ICCJ. Decizia nr. 2632/2014. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2632/2014
Dosar nr. 65744/3/2011
Şedinţa publică din 23 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. 52246/299/2010 reclamantul C.Ş. a chemat în judecată pârâta E.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se anuleze contractul de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 la BNP Z.A.R., să fie obligată pârâta la restituirea nudei proprietăţi asupra imobilului compus din teren în suprafaţă totală de 710 mp şi construcţie în suprafaţă de 80,78 m.p. situat în Bucureşti str. T., sector 1, repunerea în situaţia anterioara, aceea a deţinerii întregii proprietăţi, precum şi anularea întabulării în cartea funciară a oricărui drept al pârâtei.
Prin Sentinţa civilă nr. 11450 din 14 iunie 2011, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocate de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa soluţionării cauzei către Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, reţinând că reclamantul a indicat valoarea imobilului la suma de 925.000 lei, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. litigiile civile a căror valoare este mai mare de 500.000 lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, se soluţionează în primă instanţă de tribunal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 65744/3/2011, la data de 10 octombrie 2011, iar la termenul de judecată din data de 13 ianuarie 2012 s-a constatat decesul reclamantului C.Ş. ce a intervenit la data de 13 decembrie 2011, conform certificatului de deces eliberat de Consiliul Local Sectorul 1 Bucureşti la data de 22 decembrie 2011, iar calitatea de moştenitor de pe urma defunctului o are S.V., în calitate de legatar universal, astfel cum rezultă din testamentul din 23 februarie 2009 la BNPA C.S. şi N.A. şi rectificat prin încheierea nr. 1760 din 06 martie 2009 autentificată de BNPA C.S. şi N.A., operând transferul calităţii procesuale active către aceasta.
La data de 13 martie 2012, reclamanta S.V. a depus cerere precizatoare, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., prin care a solicitat înlocuirea cererii în constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager şi obligaţia de întreţinere, din 08 februarie 2006 la BNP Z.A.R., cu "cerere pentru realizarea dreptului, respectiv obligaţia de a face a lui E.V. prin plata preţului imobilului din contract, după renegocierea şi actualizarea preţului", arătând că, în realitate, contractul în discuţie cuprinde două contracte, unul de întreţinere, care a fost cu executare succesivă şi unul de vânzare-cumpărare, în prezent nefinalizat.
La termenul din 16 martie 2012, reclamanta a arătat că îşi menţine doar cererea precizatoare de realizare a dreptului, nu şi cererea introductivă de instanţă, respectiv cererea pe care a formulat-o autorul ei C.Ş.
Prin Sentinţa civilă nr. 1103 din 18 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată, cererea precizată formulată de reclamantă, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată şi a obligat reclamanta la 1500 lei cheltuieli de judecată faţă de pârâta E.V.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin actul intitulat "contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager şi obligaţia de întreţinere", din 08 februarie 2006 la BNP Z.A.R. încheiat între C.Ş., în calitate de vânzător şi E.V., în calitate de cumpărător s-a înstrăinat către cumpărătoare nuda proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. T. sector 1, compus din teren şi construcţie.
S-a stipulat că preţul vânzării, în valoare de 390.960 lei, va fi achitat în contul obligaţiei de întreţinere a vânzătorului de către cumpărătoare, sens în care cumpărătoarea s-a obligat să acorde întreţinere pe toată durata vieţii vânzătorului, întreţinere ce constă în procurarea şi prepararea hranei şi asigurarea menajului, îngrijire medicală la domiciliu, spitalizare la nevoie, procurare de medicamente, îmbrăcăminte şi altele necesare unui trai decent, adecvat condiţiilor de trai ale vânzătorului, iar la decesul acestuia, suportarea cheltuielilor ocazionate de înmormântare, potrivit obiceiului locului şi celor ulterioare acestui eveniment.
Tribunalul a reţinut că, prin hotărâri judecătoreşti anterioare s-a stabilit natura juridică a contractului în discuţie, ca fiind contract de întreţinere, astfel încât nu a mai analizat argumentele părţilor pe acest aspect, dat fiind faptul că natura juridică a contractului a fost stabilită cu putere de lucru judecat.
Prima instanţă a avut în vedere principiul relativităţii efectelor contractului, conform căruia un contract nu poate da naştere la drepturi şi obligaţii decât în beneficiul/sarcina părţilor contractante, iar în categoria de părţi intră şi succesorii acestora, iar faţă de aceştia, efectele contractului nu pot fi decât aceleaşi cu cele produse faţă de părţi.
În consecinţă, s-a reţinut că, contractul în discuţie nu poate fi un contract de întreţinere în ceea ce îl priveşte pe defunctul C.Ş. şi "antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la preţul vânzării sau ofertă de cumpărare", în ceea ce o priveşte pe succesoare acestuia, reclamanta S.V.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 204 A din 25 septembrie 2013 a respins excepţia necompetenţei materiale ca neîntemeiată, precum şi apelul formulat de apelanta-reclamantă S.V., aceasta fiind obligată la plata sumei de 2.300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata E.V.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale invocată de apelanta-reclamantă, că Tribunalul Bucureşti a câştigat competenţa materială de soluţionare în fond a acţiunii, ca urmare a rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 11450/2011 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a declinat competenţa soluţionării cauzei către Tribunalul Bucureşti, sentinţă neatacată de niciuna dintre părţi, astfel că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat.
Faţă de cererea precizatoare a reclamantei-apelante din data de 16 martie 2012, când aceasta a declarat că îşi menţine doar cererea prin care solicită realizarea dreptului, renunţând în mod expres la capătul de cerere privind anularea contractului invocat de autorul său C.Ş., în mod legal instanţa de fond nu a mai analizat acţiunea introductivă şi nu s-a mai pronunţat pe motivele de anulare a contractului.
A mai reţinut instanţa de apel că, prima instanţă a considerat că motivul de nulitate invocat de reclamantă este un argument nefondat în susţinerea singurului capăt de acţiune cu care s-a considerat învestită, respectiv realizarea dreptului prin plata preţului imobilului renegociat şi reactualizat, întrucât s-a arătat în considerentele sentinţei apelate că un act juridic nul nu poate produce efecte juridice între părţi.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat că nici în faţa primei instanţe şi nici în apel reclamanta nu a precizat temeiul de drept al cererilor sale şi nici nu a arătat sub ce aspect invocă nulitatea contractului în litigiu pentru nesemnarea acestuia de către pârâta-intimată, astfel că instanţa de apel a fost obligată să analizeze motivele de apel astfel cum au fost formulate, sens în care a constatat că invocarea nesemnării contractului în litigiu de către pârâta E.V. este nefondată.
În ceea ce priveşte criticile reclamantei care vizau natura juridică a contractului semnat de C.Ş. cu pârâta, instanţa de apel le-a găsit nefondate, reţinând poziţia ambiguă a reclamantei în acest sens.
Astfel, la stabilirea caracterului juridic al contractului, instanţa de apel a avut în vedere voinţa clar exprimată de părţile contractante la semnarea contractului în faţa notarului - actul juridic purtând titulatura de contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager şi obligaţie de întreţinere - şi voinţa autorului reclamant C.Ş., care în acţiunea introductivă de instanţă a recunoscut acest caracter al contractului, invocând doar motive de nulitate al acestuia, iar apelanta-reclamantă, ca moştenitoare a defunctului C.Ş. este ţinută de această calificare dată de autorul său actului juridic semnat de acesta.
Tot în acelaşi context, s-a constatat că această calificare juridică a contractului în litigiu de contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager şi obligaţie de întreţinere s-a impus în cauză cu putere de lucru judecat faţă de Sentinţa civilă nr. 433 din 23 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 636 din 08 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 6785 din 05 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere că prin decesul autorului C.Ş. acest contract a încetat, încetând şi obligaţia de întreţinere şi uzufructul viager care au constituit preţul transmiterii dreptului de proprietate din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătoarei-pârâte, pretenţia apelantei-reclamante de obligare a pârâtei la plata unui alt preţ pentru imobilul ce a format obiectul contractului s-a apreciat ca fiind nelegală, astfel că, sancţiunea neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei contractuale de întreţinere şi de înmormântare după deces este rezilierea contractului încheiat şi nu obligarea pârâtei la plata unui preţ ce nu se regăseşte în contractul în litigiu.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta S.V. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3,7 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză, cu trimiterea dosarului spre rejudecare către instanţa competentă, respectiv Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în vederea administrării unor probe echitabile şi utile.
Criticile aduse deciziei atacate se referă în esenţă la faptul că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale, ca urmare a pronunţării acestora de către o instanţă necompetentă material, întrucât Tribunalul Bucureşti nu era competent din punct de vedere material să judece prezenta cauză, raportat la valoarea contractului de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 care este de 390.960 lei, competenţa aparţinând Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, cu atât mai mult cu cât E.V. a formulat cerere de revendicare imobiliară care s-a aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 3390/299/2012 şi în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 17262 din 12 septembrie 2013 prin care s-a admis cererea de lăsare în deplina proprietate a imobilului din str. T. către aceasta.
În acest context, recurenta consideră că s-au pronunţat două hotărâri care au ca obiect contractul de vânzare-cumpărare din 08 februarie 2006 a cărui valoare este stabilită la suma de 390.960 lei, valoare în funcţie de care se stabileşte competenţa instanţei, dar care au fost pronunţate pe fond de două instanţe de grade diferite, respectiv de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi de Tribunal Bucureşti.
În acest sens, recurenta invocă şi în recurs excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti ca instanţa de fond, având în vedere că, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au pronunţat o hotărâre nelegală privind necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti în prezenta cauză.
În argumentarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că în hotărârea atacată există o contrarietate flagrantă între dispozitiv şi considerentele deciziei recurate, având în vedere că, deşi instanţa de apel a fost învestită cu două apeluri împotriva hotărârii instanţei de fond nr. 1103 din 18 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cel al lui S.V. şi cel al lui E.V., deşi dezbaterile au avut în vedere ambele apeluri, instanţa s-a pronunţat doar asupra apelului lui S.V. care a formulat şi prezentul recurs, omiţând să se pronunţe asupra apelului declarat de E.V.
O altă susţinere a recurentei se referă la faptul că mai există şi o altă situaţie contradictorie, în sensul că nici dispozitivul nu poate fi executat, deoarece, deşi instanţa a obligat apelanta la 2300 cheltuieli de judecată faţă de intimată, nu se poate stabili în sarcina cui s-a stabilit această obligaţie, deoarece amândouă părţile sunt apelante.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta consideră că în urma acestor motive contradictorii, nu rezultă despre ce fel de contract este vorba în cauză şi nici dacă E.V. şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile asumate, instanţa refuzând administrarea probei cu martori care era cea mai concludentă în situaţia acestui contract.
Prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, cu referire la aspectul nesemnării contractului de către E.V. cu consecinţa neasumării niciunui drept şi a niciunei obligaţii de către aceasta.
Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de reclamanta S.V. să fie respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 304 pct. 3 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.
În raport de aceste dispoziţii, se constată că primul motiv de recurs este în realitate o critică ce priveşte modul în care instanţa de apel a soluţionat motivul de apel referitor la excepţia de necompetenţă materială şi nu o excepţie de ordine publică pe care o invocă recurenta direct în faţa instanţei de recurs.
Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este legală, având în vedere că, excepţia de necompetenţă materială a instanţei de fond invocată de apelanta-reclamantă la termenul din 10 septembrie 2013 a fost calificată de Curtea de Apel Bucureşti, ca motiv de ordine publică, fiind respins prin decizia recurată.
Acţiunea a fost introdusă iniţial de către reclamantul C.Ş. la Judecătoria sectorului 1-Bucureşti, fără însă a preciza valoarea obiectului cauzei, iar ca urmare a excepţiei necompetenţei materiale invocată de pârâta E.V. prin întâmpinare, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., instanţa a pus în discuţia părţilor chestiunile legate de valoarea obiectului pricinii şi faţă de probele existente la dosarul cauzei la acel moment privitoare la valoare, s-a dispus declinarea cauzei la Tribunalul Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 11450/2011 pronunţată în Dosarul nr. 5426/299/2010 reţinând că valoarea obiectului pricinii depăşeşte suma de 500.000 lei.
Faţă de această situaţie, s-a reţinut că reclamanta S.V. nu a contestat această valoare, instanţa având în vedere declaraţia reclamantului C.Ş., conform căreia valoarea imobilului ar fi de 250.000 euro, adică 925.000 lei precum şi o expertiză extrajudiciară, potrivit căreia, valoarea ar fi de 950.000 lei, astfel că, această evaluare a fost făcută prin raportare la un alt dosar - nr. 8677/2/2010 aflat pe rolul Înaltei Curţi care a avut ca obiect cea de a doua cerere a reclamantului de constatare a rezoluţiunii contractului nr. 240 din 8 februarie 2006.
În acest context, sentinţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti nr. 11450/2011 prin care s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti a rămas irevocabilă, nefiind atacată de nicio parte, astfel că a intrat în puterea lucrului judecat.
Prin urmare, faptul că în altă cauză, având un alt obiect, s-a stabilit o competenţă diferită de cea din prezenta cauză nu poate constitui un argument pentru admiterea acestui motiv, întrucât în cauza ce privea Dosarul nr. 3390/299/2012 - ce a avut ca obiect revendicare - părţile au achiesat la valoarea de 390.960 lei ce a reprezentat valoarea preţului din contractul de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager şi obligaţie de întreţinere nr. 240 din 08 februarie 2006.
Criticile formulate de recurentă în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, deoarece nu se poate reţine existenţa niciunei "contrarietăţi flagrante între dispozitiv şi considerente" astfel cum susţine recurenta şi nici condiţia reală cerută de acest articol, respectiv ca "hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Tot în acelaşi sens, se reţine că este lipsită de interes şi invocarea de către recurentă a omisiunii instanţei de apel de a se pronunţa pe apelul pârâtei E.V. prin care aceasta critică hotărârea instanţei de fond privind micşorarea onorariului avocatului conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că doar apelanta E.V. ar fi avut interesul să formuleze cererea, astfel că această situaţie nu se încadrează în dispoziţiile invocate - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi nici nu a produs vreo vătămare recurentei S.V.
De asemenea, critica referitoare la faptul că nu se poate stabili cine are obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2300 lei, în condiţiile în care în dispozitiv se face referire la un singur apel, se constată că este nefondată, întrucât Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat doar pe apelul reclamantei S.V. şi ca urmare a faptului că acesta a fost respins, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată nu poate fi reţinută decât în sarcina apelantei-reclamante S.V., ca parte care a căzut în pretenţii, conform art. 274 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la natura juridică a contractului, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că cele două instanţe au stabilit în mod clar natura juridică a contractului ca fiind un contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager şi obligaţie de întreţinere, act juridic cu titlu oneros, translativ de proprietate din momentul semnării lui, cu caracter aleatoriu în momentul semnării în ceea ce priveşte momentul la care va înceta executarea obligaţiei de întreţinere asumată de pârâtă, caracter aleatoriu determinat de durata de viaţă a vânzătorului bunului.
Tot în acelaşi context, se constată că, instanţa de apel a reţinut că natura juridică a acestui contract a fost stabilită prin hotărâri anterioare, respectiv Decizia nr. 636 din 08 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte, prin Decizia nr. 6785 din 05 octombrie 2011, pronunţată în acţiunea în rezoluţiunea contractului, dar pentru că în acel dosar s-a invocat şi faptul că acest contract nu ar fi de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager şi obligaţie de întreţinere, ci o donaţie deghizată, instanţa a statuat cu putere de lucru judecat că părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager şi obligaţie de întreţinere cu toate consecinţele juridice ce decurg din acest fapt.
Pentru aceste considerente, se reţine că acelaşi contract de întreţinere încheiat între C.Ş. şi E.V., prin care s-a transmis către pârâtă dreptul de proprietate asupra imobilului, nu poate deveni un antecontract de vânzare-cumpărare care să genereze o obligaţie de a face în sarcina acesteia, respectiv aceea de a se plăti preţul imobilului în bani către S.V., întrucât între C.Ş. şi E.V. nu a fost încheiată o promisiune de vânzare, un antecontract care să fi dat naştere doar la obligaţia de a transmite în viitor imobilul, ci s-a transmis chiar dreptul de proprietate asupra acestuia.
Critica ce viza motivul de recurs referitor la semnarea contractului de către intimată şi încadrat de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârea ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, nu poate fi primită, întrucât contractul a fost semnat de cumpărătoare cu majuscule, or, exprimarea semnăturii cu alte semne grafice nu poate fi interpretată ca o lipsă totală a semnăturii, neexistând vreo obligaţie legală care să determine partea să deţină o "semnătură" pe scurt, într-un format grafic prestabilit, ci doar să-şi scrie numele într-o formă dorită de aceasta şi care să poată fi dovedită că-i aparţine.
Acest aspect este confirmat şi de înscrisurile existente la dosarul cauzei, care atestă faptul că pârâta E.V. obişnuieşte să scrie şi să semneze chiar cu litere de tipar, astfel că, în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta nu a arătat în ce a constat aplicarea greşită a legii, în cauză fiind evocate doar stări de fapt.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta S.V. va fi respins ca nefondat, iar potrivit dispoziţiilor art. 274 din acelaşi cod, recurenta va fi obligată să-i achite intimatei-pârâte E.V. suma de 4800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei aflate în dosarul primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei civile nr. 204 A din 25 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta-reclamantă S.V. să-i achite intimatei-pârâte E.V. suma de 4800 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 1698/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2644/2014. Civil → |
|---|
