ICCJ. Decizia nr. 25851/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia ar. 25851/2014
Dosar nr. 2073/2/2007*
Şedinţa publică din 7 octombrie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii P.D.D. şi A.P.O.M. au formulat în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. contestaţie împotriva Deciziei nr. 498 din 7 februarie 2005 emisă de către pârât în baza Legii nr. 10/2001, solicitând anularea deciziei contestate şi obligarea pârâtei Ia lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului situat în com. Ghimpaţi, jud. Giurgiu, pentru care s-a formulat notificare (compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 15.600 mp). În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să retrocedeze reclamanţilor imobilul menţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 487 din 16 mai 2005, Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia astfel formulata, a dispus anularea Deciziei nr. 498 din 7 februarie 2005 emisă de M.A.I. şi a fost obligat intimatul să lase contestatorilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în corn. Ghimpaţi, jud. Giurgiu, compus din 15,600 mp teren şi construcţie, ce au formulat obiectul notificărilor din 13 iulie 2011 trimise prin B.E.J., M.C.
După două cicluri procesuale, prin Decizia civilă nr. 4580 din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarai de pârâtul M.A.I. împotriva Deciziei nr. 205/A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut că în cauza de faţă prin prima decizie de casare, instanţa de recurs a impus judecătorilor instanţei superioare de fond administrarea de noi probatorii pentru stabilirea pe deplin a următoarelor împrejurări de fapt: 1). Calitatea de succesori a contesta tori lor faţă de persoana/persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent înscrise în Legea nr. 10/2001; 2). Întinderea dreptului de proprietate la care au vocaţie reclamanţii; 3), individualizarea imobilului ce formează obiectul litigiului (vecinătate, compunere).
Cu privire Ia calitatea reclamanţilor de succesori ai persoanei ori persoanelor îndreptăţite, instanţa de apel a reţinut că este dovedită tară a face propria analiză a probatoriilor administrate sub acest aspect, respectiv a actelor de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia eu titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Sub acest din urmă aspect, instanţa de apel nu s-a preocupat să stabilească de o manieră logică, coerenta prin coroborare cu actele ce atestă deţinerea proprietăţii, cine este titularul iniţial al dreptului de proprietate, în condiţiile în care instanţa de casare a arătat în considerentele deciziei că „exproprierea nu s-a referit doar la A.G., căreia i-a fost expropriată suprafaţa de 50 ha, ci şi la E.V.M. ce nu se pretinde a fi autoarea reclamanţilor de la care au fost expropriate „conace"."
De asemenea, potrivit dispoziţiilor instanţei de control judiciar, instanţa de trimitere avea obligaţia să stabilească clar întinderea dreptului de proprietate.
Totodată, s-a constatat în decizia de casare, existenţa unei contradicţii între considerente în sensul că din unele rezultă că apelul este nefondat, câtă vreme se afirmă că „contestatoriî nu sunt îndreptăţiţi să li se restituie în natură terenul şi construcţiile (aceasta rezultând din însăşi actele de partaj depuse după casare în apel), aşa cum rezultă şi din expertiza efectuată după casare", iar din altele că acesta este fondat (pârâtul nu a tăcut dovezi clare în sensui limitelor casării).
Cum instanţa de apei nu a stabilit întinderea dreptului de proprietate a autorului/autorilor reclamanţilor, calitatea acestora din urmă de succesori ai persoanei/persoanelor îndreptăţite, conform art. 3 şi 4 din Legea nr, 10/2001, conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză este nelămuritor în sensul stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.
În rejudecare, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă și pentru cauze cu minori şi de familie, prin Deciziei nr. 72A din 4 martie 2014, a admis apelul formulat de pârâtul M.A.I. împotriva sentinţei nr. 487 din 16 mai 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că imobilul ce va fi restituit de pârât reclamanţilor se compune din teren în suprafaţă de 8.340 mp, identificat ca reprezentând „Zona 1" conform raportului de expertiză topo întocmit de expert S.S. (pag. 46-49 Dosar nr. 2073/2/2007*) şi având ca vecini: la N - P.D.D., O.P.M. şi Cimitir; la E - Cimitir; la S - Drum comunal, la V - Drum, precum şi construcţiile Ci, C2, C3. C4, C5, C?5 identificate conform raportului de expertiză construcţii întocmit de expert S.D. (pag. 113-122 Dosar nr. 2073/2/2007*).
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A obligat intimaţii-reclamanţi la plata către Biroul local de expertize de pe lângă Tribunalul Giurgiu a sumei de 100 lei, reprezentând diferenţă onorariu majorat pentru expertiza construcţii efectuată de expert S.D.
A obligat intima ţi i-reclamanţi la plata către apelant a sumei de 1,800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii apelanţi au formulat notificări, în condiţiile Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 15.600 mp şi construcţii, imobil care constituie o parte a fostului conac situat în comuna Copaciu, jud. Giurgiu. Notificatorii au susţinut că sunt îndreptăţiţi la măsurile reparatorii solicitate în calitate de succesori: a defunctei E.P. -nofificatoarea A.P.O.M. şi respectiv, al defunctei A.G. - notificatorui P.D.D.
Petenţii au precizat că imobilele pentru care au formulat, notificările au fost deţinute în proprietate - la data preluării lor în temeiul Decretului nr. 83/1949 - de către B.P. şi respectiv. A.G.
Verificând vocaţia acestora la măsurile reparatorii solicitate prinprisma calităţii hr de succesori în drepturi faţă de cele două persoane în privinţa cărora au pretins că deţineau imobilul în proprietate, curtea de apel a reţinut că, potrivit certificatului de moştenitor din 2000 emis de Biroul Notarial F., moştenirea defunctei G.A. a fost culeasă în cote egale de moştenitorii G.A.Ş. şi P.E.C. (fii).
Numitul G.A.Ş. a decedat la data de 31 ianuarie 1970. moştenirea acestuia fiind culeasă în întregime de sora lui, P.E.C., conform certificatului de moştenitor din 2000 eliberat de Biroul Notarial F.
La data de 6 octombrie 1977, a survenit şi decesul numitei P.E.C., unicul moştenitor al acesteia din urmă fiind reclamantul P.D.D. astfel cum reiese din certificatul de moştenitor din 1978 întocmit de fostul notariat de stat sector 3 Bucureşti,
În raport de succesiunile astfel prezentate, instanţa de apel a constatat că reclamantul P.D.D. a dobândit, prin retransmitere, dreptul la măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001, conform prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3), corespunzător dreptului de proprietate pe care autoarea G.A. l-a deţinut asupra imobilului notificat.
Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că, potrivit certificatului de moştenitor din 1963 eliberat de fostul Notariat al Raionului 30 Decembrie Bucureşti, numita P.E. a decedat la data de 19 martie 1952, moştenirea acesteia fiind culeasă în întregime de P.A.I.L.
În urma decesului numitei P.A.I.L., survenit la data de 9 august 1998, moştenirea acesteia a fost culeasă de către reclamanta A.P.O.M., conform certificatului de moştenitor din 1998 întocmit de B.N.P., A. E.S., S.D.T.
Raportat la aceste două ultime transmisiuni succesorale, instanţa de apel a reţinut că şi reclamanta A.P.O.M. a făcut dovada dobândirii, prin retransmitere, a drepturilor derivate, conform prevederilor att.4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, din calitatea defunctei P.E. de proprietar al imobilului notificat.
Instanţa a analizat daca cele două autoare ale reclamanţilor au fost proprietare ale imobilului în litigiu, la data preluării acestuia de către stat.
Sub acest aspect, curtea de apel a subliniat regimul probatoriu special/derogatoriu reglementat prin Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind avută în vedere reglementarea din art. 24 al Legii, care instituie o prezumţie legală relativă de proprietate în favoarea persoanelor nominalizate în actul de preluare a imobilului.
Verificând situaţia autorilor reclamanţilor în lumina normei juridice enunţate, instanţa a reţinut că:
Din înscrisul intitulat „Cota proprietarelor", ce reprezintă anexă a Fişei de definitivare a moşiei C.C. întocmita cu ocazia unei prime exproprieri efectuate în baza Legii nr. 187/1945 (act eliberat reclamanţilor de Arhivele Naţionale) rezultă că, In urma acestei prime exproprieri intervenite în anul 1945, numitei A.G. i-au rămas în proprietate 50 ha, din care 3,5098 ha cotă parte din conace şi lacul morii, iar numitei E.P. i-au rămas în proprietate 49,7578 ha, din care 1,9768 ha cotă parte din conace şi lacul morii.
Potrivit extrasului din Tabloul proprietăţilor expropriate conform Decretului Prezidiului M.A.N. din 2 martie 1949, jud. Vlaşca, de la numita A.G. a fost expropriată suprafaţa de 50 ha, iar din înscrisul intitulat „Situaţia privind fiecare moşie expropriată din comunele Ghimpaţi - Vlaşca la data de 01 martie 1949" rezultă că suprafaţa de 50 ha expropriată era compusa din; 3,50 ha conac (care includea şi construcţiile conac şi anexe) şi 46,5 ha arabil.
Din adresa din 09 aprilie 1992 emisă de Arhivele Statului Giurgiu reiese că numita E.P. a fost expropriată în baza Decretului nr. 83/1949, în com. Copaciu, jud. Vlaşca, cu suprafaţa de 22,25 ha, din care 1,95 ha teren conac.
Probele astfel administrate atestă împrejurarea că cele două autoare în raport de care reclamanţii intimaţi au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat au fost persoanele de la care s-a realizat exproprierea acestui bun, precum şi că acestea deţineau părţi materializate în fapt din imobil, deşi dreptul lor era reprezentat de o cotă parte indiviză din bunul reprezentat de întreaga moşie din care s-a realizat exproprierea.
Situaţia astfel reţinută este de natură a antrena prezumţia de proprietate instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumţie care este menită a înlesni (prin raportare la regimul probator specific dreptului comun) sarcina probei pentru persoanele care reclamă măsuri reparatorii pentru actele de preluare abuzivă a unor imobile săvârşite de autorităţile de stat în perioada regimului comunist şi, prin aceasta, repararea prejudiciilor suferite ca urmare a preluărilor realizate într-o astfel de modalitate.
Curtea de apel a constatat că probatoriul administrat nu relevă existenţa vreunui echivoc cu privire la dreptul de proprietate al autoarelor reclamanţilor, spre a se aprecia că ar exista „probe contrare" prezumţiei anterior reţinute.
Situaţia reţinută este confirmată, în condiţiile în care cele două autoare sunt moştenitoare acceptante ale moştenirii numitului C.P. (aspect necontestat de apelant), iar dreptul de proprietate al lui C.P. asupra moşiei C. - astfel cum a fost dobândit prin Ordonanţa de adjudecare nr. 350 din 31 martie 1906 - se afla în patrimoniul acestuia la data decesului (aspect care reiese cu evidenţă din considerentele sentinţei civile nr. 85/1926) şi moştenitorii lui au partajat în parte masa succesorală astfel dobândită, prin mai multe convenţii de partaj, convenind astfel în sensul în care - după luarea de către comoştenitorul I.P. a conacului de la moara C. - „rămânând restul conacelor surorilor".
Altfel spus, probele analizate relevă faptul că A.G. şi E.P. au moştenit (alături de numiţii I./I.P., C.Ş. şi E.M.E.) de ia defunctul C.P., dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu - care constituie parte a moşiei C.G. din com. Ghimpaţi, că acestea au rămas titulare ale unor cote indivize asupra imobilului respectiv compus din teren şi construcţii, iar în fapt au stăpânit în materialitatea lor părţile de imobil (compuse din teren şi construcţiile reprezentate de conac şi dependinţe) care le-au fost expropriate în anul 1949, în baza Decretului nr. 83/1949.
Împrejurarea că, prin acelaşi act normativ a fost expropriată şi o altă coproprietară a moşiei menţionate - E.E.M., în privinţa unei suprafeţe de 50 ha - nu are relevanţă în speţă, pentru că reclamanţii notificatori nu a formulat pretenţii de despăgubire pentru această expropriere şi nici nu au pretins ca ar fi dobândit vreun drept de pe urma acesteia din urma.
Atâta vreme cât autoarelor reclamanţilor le-au fost expropriate imobile determinate în materialitatea lor şi pretenţiile reclamanţilor au fost formulate ţinând seama de limitele în care această preluare a operat, iar probele administrate nu relevă faptul că situaţia juridică a imobilelor respective ar fi fost diferită de cea evidenţiată în actul normativ de preluare, curtea de apel a constatat caracterul nefondat al argumentului prin care apelantul susţine că nu s-a dovedit, în speţă, dreptul de proprietate al antecesoarelor A.G. şi E.P.
În ce priveşte actul dotai la care apelanta face referire în dezvoltarea motivelor de apel, instanţa a arătat că acesta nu a fost reţinut ca unui ce ar avea aptitudinea, prin el însuşi, de a dovedi dreptul de proprietate al A.G.
Considerentele anterior expuse - care vor completa considerentele sentinţei apelate - relevă faptul ca dreptul de proprietate al acestei autoare în privinţa imobilului în litigiu a fost probat îără a se da vreo eficienţă actului dotai întocmit de autoare în favoarea numitei E.P. (aceasta din urmă fiind înscrisă în înscrisul intitulat „Cota proprietarelor", cu suprafaţa de 1.1131 ha cotă parte din conacul C., distinct de suprafaţa de 3,5098 ha cotă parte cu care era înscrisă A.G.).
În ce priveşte identificarea imobilului ce a fost preluat de la autoarele reclamanţilor intimaţi, instanţa de apei a reţinut că aceasta s-a realizat prin expertizele efectuate în prezenta etapă a rejudecării apelului.
Conform raportului de expertiză întocmit de expert S.S., terenul ce intră în compunerea imobilului a cărui restituire se cere se suprapune cu cel deţinut de către pârât în limitele unei suprafeţe de 8.340 mp (identificat ca reprezentând „zona 1" în schiţa anexă a raportului de expertiză). Din acelaşi teren preluat de la autoarele reclamanţilor, expertul a mai identificat o suprafaţă de 3.663 mp, aceasta din urmă nefiind însă deţinută de către pârât.
Având în vedere această situaţie a terenului identificat prin expertiză, curtea de apel a constatat că pârâtul are calitate de unitate deţinătoare numai în privinţa suprafeţei de teren pe care o deţine efectiv, acestuia nerevenindu-i vreo obligaţie de acordare a reparaţiilor - în sensul prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 - pentru restul de teren.
Prin raportul de expertiză efectuat de expert S.D. au fost identificate construcţiile ce s-au preluat de la autoarele reclamanţilor, precum şi celelalte construcţii existente în prezent pe terenul în privinţa căruia pârâtului apelant îi incumbă obligaţia de restituire; astfel, pe respectivul teren se regăsesc construcţiile identificate prin indicativele: Conac (C.I.), Garaj mare (C2), Magazie (C3), Magazie (C4), Gheţărie (C5), Cabina poartă (C7), acestea fiind construcţii edificate anterior intrării imobilului în patrimoniul pârâtului.
Au mai fost identificate alte trei construcţii şi amenajări (WC, garaj S.M.U.R.D. şi platformă auto), care au fost edificate ulterior datei la care a fost transferat pârâtului terenul pe care se regăsesc.
Cum, în privinţa acestora din urmă, pârâtul apelant nu a formulat apărări care să vizeze caracterul autorizat al edificării lor (nefiind nici administrate probe în aceste sens) nu poate fi reţinut vreun impediment în a fi restituită reclamanţilor partea de teren pe care ele se află.
Pe cale de consecinţă, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi obligaţia pârâtului apelant de a restitui în natură reclamanţilor şi terenul pe care se află aceste construcţii.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, prin care apelantul pretinde aplicarea prevederilor care se regăseau în art. 16 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data adoptării acestui act normativ - reglementare potrivit căreia în situaţia imobilelor ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-culturale sau de instituţii publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România, precum şi de personalul cu rang diplomatic ai acestora, necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social-cultural sau obştesc, foştilor proprietari li se acordă masuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prezentei legi" - curtea de apel a arătat că nu se poate reţine incidenţa în speţa a acestei norme, câtă vreme legiuitorul a procedat la modificarea ei înainte de soluţionarea în mod definitiv a notificării formulate de reclamanţi (caracterul definitiv al soluţiei urmând a fi dobândit după epuizarea procedurii judiciare pendinte, ce a fost exercitată în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 - fost art. 24 în forma pe care legea o avea la data exercitării căii de atac împotriva deciziei contestate).
Atâta vreme cât pretenţiile reclamanţilor nu au fost soluţionate în mod definitiv până la data la care a intervenit modificarea legislativă a normei a cărei aplicare este reclamată de apelant, instanţa este ţinută a aplica legea în vigoare la data la care analizează ea însăşi temeinicia şi legalitatea notificării, neputând reţine o limitare a drepturilor notificatorilor reclamanţi fundamentată pe o reglementare care a încetat să mai producă efecte juridice odată cu modificarea ei prin Legea nr. 247/2005.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, instanţa de apel a constatat - ţinând seama şi de dezlegările date de instanţa de casare - că apelul formulat de apelantul M.A.I. este fondat în măsura în care se referă la limitele imobilului pe care apelantul pârât îl deţine, din cel care a fost preluat de la autoarele reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.A.I., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, pârâtul a invocat nerespectarea indicaţiilor instanţei de casare şi încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., formulând, sub acest aspect, două critici:.
1). Recurentul a arătat că în componenţa moşiei C.C. intrau patru conace (nu numai cel administrat de LS.U. Giurgiu în comuna Ghimpaţi), dintre acestea unul revenind la partaj lui I.C.P., iar restul (trei), au revenit, în indiviziune, surorilor acestuia; C.S., E.A.M.E., A.D.G. (P.) şi E.P.
Conform documentelor existente la dosarul cauzei, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, intimaţii-reclamanţi au făcut într-adevăr dovada calităţii de moştenitori de pe urma a două dintre moştenitoarele lui C.P., respectiv a defunctelor A.D.G. (P.), în ce-l priveşte pe intimatul-reclamant P.D.D. şi, în ce o priveşte pe intimata-reclamantă A.P.O.M. însă, această calitate nu le conferă intimaţilor-reclamanţi şi calitatea de succesori fata de persoana/persoanele îndreptăţite să acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în sensul Legii nr. 10/2001.
Instanţa de apel a analizat calitatea de succesori faţă de persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii înscrise In Legea nr. 10/2001 în raport cu prevederile art. 24 din lege, care prevăd că, în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Recurentul-pârât a arătat că, în speţă, există probe contrare: actul de partaj, înscrisul intitulat „Cota proprietarelor", planul moşiei C.C. din comuna Copachi, judeţul Vlaşca scara 1/5000, an 1947.
În sprijinul susţinerii potrivit căreia documentele în discuţie nu vorbesc despre acelaşi imobil, recurentul a arătat că imobilul transmis în administrarea M.A.I., prin Hotărârea nr. 2 din 26 ianuarie 1995 a Consiliului local al comunei Ghimpaţi, figurează în document ca având o suprafeţă de 1,97 ha şi a fost expropriat potrivit Decretului nr. 83/19495 situaţie în care este lesne de observat că acesta ar putea fi identificat conform actelor de preluare, doar cu cel expropriat numitei E.P.
Nici în situaţia în care cele trei- documente ar vorbi despre acelaşi imobil - conac şi despre cotele părţi din acesta expropriate celor trei persoane, luând în considerare celelalte probe de la dosarul cauzei, nu rezultă că imobilul revendicat ar fi chiar cel administrat de instituţia pârâtă prin L.S.U. Giurgiu, în condiţiile în care din moşia respectivă făceau parte mai multe conace şi doar cei numit în „Planul moşiei C.C. din comuna Copaciu, judeţul Vlaşca", „Curtea Proprietăţii" se află în administrarea M.A.I.
În concluzie, faţă de înscrisurile menţionate, recurentul-pârât a arătat că, în mod nelegal,instanţa a reuşit să stabilească, tocmai în raport cu prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, calitatea de succesori a con testatori lor faţă de persoana/persoanele îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, astfel cum acestea şi imobilele expropriate sunt menţionate în actele de preluare.
Il), Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/200 stipulează că, de prevederile acestui act normativ beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, însă „accesul moştenitorilor persoanei îndreptăţite la beneficiul legii implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant pentru stabilirea calităţii de moştenitor legal sau testamentar" - pct. 4.2 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Calitatea procesuală activă a intimaţiior-reclamanţi şi, implicit, calitatea acestora de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului revendicat, în lipsa unor certificate de moştenitor sau de calitate de moştenitor nu poate fi dovedită numai cu actele de stare civilă, care stabilesc doar filiaţia faţă persoana de la care a fost preluat acest imobil - T.E.M.
Tot astfel, este evident câ în lipsa unui certificat de moştenitor/de calitate de moştenitor, nu pot fi primite susţinerile intimaţilor-reclamanţi potrivit cărora „în ceea ce o priveşte pe T.E.M., aceasta a decedat în anul 1953 fără a avea moştenitori. în ceea ce priveşte cota parte a acesteia urmează ca instanţa de judecată să constate că în temeiul art. 4 alin. (4) beneficiem şi de cota susnumitei, autoarea lui P.D.D., A.G. şi autoarea lui A.P.O., E.P., fiind surorile acesteia".
Consecinţa inexistenţei unor documente care să ateste calitatea de moştenitori de pe urma persoanei de Ia care a fost preluat de către stat imobilul revendicat este neîndeplinirea de către cei doi intimaţi-reclamanţi a condiţiilor prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv a calităţii de persoane îndreptăţite la restituirea acestuia.
Fără a ţine cont de indicaţiile instanţei supreme, instanţa de apel a administrat aceleaşi probe, înscrisuri existente deja la dosarul cauzei şi, reţinând în mod greşit că potrivit extrasului din Tabloul proprietăţilor expropriate conform Decretului Prezidiului M.A.N. din 2 martie 1949, jud. Vlaşca - VI. Ocolul Agricol Ghimpaţi, E.M. i-ar fi fost expropriată doar suprafaţa de 50 ha, a apreciat că reclamanţii notificatori nu au formulat pretenţii de despăgubire pentru această expropriere şi nici nu au pretins ca ar fi dobândit vreun drept de pe urma acesteia din urmă, constatând astfel, în mod vădit nelegal, că aceştia au calitatea de persoane mdreptăţite la restituirea întregului imobilul revendicat.
Dacă s-ar fi dovedit că imobilul-conac care figurează în cele trei acte de preluare este unul şi acelaşi cu cel administrat de instituţia pârâta, având în vedere că acesta apare ca fund expropriat de la trei persoane, era necesar ca - în executarea dispoziţiilor stabilite de instanţa supremă - instanţa de apel să administreze probe noi, care să stabilească cu exactitate întinderea dreptului de proprietate Ia care au vocaţie cei doi intimaţi-reclamanţi.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed;
In prealabil, este de reţinut că, criticile formulate de recurentul-pârât ce vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în baza probatoriului administrat nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin decizia atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
I), Pârâtul a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nerespectarea indicaţiilor deciziei de casare (art. 315 C. proc. civ.) în ceea ce priveşte identificarea imobilului (lipsa de identitate între imobilul revendicat şi imobilul deţinut de instituţia pârâtă) şi întinderea dreptului de proprietate al reclamanţilor (greşita aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001).
Prin Decizia de casare nr. 458/G din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că se Impune stabilirea pe deplin a următoarelor împrejurări de fapt: 1). calitatea de succesori a contestatorilor faţă de persoana/persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent înscrise în Legea nr. 10/2001; 2). întinderea dreptului de proprietate la care au vocaţie reclamanţii; 3). individualizarea imobilului ce formează obiectul litigiului (vecinătate, compunere).
Aşadar, instanţa supremă a stabilit limitele de rejudecare a cauzei şi, sub aspectul, criticat de recurent, a dispus ca instanţa de trimitere să administreze o expertiză tehnică judiciară pentru identificarea imobilului revendicat şi să verifice întinderea dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor.
Astfel, în etapa rejudecării apelului, în baza probatoriului administrat, a fost individualizat imobilul ce a fost preluat de la autoarele reclamanţilor intimaţi (teren şi construcţii).
Instanţa de apel a constatat că terenul ce intră în compunerea imobilului a cărui restituire se cere se suprapune cu cei deţinut de către pârât în limitele unei suprafeţe de 8.340 mp (identificat prin schiţa anexă a raportului de expertiză topo).
În privinţa construcţiilor aflate pe tereti,prin raportul de specialitate au fost identificate construcţiile preluate de la autoarele reclamanţilor, precum şi celelalte construcţii existente în prezent pe teren, care au fost edificate ulterior datei la care a fost transferat pârâtului imobilul în privinţa acestor construcţii (WC, garaj S.M.U.R.D. şi platformă auto) s-a constatat că pârâtul nu a tăcut dovada caracterului autorizat al edificării lor şi că nu poate fi reţinut vreun impediment în a fi restituită reclamanţilor partea de teren pe care ele se află.
Fiind stabilită această situaţie de fapt a terenului, curtea de apel în mod corect a tăcut aplicarea prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a obligat pârâtul să restituie în natură reclamanţilor terenul de 8.340 mp şi construcţiile ce se află pe acesta.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 24 din legea nr. 10/2001 în pricina de faţă este de reţinut că instanţa de apel a verificat calitatea autoarelor reclamanţilor de proprietari ai imobilului ia data preluării de către stat.
În raport cu înscrisurile analizate (actul intitulat „Cota proprietarelor" - anexă a Fişei de definitivare a moşiei C.C., extrasul din Tabloul proprietăţilor expropriate conform Decretului Prezidiului M.A.N. din 2 martie 1949, jud. Vlaşca, adresa emisă de Arhivele Statului Giurgiu), curtea de apel a constatat o situaţie de fapt care atestă prezumţia de proprietate instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Dat fiind că reclamanţii au administrat probe care fac dovada dreptului de proprietate al antecesorilor asupra bunului revendicat şi că nu s-au depus probe contrare operează prezumţia prevăzută de textul legal enunţat, a cărei aplicabilitate în speţă a fost corect reţinută.
II). Pârâtul a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nerespectarea indicaţiilor deciziei de casare (art. 315 C. proc. civ.) referitoare la calitatea reclamanţilor de succesori pentru imobilul revendicat şi calitatea acestora de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001 (greşita interpretare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din Lege şi a normelor metodologice de aplicare a acestor prevederi legale).
Contrar susţinerilor recurentului, reclamanţii au făcut dovada calităţii de succesori în drepturi faţă de autoarele care au deţinut imobilul în proprietate (G.A. şi F.E.) cu certificate de moştenitori, supuse analizei de către instanţa de apel,
Sub acest aspect, instanţa a stabilit că potrivit certificatului de moştenitor din 2000 emis de Biroul Notarial F., moştenirea defunctei G.A. a fost culeasă în cote egale de moştenitorii G.A.Ş. şi P.E.C. (fii), care, la rândul lor, au fost moşteniţi de către reclamantul P.D.D., potrivit certificatului de moştenitor din 2000 eliberat de Biroul Notarial F. şi certificatului de moştenitor din 1978 întocmit de fostul Notariat de stat sector 3 Bucureşti.
În ceea ce o priveşte pe reclamanta A.F.O.M., s-a reţinut că potrivit certificatului de moştenitor din 1963 eliberat de fostul Notariat al Raionului 30 Decembrie Bucureşti, numita F.E. a decedat la data de 19 martie 1952, moştenirea acesteia fiind culeasă în întregime de F.A.I.L. a cărei moştenire a fost culeasă de reclamantă, conform certificatului de moştenitor din 1998 întocmit de S.N.P.A., E.S., S.D.T.
Ca urmare, instanţa de apel a constatat că ambii reclamanţi au dobândit, prin retransmitere, dreptul la măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001 conform prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3), corespunzător dreptului de proprietate pe care autoarele acestora l-au deţinut asupra imobilului notificat.
Astfel, instanţa de apel a verificat şi calitatea de proprietari a autoarelor reclamanţilor cu privire la imobilul în litigiu, reţinând că înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi analizate fac dovada faptului că bunul notificat a fost expropriat de la acestea - care deţineau părţi materializate în fapt din imobil,
Cum reclamanţii au făcut dovada de succesori pentru imobilul revendicat, precum şi calitatea de proprietari ai acestui bun pentru autoarele lor, aceştia au dovedit că sunt persoane îndreptăţite ia măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare după casare, nu a administrat noi probatorii, obligaţie ce a fost stabilită în sarcina sa prin decizia de casare.
Această obligaţie reclamată de către recurent a fost reţinută în sarcina instanţei de trimitere prin cea dintâi decizie de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 8895 din 6 noiembrie 2006).
Conform acestei indicaţii, în cel de-al doilea ciclu procesual instanţa de apel a dispus completarea probatoriului cu înscrisuri şi expertiză tehnică judiciara,
Prin ce-a de-a doua Decizie de casare (nr. 4580 din 19 iunie 2012), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu privire la obligaţia instanţei de rejudecare de a face propria analiză a probatoriilor administrate în cauză, pentru a stabili clar întinderea şi componenţa dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor, precum şi calitatea reclamanţilor de succesori ai persoanelor îndreptăţite, conform, art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Or, instanţa de apel, în rejudecare după casare, a analizat într-un mod amplu întregul material probator administrat, prezentându-şi argumentele în fapt şi în drept şi stabilind pe deplin situaţia de fapt, după cum s-a reţinut în precedent. În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a statuat cu privire ia calitatea de proprietari ai imobilului la data preluării abuzive a autoarelor reclamanţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, precum şi sub aspectul calităţii de moştenitori ai persoanelor fizice îndreptăţite pentru reclamanţi, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere toate considerentele reţinute, Înalta Curte constată că, în rejudecare, instanţa de apel a respectat dezlegările şi îndrumările instanţei de control judiciarjuaâ astfel întrunite cerinţele prevăzute de art. 315 C. proc. civ.
De asemenea, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor incidente din Legea nr. 10/2001, aşa încât nu se verifică cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de cele ce preced, recursul declarat de intimatul M.A.I. va fi respins, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimatul M.A.I. împotriva Deciziei nr. 72/A din data de 4 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publica, astăzi 7 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2569/2014. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 2711/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
