societate comercială terţă şi a unui contract de gaj asupra conturilor curente în RON şi valută ale societăţii comerciale împrumutate, SC A.C. SRL.
De asemenea, prima instanţă a mai constatat că la acest articol contractual se mai prevede că garanţiile sunt indivizibile până la achitarea integrală a tuturor datoriilor împrumutatului şi că banca va putea să ceară în orice moment împrumutatului constituirea de garanţii suplimentare sau asigurarea altor modalităţi de garantare a obligaţiilor sale.
S-a mai reţinut că la art. XIV „Alte Clauze” se arată că toate obligaţiile de plată, inclusiv cheltuielile de judecată, executare şi urmărire sunt în sarcina împrumutatului şi a garanţilor care se obligă solidar, renunţând la beneficiul diviziunii şi al discuţiunii pentru întreaga creanţă [lit. i)], că produce efecte juridice până la plata integrală a creditului, dobânzilor şi comisioanelor aferente, indiferent de modalitatea în care se face plata, inclusiv pe cale de executare silită ori reorganizare şi lichidare judiciară [lit. k)].
În ce priveşte starea de fapt şi derularea raporturilor contractuale dintre părţi, precum şi istoricul litigiilor care a generat introducerea cererii de chemare în judecată din prezentul dosar, tribunalul a reţinut că prin adresa din 14 octombrie 2009 (Dosar nr. 2203/55/ 2010) banca pârâtă a comunicat societăţii debitoare, în atenţia reclamantului şi a celuilalt administrator, că la acea dată sunt înregistrate la creditul contractat dobânzi restante de 6.667,54 euro şi rate restante de 17.115,83 euro (167 zile întârziere) şi că în situaţia neasigurării disponibilităţilor necesare pentru plata acestor sume restante, potrivit prevederilor contractuale se va trece la executarea silită.
În al doilea rând, prima instanţă a analizat contractul de fidejusiune din 15 octombrie 2007, prin care reclamantul D.S.P. s-a obligat să garanteze în favoarea pârâtei Banca S.I.R. SA Arad, Sucursala Arad executarea obligaţiei de rambursare/achitare a creditului, în sumă de 247.500 euro, precum şi a dobânzilor, comisioanelor şi tuturor spezelor aferente, datorate de debitorul SC A.C. SRL Arad în baza contractului de credit din 12 octombrie 2007 şi a actelor adiţionale aferente. Tribunalul a reţinut că în cuprinsul contractului de fidejusiune este înscrisă obligaţia fidejusorului de a achita Băncii contravaloarea ratelor, dobânzilor şi comisioanelor aferente datorate de debitorul împrumutat în cazul în care acesta nu îşi onorează obligaţiile de plată asumate prin contactul de credit din 12 octombrie 2007 şi actele adiţionale la acesta. S-a mai constatat că, în scopul executării obligaţiilor fidejusorului (prezente sau viitoare) rezultate din contract, se prevede că banca poate, în orice moment să utilizeze orice conturi ale acestuia, indiferent de natura acestora, în vederea compensării oricăror creanţe faţă de fidejusori, fidejusorul obligându-se în mod expres prin acest contract în solidar cu debitorul şi renunţând la beneficiul de discuţiune şi diviziune prevăzut prin art. 1662 C. civ.
Tot cu privire la starea de fapt, apreciată a fi relevantă în cauză, tribunalul a constatat că prin încheierea nr. 3204 din 9 noiembrie 2009, dată în Dosar nr. 3585/108/2009 al Tribunalului Arad, secţia comercială a fost admisă cererea formulată de debitorul SC A.C. SRL Arad şi s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvenţă împotriva debitorului, fiind numit administrator judiciar C.L. şi fixat termenul limită pentru depunerea creanţelor la 13 ianuarie 2010, termenul limită pentru verificarea creanţelor, întocmirea, afişarea şi comunicarea tabelului preliminar al creanţelor la 10 februarie 2010.
De asemenea, s-a constatat că prin sentinţa comercială nr. 1622 din 16 iunie 2010 pronunţată în Dosar nr. 3585/108/2009 al Tribunalului Arad, secţia comercială a fost admis planul de reorganizare a debitorului SC A.C. SRL Arad, din conţinutul căruia prima instanţă a reţinut că reclamantul este asociat al societăţii comerciale debitoare împreună cu alte persoane fizice şi că reorganizarea societăţii nu poate avea loc fără o reorganizare a creditelor bancare, a costurilor aferente şi că în condiţiile actuale societatea nu are capacitatea de a plăti rate lunare, întocmite conform unui grafic ce nu a ţinut cont nici de recesiunea economică, nici de perioada de implementare după finalizarea investiţiei.
Cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de fond a mai reţinut că reclamantul şi soţia sa, reclamanta D.L.C. au solicitat obligarea pârâtei Banca S.I.R. SA, Sucursala Arad, în temeiul răspunderii civile delictuale, la despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul ce le-a fost produs prin modul în care pârâta a acţionat împotriva lor prevalându-se de contractul de fidejusiune şi cel de împrumut la care s-a făcut referire mai sus, în esenţă fiind invocat abuzul de drept procesual în acţiunile judiciare şi măsurile de executare silită întreprinse de bancă după intrarea societăţii comerciale debitoare SC A.C. SRL Arad în procedura insolvenţei, expuse de Tribunal în continuare.
Cu privire la faptele indicate de reclamanţi, instanţa de fond a constatat la data de 16 noiembrie 2009 banca pârâtă a formulat cerere de executare silită a contractului de credit şi a contractului de fidejusiune din 15 octombrie 2007, formându-se dosarul execuţional din 2009 al executorului bancar B.C.O., ulterior fiind încuviinţată executarea silită asupra bunurilor mobile şi imobile ale reclamantului, în baza contractului de fidejusiune, la cererea executorului bancar, depozitarul central confirmând înregistrarea la 2 februarie 2010 a popririi unui număr de 50.300 acţiuni SIF, deţinute de reclamant.
S-a mai reţinut că reclamanţii au formulat, la data de 11 februarie 2010, respectiv 18 februarie 2010, câte o contestaţie la executare ambele înregistrate la Judecătoria Arad, aceasta din urmă primind o soluţionare prin sentinţa civilă nr. 3056 din 29 martie 2010 prin care a fost admisă contestaţia la executare formulată de reclamantă şi anulată de încuviinţare a executării silite asupra bunurilor mobile şi imobile ale soţului contestatoarei, precum şi toate actele de executare efectuate de către executorul bancar B.C.O. în dosarul de executare, respectiv executarea însăşi, precum şi somaţia din 4 septembrie 2009, reţinându-se în motivare că cele 50.300 acţiuni SIF sunt bunuri comune ale soţilor D. şi nu pot fi urmărite de creditorul personal al unuia dintre soţi, decât în măsura în care ar deveni bunuri proprii ale acestuia în urma unui partaj judiciar.
În continuare, prima instanţă a constatat că prin încheierea nr. 1533 din 26 aprilie 2010, dată în Dosar nr. 6129/55/2010, Judecătoria Arad a admis noua cerere formulată de executorul bancar B.C.O. şi a încuviinţat executarea silită a titlului executor constând în contract de credit din 12 octombrie 2007, contract de fidejusiune din 15 octombrie 2007, privind pe creditoarea Banca S.I.R. SA Arad şi pe debitorul D.S.P., prin încheierile de C.F. nr. X1 din 27 aprilie 2010 şi nr. X2 din 26 aprilie 2010 ale O.C.P.I. Arad, la cererea băncii, dispunându-se notarea contractului de fidejusiune sus-menţionat în cărţile funciare în care erau înscrise două imobile aflate în coproprietatea reclamanţilor.
Prima instanţă a reţinut de asemenea că ulterior, prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad sub nr. 13803/55/2010 în data de 13 septembrie 2010 pârâta bancă a chemat în judecată pe reclamanţi, solicitând partajul bunurilor comune ale soţilor D., dosar finalizat prin sentinţa civilă nr. 12948 din 15 decembrie 2011 prin care Judecătoria Arad a respins acţiunea de partaj formulată de bancă împotriva reclamanţilor, cu motivarea că nu există pornită executarea silită faţă de reclamant, câtă vreme încuviinţarea de executare silită existentă anterior la data înregistrării acţiunii fiind anulată, prin aceeaşi hotărâre fiind respinsă şi cererea reclamanţilor de sancţionare a băncii pentru introducerea cu rea credinţă a acţiunii, reţinând că la data înregistrării acţiunii de partaj exista pornită executarea silită împotriva reclamantului D.S.P., aceasta fiind anulată în mod irevocabil doar la data de 29 septembrie 2011.
S-a mai constatat că ulterior, prin decizia civilă nr. 290/R/14 octombrie 2010 pronunţată în Dosar nr. 2661/55/2010 al Tribunalului Arad, secţia comercială, a fost respins recursul formulat de banca pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 3056 din 29 martie 2010 a Judecătoriei Arad, tribunalul adăugând la motivarea primei instanţe şi împrejurarea că fidejusorul a garantat doar cu conturile sale, nu şi cu alte bunuri, urmărirea silită fiind nelegală şi din acest motiv. Având în vedere această soluţie irevocabilă, prin sentinţa civilă nr. 10893 din 6 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 2203/55/2010 al Judecătoriei Arad s-a admis contestaţia la executare formulată şi precizată de reclamantul D.S.P. şi s-a stabilit că banca, în executarea contractului de fidejusiune poate urmări doar sumele existente în conturile reclamantului.
Prima instanţă a mai reţinut şi faptul că prin decizia comercială nr. 146/R din 7 aprilie 2011 pronunţată în Dosar nr. 2203/55/2010 de Tribunalul Arad, secţia comercială, s-a admis pe motive de procedură recursul declarat de bancă împotriva sentinţei civile nr. 10893 din 6 decembrie 2010 a Judecătoriei Arad, care a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, rejudecare finalizată prin sentinţa civilă nr. 7348 din 29 iunie 2011 pronunţată în Dosar nr. 2203/55/2010 al Judecătoriei Arad, prin care s-a respins contestaţia la executare formulată de reclamant, ca rămasă fără obiect cu motivarea că formele de executare silită au fost anulate definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 3056/2010 al Judecătoriei Arad.
De asemenea, s-a constatat că prin decizia comercială nr. 370/R/29 septembrie 2011 pronunţată în Dosar nr. 2203/55/2010* al Tribunalului Arad a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 7348 din 29 iunie 2011 care a fost modificată, în sensul că au fost anulate actele de executare ale executorului bancar B.C.O. în dosarul execuţional pentru suma de 229.876,34 euro şi încheierea de încuviinţare a executării silite din data de 9 decembrie 2009 pronunţată în Dosar nr. 16621/55/2009 al Judecătoriei Arad, în considerentele deciziei se statuându-se în esenţă că, datorită demarării procedurii reorganizării judiciare, nu este exigibilă obligaţia principală şi deci nu pot fi urmărite nici garanţiile oferite, astfel că executarea contractului de fidejusiune este prematură şi nelegală.
Analizând în continuare istoricul litigiilor dintre părţi, prima instanţă a constatat că prin sentinţa civilă nr. 9797 din 9 noiembrie 2010 pronunţată în Dosar nr. 8482/55/2010 al Judecătoriei Arad s-a admis plângerea formulată de reclamanţi împotriva încheierii nr. X1/2010 a O.C.P.I. Arad, care a fost anulată şi s-a dispus radierea din C.F. nr. X3 Arad a contractului de fidejusiune din 15 octombrie 2007. Recursul declarat de bancă împotriva acestei decizii a fost de asemenea respins, prin decizia civilă nr. 645 din 9 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, care a arătat că instanţa de apel a interpretat corect clauzele contractului de fidejusiune.
Totodată s-a mai constatat că prin sentinţa civilă nr. 11089 din 8 decembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 8489/55/2010 al Judecătoriei Arad s-a admis plângerea formulată de reclamanţi împotriva încheierii nr. X2/2010 a O.C.P.I. Arad care a fost anulată şi s-a dispus radierea din C.F. nr. X4 Arad a contractului de fidejusiune din 15 octombrie 2007, soluţie menţinută prin decizia civilă nr. 88 din 1 martie 2011 a Tribunalului Arad şi prin decizia civilă nr. 898 din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, ulterior acestor hotărâri judecătoreşti reclamanţii procedând la radierea din C.F. a notărilor privind acţiunea de partaj şi contractul de fidejusiune, plătind onorariu avocaţial şi taxe de radiere.
S-a mai apreciat relevantă şi împrejurarea că la data de 25 septembrie 2005, urmare adresei din 20 septembrie 2012 emisă de SIF B.-C., pârâta bancă răspunde acesteia că nu a identificat existenţa vreunui conflict de interese între SIF B.-C. SA Arad şi Banca S.I.R. S.A, fiind însă adevărat că între unul dintre angajaţii instituţiei, respectiv între doamna D.L.C. şi Bancă există o situaţie contencioasă indirectă izvorâtă din cauza neîndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate de soţul acesteia.
Cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii de către reclamant, tribunalul a apreciat că acţiunea acestora, astfel cum a fost precizată este fondată doar în parte, şi anume doar în privinţa cererilor la care pârâta a achiesat, celorlalte pretenţii fiind nefondate.
Cu titlul de consideraţii generale, tribunalul a remarcat în primul rând că liberul acces la justiţie este garantat de art. 21 din Constituţie, care precizează că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, făcând trimitere şi la dispoziţiile art. 3711 şi urm. C. proc. civ. care consacră dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea titlului executoriu pe care îl posedă, inclusiv prin recurgerea la forţa de constrângere a statului.
Pe de altă parte, tribunalul a invocat şi principiul consacrat de art. 723 C. proc. civ., conform căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului recunoscut de lege, oricine ar folosi aceste drepturi abuziv urmând a răspunde pentru pagubele pricinuite.
Reţinând că reclamanţii au precizat în mod expres că înţeleg să se prevaleze este cea de la art. 1353 din noul C. civ., care arată că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv, dar că atât C. civ. anterior cât şi noul C. civ. prevăd în mod expres [la art. 1899 alin. (2), respectiv la art. 14 alin. (2)] că buna-credinţă se prezumă, dar poate fi înlăturată prin proba-contrară, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine în sarcina băncii pârâte o exercitare abuzivă, cu rea credinţă, a drepturilor procesuale.
În susţinerea acestei concluzii pe care instanţa de fond a extras-o din analiza materialului probator şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, prima instanţă a statuat că banca pârâtă s-a găsit în raporturi contractuale cu reclamantul, acesta din urmă garantând în calitate de fidejusor restituirea unui credit acordat de banca pârâtă societăţii comerciale la care reclamantul este asociat şi administrator.
Tribunalul a apreciat relevante câteva împrejurări de fapt necontestate de către părţi, respectiv că:
Restituirea creditului pe parcursul derulării contractului nu s-a mai realizat în modalitatea stabilită de comun acord de părţi, firma debitoare înregistrând restanţe la plata ratelor şi intrând în procedura reorganizării judiciare.
Atât conţinutul prevederilor contractelor intervenite, cât şi caracterul de titlu executoriu al acestor contracte bancare nu sunt contestate de părţi.
În raport de aceste împrejurări, a statuat că dreptul băncii pârâte de a acţiona pe cale judiciară pentru protejarea drepturilor şi intereselor sale împotriva reclamantului este rezonabil justificat de acele clauze contractuale descrise în partea introductivă a considerentelor sentinţei şi care: impuneau acordul băncii pentru modificări ale firmei debitoare cu implicaţii asupra contractului de împrumut; dădeau dreptul băncii să treacă la executare silită în cazul nerambursării creditului la scadenţă; declarau exigibil anticipat creditul acordat unei firme faţă de care se declanşează procedura de reorganizare judiciară ori care înregistrează nivele ale situaţiei economico-financiare sub cele avute în vedere la aprobarea creditului; instituiau obligaţia fidejusorului de a achita obligaţiile neachitate de debitorul principal;consacrau renunţarea fidejusorului la beneficiul de discuţiune şi diviziune şi indivizibilitatea garanţiilor.
În al doilea rând, în raport de cererea de partaj introdusă de către banca-pârâtă, prima instanţă a statuat că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din fostul C. fam. [art. 353 alin. (2) C. civ.] şi dispoziţiile art. 4001 C. proc. civ. consacră dreptul creditorului de a acţiona în justiţie şi pe soţul debitorului său personal, în scopul partajării bunurilor comune, pentru a putea fi urmărite în final doar bunurile soţului debitor.
În al treilea rând, instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996 (în forma anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.), conform cărora în cartea funciară se pot face înscrieri de 3 feluri, dintre care notarea are ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară, aplicarea şi interpretarea acestor dispoziţii şi relevarea condiţiilor legale ale notării unui „drept personal” de genul celui dobândit printr-un contract de fidejusiune rămânând în sarcina instanţei.
În plus, tribunalul a mai apreciat că modul concret al băncii de a acţiona nu intră în contradicţie nici cu hotărârile judecătoreşti care au intervenit între părţi.
În legătură cu ultimul aspect de fapt invocat de reclamanţi, tribunalul a apreciat că nu există nici o faptă ilicită în răspunsul pe care banca pârâta îl comunică SIF B.-C. SA Arad la 25 septembrie 2012 trecând de la analiza caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtei la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, tribunalul a apreciat că nici acestea nu sunt întrunite.
În privinţa pierderii de către reclamantă a locului în consiliul de administraţie al Băncii B.P. SA, din probele administrate tribunalul a reţinut că mandatul respectiv a încetat prin ajungerea lui la termen, după cum a arătat chiar aceasta la interogatoriu, iar nu ca sancţiune. Împrejurarea că reclamanta a fost nevoită să se abţină de la dezbateri în cadrul consiliului de administraţie al Depozitarului Central cu ocazia discutării cererii de poprire a acţiunilor înregistrate pe numele soţului său a fost apreciată de către tribunal a reprezenta în fapt respectarea unei obligaţii legale de rezervă, fiind vorba de fapt de acţiunile ce reprezentau bun-comun al soţilor, neputându-se vorbi despre punerea reclamantei în inferioritate faţă de colegii săi.
În concluzie, instanţa de fond a concluzionat că acţiunea reclamanţilor este fondată doar în parte, anume cu privire la taxele şi onorariile ocazionate de radierea notărilor din cartea funciară şi a cheltuielilor de judecată ce nu au fost pretinse în procesele anterioare pe care le-au câştigat, cheltuieli datorate de pârâtă ca expresie a culpei sale procesuale şi pe care de altfel aceasta din urmă a fost de acord să le achite, atât cu ocazia producerii concilierii directe, cât şi potrivit întâmpinării formulate.
Faţă de această împrejurare, instanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţi şi a obligat pârâta să le plătească acestora suma de 2.150 RON, cu titlu de pretenţii la care aceasta din urmă a achiesat, respingând restul pretenţiilor reclamanţilor.
În privinţa acestei sume tribunalul a precizat că nu a acordat reclamanţilor dobânzile la sumele reprezentând onorarii avocaţiale, calculate de la momentul achitării acestor onorarii, deoarece creanţa cu acest titlu se naşte doar în momentul în care se pronunţă hotărârea judecătorească, iar pe de altă parte această creanţă îşi păstrează caracterul de sancţiune procesuală în sine, nefiind cumulabilă cu o altă penalitate de genul dobânzii, potrivit O.G. nr. 13/2011.
Cu privire la suma de 4.165 RON pretinsă de reclamanţi, instanţa de fond a apreciat că aceasta nu poate fi acordată, intrând sub puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare în Dosarul nr. 2203/55/2010.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu se pot acorda reclamanţilor onorariul de succes în sumă de 12.495 RON, în acord cu practica instanţei supreme reţinând că o asemenea cheltuială are un caracter voluntar şi voluptoriu, reprezentând o recompensă suplimentară a muncii avocatului, neavând un caracter necesar.
Având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. şi faptul că pârâta a achiesat chiar cu ocazia concilierii prealabile la pretenţiile reclamanţilor ce au fost confirmate de instanţă, tribunalul a apreciat că aceştia reprezintă partea „căzută în pretenţii” şi ca atare sunt datori să achite părţii adverse cheltuielile de judecată provocate în mod nejustificat. Instanţa de fond a obligat pe reclamanţi, în consecinţă, să plătească pârâtei suma de 7.000 RON cheltuieli de judecată parţiale, apreciind că acordarea integrală a onorariului avocaţial de 13.838,09 RON, ar reprezenta, în raport cu valoarea pricinii şi munca concretă îndeplinită de avocat, recunoaşterea pe cale judiciară a posibilităţii de exercitare a dreptului la apărare peste limitele normale ale exerciţiului acestui drept.
Pârâta intimată a formulat cerere de aderare la apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării reclamanţilor-apelanţi la plata sumei de 13.838,09 RON reprezentând onorariu avocaţial, menţinând în rest sentinţa apelată.
Prin decizia civilă nr. 60/A din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a respins ca nefondat atât apelul principal declarat de apelanţii D.L.C. şi D.S.P., cât şi aderarea la apel declarată de intimata Banca S.I.R. SA, Sucursala Arad, împotriva sentinţei civile nr. 3067 din 29 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 2338/108/2012, având ca obiect despăgubiri materiale şi morale.
Analizând sentinţa primei instanţe din perspectiva criticilor formulate prin motivele cuprinse în cele două apeluri declarate, în cadrul limitelor devolutive ale apelului fixate de art. 295 C. proc. civ., Curtea a apreciat că ambele apeluri sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă fiind legală şi temeinică precum şi judicios şi argumentat motivată.
Litigiul de faţă nu comportă o analiză a probatoriului pentru determinarea stării de fapt din speţă, deoarece faptele invocate de către reclamanţii-apelanţi nu sunt contestate de către pârâta-intimată. Curtea constată că întreaga contradictorialitate din speţa de faţă este legată de modul de interpretare a consecinţelor juridice pe care le-a cauzat faptele petrecute anterior demarării prezentului litigiu.
Analizând punctual criticile formulate de către reclamanţii-apelanţi, Curtea a constatat că niciuna din aceste critici nu poate conduce la o concluzie care să certifice caracterului nelegal ori netemeinic al hotărârii atacate.
În ce priveşte prima critică a reclamanţilor-apelanţi, aceasta este legată de modul în care prima instanţă a analizat caracterul abuziv şi prin urmare ilicit al acţiunilor judiciare ale pârâtei de recuperare de la reclamantul-fideiusor a datoriei contractată de societatea comercială în numele căreia a negociat şi a contractat cu banca.
Aprecierea apelanţilor-reclamanţi privind greşita analizare de către instanţa de fond a caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtei, este străină de principiile dreptului civil. Atât în reglementarea C. civ. anterior, ale cărui dispoziţii sunt incidente în speţa de faţă, cât şi în C. civ. de la 2009, răspunderea civilă delictuală, invocată de către reclamanţi ca temei al pretenţiilor principale formulate, presupune întrunirea unor condiţii de antrenare, între care existenţa unei fapte ilicite, care să constituie premisa şi totodată cauza prejudiciului reclamant în condiţiile în care răspunderea civilă este o răspundere patrimonială a cărei menire şi funcţie este tocmai repararea prejudiciului suferit de un subiect de drept prin fapta ilicită a altuia.
Or, nici prevederile art. 998-art. 999 C. civ. şi nici alte dispoziţii legale speciale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nu consacră prezumţia caracterului ilicit al unei fapte cauzatoare de prejudicii, ceea ce înseamnă că acest caracter ilicit al faptei imputate trebuie dovedită iar instanţa este ţinută să motiveze în cuprinsul considerentelor hotărârii împrejurările din care a dedus acest caracter ilicit.
Faptele care se impută pârâtei-intimate sunt în primul rând cele legate de îndrăzneala acesteia de a se adresa instanţei de judecată pentru recuperarea de la garantul fideiusor a creditului acordat societăţii comerciale în numele, beneficiul şi reprezentarea căreia acesta a contractat cu banca-pârâtă.
Or, aşa cum în mod corect a subliniat instanţa de fond, ceea ce reclamanţii impută pârâtei este tocmai exercitarea unui drept recunoscut atât constituţional [art. 21 alin. (1) şi alin. (2)], cât şi prin alte legi organice şi ordinare din dreptul românesc [de exemplu art. 6 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 304/2004], dar chiar şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului.
Or, atâta vreme cât un drept reprezintă o facultate a subiectului, o prerogativă a cărei exercitare este lăsată de lege la libera sa apreciere, este de natura evidenţei juridice că exercitarea unui drept nu poate constitui prin ea însăşi o faptă ilicită, decât în măsura în care se poate dovedi că dreptul nu a fost exercitat în scopul pentru care este recunoscut de lege, ci în mod abuziv, cu intenţia de a cauza un prejudiciu altuia, ori sub forma unei fraude la lege. O asemenea interpretare decurge în mod firesc atât din conţinutul art. 57 din Constituţie cât şi din prevederile art. 723 alin. (2) C. proc. civ. anterior, avute în vedere de către prima instanţă.
Fără a relua expunerea cronologică a tuturor cererilor în justiţie promovate de către pârâtă, expuse atât de prima instanţă, cât şi de către apelanţi în motivele de apel, Curtea observă un aspect determinant în ecuaţia acestei speţe şi relevant în a stabili în ce măsură exercitarea dreptului de acces la instanţă de către pârâta-bancă a fost realizată în vederea protejării unui drept subiectiv civil, ori dimpotrivă, în lipsa oricărui drept subiectiv şi exclusiv în scopul producerii unui prejudiciu de orice natură reclamanţilor.
Acest aspect esenţial este legat de motivul care a impulsionat şi determinat totodată banca să acţioneze, respectiv recuperarea unei creanţe în cuantum de 275.000 de euro, acordată societăţii comerciale în numele, beneficiul şi reprezentarea căreia reclamantul a contractat cu banca şi pentru restituirea căruia a garantat în calitate de fideiusor.
Cât priveşte împrejurarea invocată de către reclamanţi că demersurile judiciare imputate au fost săvârşite după consacrarea pe cale jurisprudenţială a unei stări de drept, respectiv aceea că fideiusorul ar fi garantat numai cu conturile bancare, Curtea a constatat următoarele:
În cadrul unuia dintre primele litigii judiciare dintre părţi, cel finalizat prin decizia civilă nr. 290/R/14 octombrie 2010 pronunţată în Dosar nr. 2661/55/2010 al Tribunalului Arad, fără ca primă instanţă (instanţa de executare a care a anulat executarea silită) să statueze asupra întinderii obligaţiei fideiusorului şi a bunurilor cu care acesta garantează, în considerentele deciziei pronunţată în recurs, Tribunalul Arad a consemnat că: „recurenta a solicitat începerea executării silite împotriva fideiusorului D.S.P., care a garantat doar cu conturile sale, nu şi cu alte bunuri, iar instanţa de executare a încuviinţat executarea silită cu ignorarea dispoziţiilor legale mai sus enunţate şi cu ignorarea dispoziţiilor contractuale, dând o soluţie nelegală, astfel că în mod temeinic şi legal prima instanţă a anulat încheierea de încuviinţare a executării silite”.
Această motivare a instanţei de recurs, expusă mai sus, excede limitelor devolutive ale recursului şi aspectelor analizate de către prima instanţă din acel litigiu (Judecătoria Arad) care nu s-a referit niciun moment la nelegalitatea executării silite pe considerentul depăşirii de către creditor a limitelor răspunderii contractuale şi urmăririi unor bunuri cu care fideiusorul nu a garantat. Dimpotrivă, fără a se referi la acest aspect, prima instanţă a statuat asupra nelegalităţii primei executări silite, exclusiv pe considerentul urmăririi de către bancă a bunurilor comune ale soţilor, deşi datoria contractată în calitate de fideiusor de către reclamant era una personală.
Prima instanţă din prezenta cauză, în respectarea autorităţii de lucru judecat dobândită de hotărârea menţionată (decizia nr. 290/2010 a Tribunalului Arad), nu şi-a permis a analiza corectitudinea interpretării date clauzei contractuale. Totuşi, prima instanţă a observat aceeaşi împrejurare: că întinderea obligaţiei fideiusorului nu a făcut obiectul motivării instanţei de executare, ci a reprezentat exclusiv o frază adăugată de către instanţa de recurs.
Toate aceste aspecte, din care rezultă faptul că s-ar fi statuat asupra întinderii obligaţiei fideiusorului, nu au fost relevate jurisprudenţial de o manieră atât de clară şi fermă încât să conducă la concluzia că toate demersurile ulterioare au fost exercitate cu rea-credinţă. Este suficient de amintit că problematica întinderii obligaţiei fideiusorului nici măcar nu a făcut obiect al recursului declarat în acea cauză de către bancă, urmare a anulării formelor de executare silită de către instanţa de executare pentru alte considerente însă decât depăşirea limitelor garanţiei.
În raport de aceste considerente, Curtea va confirma concluzia tribunalului conform căreia, date fiind circumstanţele derulării litigiilor dintre părţi şi ţinând cont de premisa litigiilor, respectiv a faptului că pârâta-bancă era creditorul reclamantului-fideiusor pentru suma de 247.000 de euro, nu se poate concluziona că pârâta a exercitat dreptul de acces la instanţă, prin demersurile judiciare realizate la instanţa de executare ori de publicitate a acestora la biroul de cadastru, în mod abuziv, adică în scopul prejudicierii reclamanţilor, pentru ca astfel de fapte să poată primi calificarea de abuz de drept procesual şi să poată fi încadrate în categoria faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, care să antreneze răspunderea civilă delictuală.
Cât priveşte celelalte fapte ale pârâtei, incriminate de către reclamanţi ca fiind ilicite, invitaţia la conciliere prealabilă prin care banca a pretins din nou suma de 232.376,97 euro şi 108.726,03 RON, respectiv înscrisul apreciat defăimător Ia adresa apelanţilor şi adresat preşedintelui-director general al SIF B.-C., Curtea apreciază că pentru aceleaşi considerente expuse mai sus, caracterul ilicit al unor asemenea acţiuni nu poate fi sub nicio formă reţinut, câtă vreme ele nu urmăreau prejudicierea reclamanţilor, ci recuperarea de către bancă a unui credit de care reclamantul s-a folosit în calitatea sa de reprezentant al societăţii în numele căreia a contractat şi a cărui recuperare devenise între timp o eventualitate puţin probabilă, ca urmare a intrării societăţii debitoare în procedura de reorganizare reglementată de Legea nr. 85/2006 şi a încetării oricăror plăţi din ratele stabilite contractual.
În ceea ce priveşte prejudiciul solicitat a fi reparat ca urmare a săvârşirii acestor fapte pretins ilicite, în sumă de 247.000 de euro, cu titlu de daune morale reprezentând suferinţa pricinuită de hărţuirea procesuală la care au fost supuşi, Curtea constată că analiza acestui prejudiciu se justifică exclusiv din considerente de ordin procesual, pentru a răspunde tuturor criticilor formulate de către reclamanţi, deoarece în condiţiile constatării lipsei oricărui caracter ilicit al faptelor imputate pârâtei, analiza unui pretins prejudiciu apare a fi oarecum superfluă.
În ce priveşte critica apelanţilor referitoare la modul de soluţiona a capătului de cerere privind diferenţa de valoare a acţiunilor deţinute de apelanţi la SIF B.-C. SA, Curtea constată că în mod just tribunalul a concluzionat că acest prejudiciu nu poate fi reparat. Pentru a putea fi reparat, un prejudiciu trebuie să fie existe ori să se producă în mod neîndoielnic în viitor, adică să fie cert. Prejudiciul invocat de către apelanţi este un prejudiciu eventual şi condiţional, decurgând dintr-o speculaţie a acestora legată de eventualitatea obţinerii unui câştig, dacă în perioada de sechestrare a acţiunilor aceştia s-ar fi hotărât să le valorifice la bursă. Curtea constată că, în raport de circumstanţele concretele ale speţei, expuse mai sus, nici cerinţa existenţei unei fapte ilicite nu este întrunită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.
Câtă vreme aceste pretenţii materiale în sumă de 51.859 RON sunt în mod vădit nefondate în lipsa caracterului cert al prejudiciului invocat, pe cale de consecinţă, nici accesoriile solicitate cu titlu de dobândă, în cuantum de 6.631,56 RON nu sunt justificate, apelul fiind nefondat şi în ce priveşte modul de soluţionare a acestui capăt de cerere.
În ce priveşte suma de 4.165 RON solicitată la petitul cinci din acţiunea introductivă, reprezentând onorariul plătit pentru contestaţia la executare care a făcut obiectul Dosarului nr. 2203/55/2010, acordat prin sentinţa nr. 10.893 din 6 decembrie 2010, Curtea constată că autoritatea de lucru judecat a fost mod corect reţinută de către prima instanţă. Analiza criticilor apelanţilor nu poate conduce decât la concluzia că aceştia sunt în eroare în ce priveşte condiţiile existenţei autorităţii de lucru judecat, susţinând în mod eronat cauza diferită a cererii din prezenta acţiune în raport de cauza care a fundamentat cererea anterioară. Contrar aprecierilor apelanţilor, Curtea constată că temeiul de drept substanţial al solicitării cheltuielilor de judecată îl reprezintă întotdeauna dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, sau, după caz contractuală, prevederile art. 274 C. proc. civ. reprezentând exclusiv temeiul procesual care îngăduia părţilor să solicite aceste cheltuieli în chiar procesul care le-a provocat.
Analizând autoritatea de lucru judecat reţinută de prima instanţă, Curtea constată că prin sentinţa civilă nr. 10893 din 6 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 2203/55/2010, instanţa de executare a admis contestaţia la executare formulată de apelantul D.S.P. şi a obligat pârâta intimată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.165 RON.
Ulterior, urmare a recursului declarat de bancă, Tribunalul Arad prin decizia civilă nr. 146/R din 7 aprilie 2011, a admis recursul formulat şi a casat sentinţa judecătoriei, trimiţând cauza spre rejudecare. Câtă vreme sentinţa a fost casată în integralitatea ei, dispoziţia de obligare la cheltuieli de judecată a băncii către reclamant a rămas inoperantă, fiind desfiinţată prin efectul casări, asupra cheltuielilor de judecată urmând a se pronunţa din nou instanţa de rejudecare.
În urma rejudecării de către prima instanţă a cauzei, litigiul a ajuns din nou în faţa instanţei de recurs care, prin decizia comercială nr. 370/R din 29 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 2203/55/2010*, a tranşat definitiv şi irevocabil problema tuturor cheltuielilor de judecată avansate de părţi în acel dosar, în ambele faze ale procesului, dispunând obligarea băncii la plata sumei de 11.906 RON. Această sumă a fost achitată de către bancă, împrejurare necontestată de către reclamanţii-apelanţi, astfel că problematica cheltuielilor de judecată cuvenite părţilor în urma acelui proces a fost definitiv şi cu putere de lucru judecat tranşată şi nu mai poate fi repusă în discuţie în prezentul litigiu.
Nu este fondată nici critica referitoare la neacordarea onorariului de succes în cuantum de 12.495 RON, plătit de către reclamanţii-apelanţi propriul avocat urmare a câştigării litigiilor anterioare. Acest capăt de cerere, care nu are natura juridică a unui capăt de cerere accesoriu faţă de petitul principal, păstrându-se caracterul de sine-stătător, nu depinde de soluţia dată asupra cererii principale de acordare a daunelor morale solicitate de reclamanţi pentru acoperirea prejudiciului moral suferit în urma proceselor anterioare.
Curtea a constatat însă că problematica onorariului de succes nu este reglementată de C. proc. civ., fiind exclusiv o componentă contractuală ce priveşte părţile din contractul de asistenţă juridică. Acordarea unor sume de bani părţii care a câştigat un proces, din perspectiva art. 274 C. proc. civ. se poate face în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Onorariul de succes nu poate fi pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, în condiţiile în acesta nu este plătit în considerarea muncii depuse de avocat pentru îndeplinirea obligaţiei sale de diligenţă de a câştiga procesul şi în recompensarea muncii depuse pentru acest deziderat (nefiind niciodată achitat anterior obţinerii soluţiei finale), ci este achitat cu titlu de premiu, recompensă suplimentară, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu al părţii promitente şi numai după câştigarea procesului şi obţinerea sumelor de bani din care promitentul poate realiza o astfel de plată. Or, câtă vreme din economia art. 274 C. proc. civ. partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor necesare realizate de partea adversă pentru susţinerea procesului, în considerarea caracterului voluntar şi voluptoriu al onorariului de succes, acesta din urmă va fi suportat exclusiv de partea câştigătoare care din considerente ce ţin de libertatea contractuală, a înţeles să îşi recompenseze suplimentar avocatul.
La fel de nefondată este şi critica legată de partea obligată la suportarea cheltuielilor de judecată, cu privire la care Curtea apreciază că prima instanţă a realizat o interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274-art. 275 C. proc. civ. atât în litera cât mai ales în spiritul legii.
În mod obişnuit prin partea care câştigă un proces se înţelege reclamantul în cazul admiterii acţiunii sau pârâtul în cazul respingerii pretenţiilor reclamantului. Art. 274 C. proc. civ. utilizează însă sintagma „partea care cade în pretenţiile sale”, tocmai pentru a sugera ideea că partea care va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată va fi cea a cărei poziţie procesuală a fost infirmată de către instanţa de judecată. Pe de altă parte, conform art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la cheltuieli de judecată afară de cazul în care a fost pus în întârziere anterior chemării sale în instanţă.
Critica reclamanţilor privind greşita aplicare a legii din partea instanţei de fond, motivată pe faptul că recunoaşterea de către pârâtă a pretenţiilor a survenit ulterior primei zile de înfăţişare şi că până la acel moment procesual nu ar fi existat o recunoaştere în sensul art. 275 C. proc. civ., nu poate fi reţinută.
Examinând notificarea adresată de bancă consecutiv invitaţiei la conciliere directă adresată de reclamanţi, Curtea constată că banca a achiesat la aceste pretenţii ale reclamanţilor încă din cursul procedurii prealabile obligatorii reglementată de art. 7201 şi urm. C. proc. civ. anterior. Împrejurarea că banca a condiţionat plata sumelor solicitate de prezentarea dovezii de achitare a acestora reprezintă consecinţa firească a nerespectării de către reclamanţi a dispoziţiilor art. 720 alin. (2) C. proc. civ. anterior, conform cărora, prin invitaţia la conciliere directă, aceştia aveau obligaţia de a convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Tocmai nerespectarea de către reclamanţi a acestei obligaţii care le revenea expres potrivit legii, a determinat pârâta-bancă să formuleze o achiesare condiţionată exclusiv de prezentarea dovezilor de avansare a sumelor solicitate, atât în faza concilierii prealabile cât şi ulterior prin întâmpinarea depusă la dosar, solicitarea pârâtei având nu numai suport legal dar fiind totodată şi pe deplin justificată. O dovadă certă a bunei credinţe a pârâtei, din această perspectivă, o reprezintă faptul că, în cursul judecăţii, de îndată ce reclamanţii au depus la dosar dovezile care susţineau temeinicia pretenţiilor formulate, banca-pârâtă a achiesat de îndată, în scris, la aceste pretenţii.
În raport de aceste împrejurări de fapt, Curtea nu poate concluziona decât că interpretarea dată de către tribunal, conform căreia pârâta a recunoscut în condiţiile art. 275 C. proc. civ. pretenţiile reclamanţilor ce au fost finalmente considerate justificate şi admise, este consecinţa unei interpretări judicioase, în litera şi spiritul legii procesuale a acestor prevederi legale.
Or, în raport de aceste împrejurări, Curtea apreciază că tribunalul a concluzionat în mod just că, în raport de capetele de cerere cu privire la care s+au formulat poziţii procesuale antagonice, partea căzută în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. sunt reclamanţii, obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată parţiale către pârâtă fiind în deplin acord cu exigenţele acestui text de lege.
În ceea ce priveşte apelul incident declarat în cauză de către pârâtă, Curtea apreciază că nici acesta nu este fondat.
Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. „ judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
În astfel de situaţii, câtă vreme munca avocatului ar fi fost aproximativ aceeaşi, indiferent de miza litigiului, determinată de aprecierea subiectivă a reclamantului privind cuantumul sumei care în opinia sa personală ar fi de natură să aline suferinţa morală încercată, valoarea pricinii nu mai reprezintă unul din criterii determinante la stabilirea caracterului „nepotrivit de mic sau de mare”, la care face referire art. 274 C. proc. civ.
Prima instanţă a acordat pârâtei-apelante cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 7.000 RON, ceea ce, prin raportare la numărul de 7 termene de judecată cât a sălăşluit litigiul în faţa tribunalului, reprezintă echivalentul a 1.000 RON pentru fiecare termen de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.L.C. şi D.S.P., invocând în drept art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., şi solicitând instanţei în baza art. 312 alin. (1), alin. (2), alin. (3) admiterea recursului şi sa modificarea deciziei Curţii de Apel Timişoara în sensul admiterii acţiunii privind obligarea pârâtei la plata sumei de 80.246,56 RON daune materiale şi 247.500 euro daune morale.
Într-o primă critică se arată că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), deoarece, în decizia atacata, Curtea de Apel Timişoara a analizat aspecte care nu au făcut obiectul judecaţii şi care au fost deja stabilite în mod irevocabil de către instanţele de judecata.
În esenţă, recurenţii-reclamanţi au arătat că toate demersurile judiciare întreprinse de intimata-pârâtă, pentru punerea în executare a contractului de fidejusiune, dar şi toate solicitările privind executarea silită pentru alte bunuri, decât cele care au făcut obiectul contractelor de garanţie constituie, nu numai un abuz de drept, dar şi acte de hărţuire care trebuie considerate fapte ilicite.
Astfel, deşi au fost anulate formele de executare, prin decizia civilă nr. 370/R din 29 septembrie 2011 a Tribunalului Arad, deoarece s-a statuat că executarea contractului de fidejusiune este prematură şi ilegală, nefiind încă exigibilă obligaţia principală, au mai fost formulate cereri în instanţă, încercându-se executarea silită, acestea fiind în opinia recurenţilor, ilegale şi abuzive.
Mai mult prin sentinţa civilă nr. 3056 din 29 martie 2010 a Judecătoriei Arad, s-au anulat formele de executare, cu motivarea că prin contractele de fidejusiune s-a garantat doar cu conturile din bancă şi că bunurile supuse executării erau bunuri comune, ceea ce este echivalent cu un act de hărţuire a recurenţilor.
În cuprinsul motivelor de recurs au fost enumerate acţiunile considerate abuzive şi anume: solicitarea de vânzare a acţiunilor de ţinute de recurentul D.S.P., după ce executarea a fost suspendată de către Judecătoria Arad; încuviinţarea executării silite a doua oară; notarea contractului de fidejusiune în cartea funciară nr. X5 asupra imobilului proprietatea reclamanţilor, deşi executarea silită era suspendată; introducerea unei acţiuni de partaj bunuri comune, respinsă de instanţă; invitaţie la conciliere prealabilă pentru a pretinde din nou suma de 232.376, 97 euro, deşi situaţia fusese lămurită printr-o hotărâre anterioară şi înscrisul trimis de bancă la SIF B.-C. SA, prin care s-a arătat că între reclamanta D.L.C. şi banca există o situaţie contencioasă, izvorâtă din neîndeplinirea obligaţiilor contractuale către instituţia bancară.
Invocă recurenţii faptul că instanţa de apel nu a analizat aceste acţiuni cu scop şicanator formulate de bancă, care au fost de natură nu numai să le producă prejudicii materiale, ci şi o serie de prejudicii morale şi inconveniente de ordin social.
Între părţi au avut loc cinci litigii în care s-au pronunţat 12 hotărâri judecătoreşti, ceea ce demonstrează cu prisosinţă, caracterul şicanator al acţiunilor băncii pârâte, astfel încât Curtea de Apel Timişoara a făcut o greşită aplicaţiune a dispoziţiilor art. 998-art. 999 C. civ. din 1864 şi ale art. 15, art. 1349, art. 1353 şi art. 1357 din noul C. civ. din 2009.
Recurenţii au arătat că au demonstrat caracterul ilicit al faptelor comise de către bancă şi în consecinţă trebuie acordate daunele după cum urmează: 51.859 RON pierderea pentru valoarea acţiunilor netranzacţionate; 12.495 RON suma onorariilor de succes; daunele morale în sumă de 247.500 euro reprezentând printre altele afectarea vieţi sociale şi profesionale a reclamanţilor.
O ultimă critică vizează acordarea cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de fond, apreciindu-se că suma este prea mică în raport de recunoaşterea pretenţiilor.
Recursul este nefondat.
Examinând susținerile recurenților-reclamanți D.L.C. și Dumitrescu Paul, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă.
Deși, cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, în esență se critică modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 998-art. 999 C. civ. din 1864, în sensul de a se stabili dacă acțiunile întreprinse de pârâta Banca S.I.R. SA constituie fapte ilicite de natură să producă un prejudiciu material și moral reclamanților.
S-a invocat de către reclamanți abuzul de drept procesual în acțiunile judiciare și măsurile de executare silită întreprinse de bancă după intrarea societății comerciale debitoare în insolvență, ceea ce a generat, nu numai daune materiale, dar și suferințe psihice vizând integrarea lor socială și profesională.
Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, așa cum au reținut instanțele anterioare, prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare din 12 decembrie 2007, banca pârâtă a acordat firmei SC A.C. SRL Arad, reprezentată de reclamantul D.S.P., în calitate de administrator, un împrumut de 247.500 euro pentru un proiect de investiții imobiliare ce urma să fie rambursat în rate lunare până la data de 11 octombrie 2014.
Din clauzele contractuale rezultă că banca va proceda la recuperarea creanței pe calea executării silite în cazul nerambursării la scadența a creditului sau ratelor de credit, precum și în cazul neachitării dobânzilor.
La articolul VII se prevede garantarea creditului prin: constituirea unei ipoteci de rang I în favoarea Băncii S.I.R. SA asupra terenului intravilan pe care urma să se realizeze investiția a unei ipoteci de rang II în favoarea băncii pârâte asupra unor terenuri proprietatea unei societați comerciale terțe; încheierea a cinci contracte de fidejusiune cu cinci persoane fizice, una dintre aceste persoane fiind reclamantul D.S.P.; a unui contract de fidejusiune cu o societate comercială terță și a unui contract de gaj asupra conturilor curente în RON și valută ale societății comerciale împrumutate, respectiv SC A.C. SRL.
Curtea de Apel Timișoara a statuat că în raport de dispozițiile art. XIV din contractul de credit toate obligațiile de plată, inclusiv cheltuielile de judecată, executare și urmărire sunt în sarcina împrumutatului și a garanților care se obliga solidar, renunțând la beneficiul diviziunii și al discuțiunii pentru întreaga creanță.
Din derularea raporturilor contractuale dintre reclamant şi banca pârâtă reiese că la creditul contractat existau la data de 14 octombrie 2009, dobânzi restante de 6.667,54 euro și rate restante de 17.115,83 euro.
În ceea ce privește contractul de fidejusiune din 15 octombrie 2007, prin care reclamantul D.S.P. s-a obligat să garanteze în favoarea băncii pârâte executarea obligației de rambursare a creditului în suma de 247.500 euro, precum și a dobânzilor, comisioanelor și tuturor spezelor aferente, s-a reținut că în cuprinsul contractului de garanție este înscrisă obligația fidejusorului D.S.P. de a achita pârâtei contravaloarea tuturor obligațiilor ce rezultă din contractul de credit din 12 octombrie 2007.
De asemenea, din cuprinsul contractului de garanție rezultă că banca pârâtă poate în orice moment să utilizeze orice conturi ale garantului, indiferent de natura lor, fidejusorul obligându-se în mod expres în solidar cu debitorul, renunțând la beneficiul de discuțiune și diviziune prevăzut de art. 1662 C. civ. din 1864.
Așadar, din derularea relațiilor contractuale dintre reclamanți și pârâtă reiese că acțiunile ce au avut ca scop executarea silită a reclamanților de către banca pârâtă au fost generate de faptul că debitorul din contractul de credit, respectiv SC A.C. SRL Arad a intrat în procedură generală de insolvență. Mai mult, fidejusorul nu și-a respectat obligația asumată prin contract de a deschide un cont la banca pârâtă și de a alimenta acest cont cu suma necesară achitării integrale a datoriei debitorului principal.
Prin sentința comercială nr. 1622 din 16 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad a fost admis planul de reorganizare al debitorului SC A.C. SRL Arad din conținutul căruia reiese că se impune reorganizarea creditelor bancare a costurilor aferente și că în condițiile actuale societatea nu are capacitatea de a plăti rate lunare.
Pârâta a pornit acțiunile împotriva debitorului D.S.P., în calitate de fidejusor pentru creditul de 247.500 de euro, reținând că acesta este și administratorul societății comerciale care a obținut, inițial creditul de la bancă.
Principiile generale de drept, incluzând aici şi autoritatea de lucru judecat, se opun calificării drept fapte ilicite a demersurilor judiciare formulate de bancă împotriva debitorilor săi și finalizate prin hotărâri judecătorești irevocabile.
Principiile care stau la temelia statului de drept sunt acelea consfinţite de Constituție, art. 123 alin. (2), art. 125 alin. (3), dar și de tratatele internaționale privind drepturile omului care consacră independența justiției, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un prim aspect care trebuie subliniat este că hotărârea judecătorească ce tranșează un litigiu între părți nu poate fi cenzurată decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (art. 128 din Constituție), element al independenței instituționale, precum și efect al exercitării funcției jurisdicționale.
În doctrină s-a arătat că autoritatea de lucru judecat este însăși autoritatea justiției, datorându-i-se respectul pentru actele de suveranitate și pentru legile țării în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească.
Este contrar ordinii publice să fie adusă în fața justiției și pusă în discuție aceeași cerere, după ce a fost soluționată definitiv, lucrul judecat trebuind să fie respectat, iar litigiile să nu fie reluate la nesfârșit.
Or, în speță, reclamanții reiau aspectele legate de acțiunile formulate anterior de bancă și soluționate irevocabil, susținând că acestea constituie acte abuzive, susținere ce nu poate fi primită, în contextul respectării unor principii fundamentale de drept și anume: cel al respectării autorității jurisdicţionale și cel al asigurării independenței judiciare, întrucât nimănui nu-i este permis să nege efectele unei hotărâri judecătorești, susținând că anumite elemente ale sale au caracterul unor fapte ilicite.
Este neîndoielnic că, potrivit art. 723 C. proc. civ. din 1865, este prevăzută posibilitatea sancționării drepturilor exercitate abuziv, însă aceasta trebuie cerută, chiar în cadrul litigiului în care se exercită drepturile respective.
În practica judiciară este consacrată această concepție procesuală, conform căreia, dacă un drept este exercitat abuziv, se va cere instanței să-l sancționeze: de pildă, un justițiabil care formulează în mod șicanator o cerere va fi amendat, la fel și neîndeplinirea unor obligații procesuale impuse de judecător, în contextul art. 1081 și art. 1082 C. proc. civ.
În jurisprudență s-a statuat că formularea de cereri și exercitarea de căi de atac, în mod repetat, în afara sistemului determinat de legea procesual civilă, constituie un abuz de drept, o exercitare a drepturilor procesuale în alte scopuri, decât cele în considerarea cărora au fost edictate (decizia nr. 326/2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).
Determinant pentru soluționarea cauzei este că sancționarea abuzului de drept procesual trebuia cerută în cadrul litigiilor deduse judecății, pentru că numai judecătorul fiecărui litigiu în parte poate decide asupra aspectelor invocate, stabilind totodată și sancțiunea aplicabilă: amendă, despăgubiri, respingerea acțiunii sau a cererii, ca inadmisibilă, etc.
În consecință, în mod corect au constatat instanțele anterioare că demersurile judiciare formulate de bancă împotriva reclamanților și finalizate cu hotărâri judecătorești irevocabile nu constituie fapte ilicite și nu pot sta la baza construcției juridice a răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998-art. 999 C. civ. din 1864.
În ceea ce priveşte temeiul de drept al formulării acţiunii, acesta nu poate fi fondat pe Legea nr. 287/2009 privind C. civ., deoarece actul normativ a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, în temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, publicată în M. Of. nr. 409/10.06.2011, iar faptele reclamate de recurenţi au început să se deruleze la data de 16 noiembrie 2009, când banca pârâtă a formulat cererea de executare silită a contractului de fidejusiune, deci înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.
Așa fiind, nu vor mai fi analizate celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale vizate de restul criticilor din recurs, deoarece acestea rămân fără suport juridic, în lipsa existenței unei fapte ilicite, iar pe de altă parte, cererea reclamanților, deși foarte cuprinzătoare, vizează modalitatea de interpretare a probatoriului administrat, deci temeinicia hotărârii atacate.
Referitor la plata onorariilor de succes, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Onorariul de succes nu trebuie considerat în sarcina părţii care a pierdut procesul, deoarece asemenea cheltuială, nu este imputabilă părţii căzută în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu al părţii promitente. Acest aspect a fost consacrat pe cale jurisprudenţială prin decizia nr. 405 din 4 februarie 2010, pronunţată de secţia comercială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., constatând că au fost acordate cheltuieli, în raport cu valoarea pretențiilor admise în fața primei instanțe.
Aşa fiind, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, analizând toate aspectele invocate de părţi şi soluţionând în mod just litigiul dedus judecăţii.
Față de aceste considerente, Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.L.C. şi D.S.P. împotriva deciziei nr. 60/A din 25 aprilie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 89/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 256/2014. Civil → |
|---|
