ICCJ. Decizia nr. 2971/2014. Civil. Constatare nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2971/2014
Dosar nr. 18160/3/2009*
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 11029 din 13 decembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, s-a admis excepţia lipsei de interes şi s-a respins, ca lipsită de interes, acţiunea formulată de reclamanta SC L.C. SRL în contradictoriu cu pârâţii P.E., A.C.V. şi A.Z.P., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din 1 iunie 2006, încheiat între A.D.T. şi P.E., pentru cauză ilicită şi fraudă la lege.
În pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţa a stabilit că reclamanta a justificat promovarea acţiunii de interesul executării obligaţiei asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. 2259 din 5 noiembrie 2003 de A.D.T., în sensul de a-i vinde terenul situat în Bucureşti, str. M., sector 1.
În cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare, părţile au menţionat o clauză de dezicere pentru promitentul vânzător, prin care i se recunoaşte acestuia posibilitatea de a înstrăina bunul în schimbul unui preţ de 50.000 dolari SUA clauză ce nu poate fi calificată drept clauză penală.
În prezenţa acestei clauze, debitorul nu mai poate fi obligat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, dacă şi-a exercitat deja dreptul de a pune capăt obligaţiei asumate prin promisiunea de vânzare-cumpărare, el înstrăinând imobilul în litigiu către pârâta P.E.
Hotărârea primei instanţe a fost menţinută prin Decizia nr. 857 A din 23 iunie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, conform căreia s-a respins apelul declarat de reclamantă.
Prin Decizia nr. 1882 din 9 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis recursul exercitat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de apel, care a fost casată, s-a admis apelul declarat de aceeaşi parte, a fost desfiinţată sentinţa apelată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă.
Instanţa de recurs a considerat că, în mod greşit, instanţa de apel a interpretat clauza contractuală în discuţie ca fiind o clauză de dezicere, iar nu o clauză penală. Prin urmare, promitenta cumpărătoare are facultatea de a solicita de la debitorul care nu şi-a executat obligaţia fie îndeplinirea clauzei penale, fie aducerea la îndeplinire a obligaţiei principale, fiind respinsă, în mod nelegal, acţiunea ca lipsită de interes.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 2364 din 27 februarie 2009 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de valoarea obiectului cererii şi de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 419 din 26 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta iniţială şi continuată de SC B.C. S.R.L., SC V.I. S.R.L, SC L.I. SRL împotriva pârâţilor P.E., A.C.V. şi A.Z.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Între reclamanta SC L.C. SRL şi defunctul A.D.T., ai cărui moştenitori sunt pârâţii A., s-a încheiat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare în ce priveşte terenul în suprafaţă de 1.693,47 m.p., situat în Bucureşti, str. M., sector 1, încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare fiind stabilită de părţi a interveni la 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins acţiunea R.A. A.P.P.S. cu privire la imobil.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 900 din 1 iunie 2006, A.D.T. a vândut către pârâta P.E. toate drepturile litigioase cu privire la teren.
În ce priveşte cauza ilicită, în sensul că scopul pentru care s-a încheiat contractul a fost încălcarea drepturilor promitentului cumpărător, întrucât se cunoştea existenţa promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, acest motiv este nefondat. Deşi a rezultat cu evidenţă din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase că pârâta P.E. a cunoscut existenţa promisiunii, această împrejurare nu duce la concluzia că scopul a fost ilicit, neîndeplinirea obligaţiilor de către promitentul vânzător faţă de SC L.C. SRL făcând să intervină răspunderea contractuală faţă de aceasta.
Totodată, în conţinutul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a fost inserată clauza potrivit cu care promitentul vânzător avea posibilitatea a se răzgândi cu privire la vânzarea promisă, putând chiar să vândă sau să promită vânzarea unui terţ, obligaţia sa rezumându-se la dezdăunarea promitentului cumpărător.
În aceste condiţii, câtă vreme, la momentul vânzării bunului litigios, vânzătorul era proprietarul lucrului, clauza penală înlăturând ideea de fraudă a intereselor promitentului cumpărător şi, implicit, existenţa relei-credinţe la cumpărare, acest motiv de nulitate nu este fondat.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., şi acest motiv de nulitate este nefondat, întrucât această dispoziţie legală vizează asigurarea răspunderii contractuale între părţile contractante, prin clauzele contractuale fiind, pe deplin, lămurite raporturile dintre părţi, raport la care pârâta P.E. nu era parte şi, deci, nu era ţinută de obligaţiile corelative existente între alte persoane; nerespectarea de către promitentul vânzător a obligaţiei sale către promitentul cumpărător nu poate fi imputată pârâtei, iar vânzarea lucrului altuia presupune ca bunul ce face obiectul vânzării să fie în patrimoniul altei persoane decât vânzătorul, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, întrucât, la momentul încheierii contractului a cărui nulitate se solicită, imobilul se află în patrimoniul vânzătorului A.D.T.
Posibilitatea conferită promitentului cumpărător de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 247/2005, în sensul promovării unei acţiuni în scopul obţinerii unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, fără a se distinge dacă bunul se află sau nu în patrimoniul promitentului vânzător, şi de dispoziţiile art. 1068 C. civ., potrivit cu care creditorul poate cere executarea în natură a obligaţiei asumate prin contract, nu poate atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior. În speţă, în sarcina promitentului vânzător există doar obligaţia de a face, sub sancţiunea aplicării clauzei penale conform art. 1077 C. civ.
De asemenea, existenţa unui litigiu de fond funciar la momentul încheierii contractului între pârâţi nu atrage încălcarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 247/2005 - Titlul X, care consacră inalienabilitatea temporară a terenurilor asupra cărora există un litigiu de fond funciar, întrucât, în speţă, obiect al contractului este transmiterea dreptului litigios asupra terenului, şi nu a dreptului de proprietate asupra acestuia, transmiterea dreptului de proprietate intervenind doar în momentul câştigării procesului de fond funciar, deci, în momentul în care litigiul s-a stins.
Împotriva acestei sentinţe civile au formulat apel reclamantele SC B.C. S.R.L., SC V.I. SRL şi SC L.I. SRL.
Prin Decizia civilă nr. 301/A din 17 martie 2011, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de reclamante, a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea precizată, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din 1 iunie 2006 de notarul public V.S.P., încheiat între A.D.T. şi P.E., a obligat pe intimaţii pârâţi, în solidar, să plătească fiecăreia dintre apelante câte 2.200 lei cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale, cu aplicare art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Este adevărat că dreptul românesc civil are numeroase nulităţi relative, fiind rare cazurile de nulităţi absolute.
După cum s-a reţinut din actele şi lucrările dosarului, în acţiunea formulată pentru proprietatea unui teren de 1.693,47 m.p. se invocă obligaţia asumată de A.D.T. prin promisiunea de vânzare-cumpărare, interesul, frauda la lege şi reaua credinţă a numitei P.E., arătându-se încălcarea art. 969 C. civ.
În art. 1 din promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare se arată că se va încheia actul autentic la data rămânerii irevocabile a respingerii acţiunii R.A. A.P.P.S.
În art. 4 se arată denunţarea unilaterală, iar în art. 5 aplicabilitatea legii române.
Acest înscris a fost autentificat sub nr. 2259 din 5 noiembrie 2003 la BNP N.C.T. şi transcris în cartea funciară, partea I.
Există şi contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase de către P.E., în care se prevăd sancţiunile promitentului vânzător A.D.T.
Tot din actele dosarului, rezultă că, în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între A.D.T. şi SC L.C. S.R.L., promitentul se obliga să nu înstrăineze terenul în litigiu cu R.A. A.P.P.S., în favoarea altui terţ.
Terenul a fost înstrăinat către P.E. (în cauză, intervenind clauzele penale prevăzute de art. 1068 şi 1073 C. civ., toate sub aspectul de ansamblu al art. 969 C. civ., la care se adaugă şi art. 5 din Legea nr. 247/2005).
A mai reţinut instanţa de apel că, în mod clar, s-au dovedit frauda la lege şi cauza ilicită, iar raţionamentul de la care a plecat instanţa de fond pentru respingerea acţiunii este greşit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii A.C.V., A.Z.P., precum şi pârâta P.E.
Prin Decizia civilă nr. 6882 din 12 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâţii A.C.V., A.Z.P. şi recursul declarat de pârâta P.E. împotriva Deciziei nr. 301/A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt fondate pentru motivul comun, cuprins în cererile de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În primul rând, în ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor pârâţi A., privind lipsa de interes a reclamantelor în formularea acţiunii, aceasta nu a mai fost examinată de prezenta instanţă, în raport de Decizia nr. 1882/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în primul ciclu procesual şi redată în precedent, conform căreia reclamanta iniţială, SC L.C. SRL, a cărei calitate procesuală s-a transmis către reclamantele SC B.C. SRL, SC V.I. SRL şi SC L.I. SRL, justifică interes în formularea acţiunii.
Decizia civilă sus-menţionată se impune tuturor părţilor cu putere de lucru judecat, în condiţiile art. 1200 pct. 4 şi 1202 alin. (2) teza I C. civ. cu referire la art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., inclusiv sub aspectul dezlegării date, prin această hotărâre, excepţiei lipsei de interes, astfel încât această excepţie, înlăturată de Curte, nu a mai fost repusă în discuţie în prezentul dosar.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a cărui analiză este prioritară în raport de cea vizând celelalte motive de nelegalitate, susţinerile pârâţilor au fost găsite întemeiate.
Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa are obligaţia de a arăta, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în fundamentarea soluţiei, precum şi motivele pentru care au foit înlăturate cererile părţilor.
Decizia recurată nu respectă exigenţele textului de lege sus-menţionat, Curtea de Apel nu a analizat niciunul dintre motivele de apel astfel cum au fost expuse în precedent, limitându-se să enumere cauzele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată, parte dintre înscrisurile depuse la dosar şi conţinutul acestora şi să prezinte concluzia temeiniciei acţiunii în ceea ce priveşte nulitatea contractului pentru fraudă la lege şi cauză ilicită, dar fără să analizeze aceste cauze de nulitate, în raport cu criticile formulate de reclamante.
În aceste condiţii, instanţa de apel nu a procedat la o reală cercetare a fondului cauzei deduse judecăţii în limitele motivelor de apel, încălcând dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce determină imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către prezenta instanţă, fiind, astfel, întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din acelaşi cod.
În plus, hotărârea instanţei de apel încalcă şi dreptul părţii la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de contencios european statuând că "acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa." (cauza Albina contra României, hotărârea din 28 aprilie 2005).
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) - (3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte a admis ambele recursuri, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, pentru a proceda la examinarea acesteia în limitele motivelor de apel.
Având în vedere soluţia ce s-a pronunţat asupra recursurilor, motivat de întrunirea cerinţelor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte nu a mai analizat celelalte motive de nelegalitate invocate de recurenta pârâtă P.E., urmând ca susţinerile respective să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei, de către instanţa de apel.
Soluţionând apelul în condiţiile art. 315 C. proc. civ., instanţă de apel prin Decizia civilă nr. 267/A din 4 noiembrie 2013 a respins ca nefondat apelul. A obligat apelantele la plata cheltuielilor de judecată la câte 1.500 lei către intimaţii A.C.V., A.Z.P. şi P.E. în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin cererea introductivă de instanţă reclamanta SC L.C. SRL a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 900 din 1 iunie 2006 încheiat între A.D.T. şi P.E., apreciind că acest contract a fost încheiat cu o cauză ilicită, fiind fraudată legea.
Curtea a constatat că, deşi antecontractul încheiat între părţi la 5 noiembrie 2003 - aflat la dosarul de fond conţine clauza 4.1 care prevede că "în cazul în care promitentul vânzător nu-şi respectă obligaţia de a încheia contractul de vânzare - cumpărare în termen de 30 de zile calendaristice de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se va respinge acţiunea RA APPS (...) sau în cazul în care acesta va decide să vândă ori să facă o promisiune de vânzare în favoarea unui terţ, el va fi obligat să plătească promitentului cumpărător suma de 50.000 dolari SUA cu titlu de prejudiciu cauzat acestuia", această clauză a fost calificată irevocabil prin Decizia nr. 1818/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, drept clauză penală. Instanţa a apreciat că părţile au fixat anticipat cuantumul daunelor interese ce sunt datorate în caz de neexecutare şi nu se poate reţine în convenţia părţilor existenţa unei clauze de dezicere în favoarea promitentului vânzător.
Trebuie subliniat că în prezenta cauză se solicită constatarea nulităţii absolute a unei vânzări de drepturi litigioase. Între vânzarea propriu zisă şi vânzarea de drepturi litigioase există o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte obiectul lor - un drept pur şi simplu, respectiv un drept litigios, consecinţa principală a acestei diferenţieri fiind aceea că dreptul supus contestaţiei judiciare este transmis pentru o valoare mult mai mică şi se poate consolida sau nu ulterior, la finalizarea procesului.
Dreptul litigios a fost definit ca dreptul cu privire la care există un proces început şi neterminat legat de existenţa sau întinderea sa.
Vânzarea de drepturi litigioase, pe cale de consecinţă, are un puternic caracter aleatoriu, deoarece vânzătorul nu garantează existenţa dreptului şi există şansă de câştig şi risc de pierdere pentru ambele părţi contractante care depind de pierderea sau câştigarea procesului. în prezenta cauză, transmiterea dreptului de proprietate în cadrul contractului de vânzare de drepturi litigioase a intervenit doar în momentul câştigării procesului de fond funciar, respectiv în momentul în care litigiul s-a stins.
Curtea nu a reţinut în prezenta cauză un motiv de nulitate absolută care ar presupune încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
Instituţia nulităţii invocată de apelantă prin motivele de apel vizează modul cum a fost încheiat contractul de vânzare drepturi litigioase cu respectarea/nerespectarea condiţiilor de fond şi formă pentru valabilitatea contractului şi nu neexecutarea contractului încheiat între reclamanta SC L.C. SRL şi promitentul vânzător A.D.T. Apelanta avea obligaţia să facă dovada fraudei la lege la momentul încheierii contractului, fraudă la lege înţeleasă ca încălcarea intenţionată de părţi, eventual prin utilizarea unor mijloace viclene, a unor dispoziţii imperative legislative în vigoare, respectiv cauza ilicită.
Cauza ilicită consacrată de art. 966 C. civ. ca motiv de nulitate implică în prezenta cauză ca părţile să urmărească la data încheierii actului juridic un scop care contravine dispoziţiilor legale.
Ori, este evident, din modul cum a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase aflat la dosarul de fond, că nu a existat nicio intenţie de fraudare a legii sau de încălcare a drepturilor promitentului cumpărător SC L.C. SRL, beneficiar al unei obligaţii de a face ce izvora din convenţia încheiată la 5 noiembrie 2003.
Ba mai mult, în contractul încheiat la 1 iunie 2006 este menţionată promisiunea de vânzare încheiată în 2003 şi vânzătorul s-a obligat să plătească clauza penală prevăzută expres.
Faptul că în promisiunea de vânzare părţile au cuantificat prejudiciul în cazul neexecutării convenţiei părţilor exclude conceptul de fraudă a intereselor promitentului cumpărător şi, implicit, existenţa unei cauze ilicite în încheierea vânzării de drepturi litigioase.
Chiar dacă apelanta ar invoca considerente ce ţin de neexecutarea contractului, aceasta avea calea executării obligaţiilor asumate de părţi la 5 noiembrie 2003 sau calea rezoluţiunii convenţiei încheiate de părţi. Dar, din modul în care a formulat atât cererea introductivă de instanţă, cât şi motivele de apel rezultă că apelanta invocă de fapt prejudicierea propriilor interese care mută argumentele juridice în sfera executării convenţiei părţilor sau, dacă invocă ocrotirea unui interes particular, în sfera nulităţii relative a antecontractului.
Prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2003, dreptul de proprietate nu a fost transferat de la vânzător la cumpărător, promitentul vânzător rămânând proprietar al lucrului promis şi păstrându-şi toate atributele acestui drept, inclusiv acela de dispoziţie juridică.
Cum promisiunea bilaterală de vânzare a născut între părţi doar obligaţia de a face, la momentul vânzării bunului litigios, vânzătorul era proprietarul lucrului, astfel că nu au fost încălcate condiţiile de fond şi formă pentru încheierea vânzării. Clauza penală inserată în convenţia părţilor înlătură ideea de fraudă a intereselor promitentului cumpărător şi respectiv existenţa relei credinţe a cumpărătoarei la momentul încheierii contractului de vânzare.
Nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. care asigură angajarea răspunderii contractuale între părţile contractante. Convenţia încheiată între părţi a născut doar obligaţii de a face între părţile contractante şi împrejurarea că promitentul vânzător a înţeles să activeze clauza penală nu îi poate fi imputată intimatei P.E., cumpărătoarea dreptului litigios.
Nu trebuie omis aspectul că nu s-a plătit niciun avans sau arvună la momentul încheierii convenţiei şi faptul că ambele părţi, prin promisiunea de vânzare, şi-au rezervat dreptul de a renunţa la încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare pentru promitentul vânzător fiind prevăzut expres că "în cazul în care acesta va decide să vândă ori să facă o promisiune de vânzare în favoarea unui terţ, el va fi obligat să plătească promitentului cumpărător suma de 50.000 dolari SUA cu titlu de prejudiciu cauzat acestuia".
Promitentul cumpărător avea posibilitatea ca în termen util în temeiul art. 5 din Legea nr. 247/2005 în executarea convenţiei părţilor să promoveze o acţiune având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, normă care nu distinge dacă bunul se află sau nu în patrimoniul promitentului vânzător. De asemenea, reclamanta avea posibilitatea să invoce prevederile art. 1068 C. civ., potrivit cu care creditorul poate cere executarea în natură a obligaţiei asumată prin contract dar nu poate atrage nulitatea contractului de vânzare încheiat ulterior.
Cum din convenţia părţilor încheiată la 05 noiembrie 2003, în sarcina ambelor părţi, au rezultat doar obligaţii de a face, în mod corect tribunalul a reţinut că în sarcina promitentului vânzător, în baza clauzei penale, neexecutarea din partea debitorului face ca obligaţia de a face să se transforme în dezdăunare în baza art. 1077 C. civ.
Trebuie subliniat că vânzarea a cărei nulitate se solicită a se constata a avut ca obiect vânzarea unui drept litigios care are o natură diferită de vânzare a unui drept, astfel că existenţa unui litigiu de fond funciar la momentul încheierii neatrăgând aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 247/2005, Titlul X, care consacră inalienabilitatea temporară a terenurilor asupra cărora există un litigiu de fond funciar.
În baza acestor considerente, apelul a fost respins ca nefondat.
În baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a obligat apelantele la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi în cuantum de câte 1.500 lei. Intimaţii aveau obligaţia să facă dovada caracterului necesar şi real al cheltuielilor de judecată, respectiv al unui cuantum rezonabil, în raport de criteriile din art. 274 alin. (3) C. proc.civ. În raport de această normă juridică trebuie făcută o disociere necesară şi firească între cele două raporturi conexe cu instituţia cheltuielilor de judecată, respectiv, pe de o parte raportul contractual încheiat între avocat şi clientul său şi raportul juridic de drept procesual civil în care se determină cuantumul cheltuielilor de judecată. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat reglementează, printre altele, contractul de asistenţă juridică şi statorniceşte regimul raportului juridic civil, dintre părţile acelui contract (avocatul şi clientul său). Prin art. 274 alin. (3) C. proc. civ. se reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părţile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel care a căzut în pretenţii, părţii care le solicită.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. stabileşte două criterii în funcţie de care în cadrul raportului juridic de drept procesual instanţa, motivat, are posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată atunci când apreciază că acestea sunt nepotrivit de mari: "faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat". Trebuie menţionat că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. rămân însă inaplicabile în privinţa raporturilor dintre avocat şi clientul său, raporturi care sunt supuse dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 51/1995. Instanţa, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., poate majora sau micşora suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat, şi nu onorariul avocatului.
Chiar Curtea Constituţională prin Decizia nr. 728 din 7 mai 2009 soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.
În sensul celor arătate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil (Cauza Davidescu împotriva României, Hotărârea din 16 noiembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 265/19.04.2007, parag. 74).
Prezenta cauză este un apel în care intimaţii au solicitat obligarea apelantelor la plata sumelor de 5.508 lei cu titlu de onorariu de avocat, pentru intimata P.E. şi suma de 4.960 lei solicitată de intimaţii A. în recursul declarat. Curtea a apreciat că faţă de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. apelantele urmează a fi obligate la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din onorariul de avocat către intimaţii A.C.V., A.Z.P. şi intimata P.E.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele SC B.C. SRL Bucureşti, SC V.I. SRL Bucureşti şi SC L.I. SRL Bucureşti invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ. în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul schimbării în parte a Sentinţei nr. 419/F din 26 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa admiterii acţiunii vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 900 din 1 iunie 2006 încheiat între A.C.V. şi P.E., cu cheltuieli de judecată.
Recurentele au prezentat istoricul litigiului referindu-se la incidenţa art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. prin raportare la considerentele pe baza cărora au fost înlăturate motivele de nulitate constând în frauda la lege şi cauza ilicită arătând, în esenţă, următoarele:
În mod greşit instanţa de apel a înlăturat motivele de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare constând în incidenţa cauzei ilicite şi a fraudei la lege în contextul în care ambele părţi (A.C.V., cât şi d-na P.E.) au acţionat cu rea-credinţă la data contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa a încălcat (dispoziţiile legale în materie, anume art. 968, art. 969 şi art. 970 C. civ. şi, de asemenea, pe cele ale art. 5 din Legea nr. 247/2005, Titlul X, care consacră principiul executării în natură a obligaţiei de a face. Din această perspectivă, este incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Principiul libertăţii contractuale le permite părţilor să încheie orice act juridic, cu condiţia să respecte limitele impuse de ordinea publică sau bunele moravuri (art. 5 C. civ.). Procedând la încheierea unui act translativ în legătură cu terenul, bun ce forma obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, intimaţii s-au folosit de principiul libertăţii contractuale, încălcând însă prevederile art. 969 C. civ. şi art. 970 C. civ. (în cazul promitentului vânzător) şi principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului (în cazul E.P). În baza art. 969 C. civ., A.D.T. avea obligaţie să nu facă nimic de natură a aduce atingere dreptului constituit în favoarea L.C. Cât priveşte art. 970 C. civ., acesta îi impunea lui A.D.T. executarea actului juridic cu bună-credinţă. Principiul opozabilităţii faţă de terţi o obliga pe E.P. să ţină cont de existenţa promisiunii de vânzare-cumpărare, ca şi realitate juridică.
Art. 5 din Legea nr. 247/2005, Titlul X prevede dreptul promitentului cumpărător de a obţine o hotărâre care să ţină loc de act translativ, în ipoteza încălcării de către debitor a obligaţiei asumate; prevederea nu face diferenţă între ipoteza în care bunul se află sau nu în patrimoniul acestuia din urmă. O atare soluţie implică faptul că, în viziunea legiuitorului, actele translative încheiate cu încălcarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare sunt prezumate ca fiind nelegale şi, implicit, anulabile.
Calitatea vânzătorului (de proprietar ai terenului) nu era contestată de către recurente. Problema juridică dedusă judecăţii - incidenţa fraudei la lege şi a cauzei ilicite - este una distinctă de cea ridicată în cazul în care vânzătorul nu are calitatea de proprietar (ceea ce ar atrage un alt motiv de nulitate decât cele invocate de recurente). Extrapolând raţionamentul instanţei ar însemna că dacă un act juridic este valabil dintr-un anumit punct de vedere, în mod automat acesta îndeplineşte toate condiţiile stabilite de lege pentru validitatea sa.
Raportându-se la speţa dedusă judecăţii, recurentele au susţinut că, principiul opozabilităţii faţă de terţi îi este aplicabil E.P., care nu era îndreptăţită să ignore promisiunea de vânzare-cumpărare. De altfel, nu există niciun argument logic care sa explice cum se poate concilia ideea de opozabilitate faţă de terţ a unui contract, adică respectul de ordin social, care trebuie să împiedice un terţ a sprijini o parte ce urmăreşte să se sustragă obligaţiilor asumate contractual, cu conduita E.P.
Această împrejurare considerată deosebit de relevantă de către instanţa de apel - neplata vreunui avans/arvună - nu are nicio legătură cu obiectul pricinii, hotărârea intrând astfel sub incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Hotărârea atacată intră sub incidenţa art. 304 pct. 9, ca urmare a ignorării regimului juridic al încălcării promisiunii de vânzare, dar şi al celui specific executării în natură a obligaţilor (consacrate de art. 5 din Legea nr. 247/2005, Titlul X şi de norma specială a art. 1068 C. civ.). în plus, considerentul porneşte de la o premisă total eronată (conform căreia recurentele ar fi avut la dispoziţie un anumit interval ulterior îndeplinirii condiţiei suspensive şi până la încheierea actului translativ). O atare situaţie echivalează cu nemotivarea hotărârii (considerentul fiind străin de pricină), conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Concluzia instanţei, potrivit căreia transferul dreptului de proprietate s-a produs la data soluţionării irevocabile a litigiului iniţiat de R.A.A.P.P.S. ignoră regimul juridic al condiţiei rezolutorii, consacrat de art. 1019 C. civ.
Hotărârea atacată intră sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (ca urmare a nesocotirii regimului condiţiei rezolutorii, consacrat de art. 1019 C. civ.), dar şi a art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ca urmare a confuziei săvârşite de instanţă în privinţa noţiunii de drept litigios.
Atât practica cât şi doctrina reţin soluţia anulării unui act juridic încheiat ca urmare a încălcării unei promisiuni de vânzare-cumpărare.
Intimatul A.C.V. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat.
Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispoziţiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamante.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat în situaţia când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Se constată că recurentele nu au formulat critici care să susţină ipotezele legale prevăzute de acest motiv de recurs invocând următoarele: argumentele instanţei de apel sunt greşite şi ar exista o motivare lapidară sub aspectul reţinerii că nu a existat nicio intenţie de fraudare, sub aspectul reţinerii regimului executării obligaţiilor consacrat de art. 1073 C. civ., existenţei interesului, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile, precum şi regimului nulităţii absolute (ca sancţiune pentru frauda la lege/cauza ilicită); sub aspectul înlăturării motivelor de nulitate invocate reţinând că vânzătorul era proprietarul bunului înstrăinat; sub aspectul interpretării prevederilor art. 1068 C. civ., art. 1077 C. civ., art. 5 din Legea nr. 247/2005 şi principiului opozabilităţii; sub aspectul reţinerii că nu trebuie omis faptul că nu s-a plătit niciun avans sau arvună la momentul încheierii convenţiei; al regimului juridic al încălcării promisiunii de vânzare, dar şi al celui specific executării în natură a obligaţiilor.
Aceste aspecte privesc modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale şi a principiilor în materie, care se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce vor fi analizate sub acest temei de drept.
Instanţa de apel a motivat decizia, a indicat argumentele pentru care au fost înlăturate criticile referitoare la motivele de nulitate absolută şi la modul de interpretare şi aplicare a normelor/principiilor de drept, respectiv art. 968, art. 969, art. 970, art. 1068, art. 1077, art. 1019, art. 973 C. civ. şi art. 5 din Legea nr. 247/2005.
Motivarea nu este contradictorie sau străină de natura pricinii, argumentele pe care le-a .avut în vedere instanţa la pronunţarea hotărârii au ţinut cont şi de libertatea sa de apreciere, independent dacă părţile au previzionat sau nu aceste argumente.
Faptul că motivarea instanţei nu concordă cu argumentele invocate de recurente, nu este de natură a susţine ipotezele legale avute în vedere de acest text de lege.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat în situaţia când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Din perspectiva motivului de recurs invocat Înalta Curte constată că este nefondat, întrucât instanţa a analizat clauza penală în limitele procesuale stabilite de părţi şi nu a atribuit: un alt sens decât cel vădit neîndoielnic când a reţinut că, clauza penală inserată în convenţia părţilor înlătură ideea de fraudă a intereselor promitentului cumpărător şi respectiv existenţa relei-credinţe a cumpărătoarei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat şi analizat corect actul dedus judecăţii - contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 1 iunie 2006 şi promisiunea de vânzare-cumpărare, obiectul acţiunii, motivele de nulitate şi sancţiunea în cazul încălcării unor prevederi de ordine publică, al cărei rol este să asigure stabilitatea şi securitatea circuitului juridic în limitele procesuale stabilite de părţi.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situaţia când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Instanţa de apel soluţionând apelul cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. nu a încălcat art. 968 C. civ., art. 966 C. civ., art. 5 din Legea nr. 247/2005, Titlul X, art. 1066 C. civ., art. 1073 C. civ., art. 1068 C. civ., art. 1077, art. 973 C. civ., art. 4 Titlul X din Legea nr. 247/2005, clauzele actelor juridice deduse judecăţii, (contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din 1 iunie 2006 încheiat între A.D.T. şi P.E. şi antecontractul încheiat la 5 noiembrie 2003) nu a trecut peste voinţa clar exprimată a părţilor şi nu a nesocotit principiile înscrise în art. 969 C. civ., art. 970 C. civ., art. 973, principiile forţei obligatorii şi opozabilităţii faţă de terţi a contractului, principiul executării în natură a obligaţiei de a face şi cu bună credinţă, principiul relativităţii, clauzele contractuale fiind aplicate aşa cum au fost concepute şi redactate de părţi în raport de starea de fapt stabilită, apreciindu-se corect că nu se poate reţine în cauză niciun motiv de nulitate absolută (cauza ilicită şi frauda la lege).
În mod corect s-a statuat că instituţia nulităţii invocată vizează modul cum a fost încheiat contractul de vânzare drepturi litigioase cu respectarea/nerespectarea condiţiilor de fond şi formă pentru valabilitatea contractului şi că reclamanta avea obligaţia să facă dovada fraudei la lege, cauzei ilicite, la momentul încheierii contractului, dovadă ce nu s-a făcut.
Raportat la starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, corect s-a apreciat că din modul cum a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, de diferenţa semnificativă în ceea ce priveşte obiectul unei vânzări propriu-zisă şi vânzarea de drepturi litigioase, faţă de termenii folosiţi de părţi şi efectele prevăzute nu a existat nicio intenţie de fraudare a legii sau de încălcare a drepturilor promitentului cumpărător SC L.C. SRL, beneficiar al unei obligaţii de a face ce izvora din convenţia încheiată la 5 noiembrie 2003.
În mod judicios instanţa de apel a reţinut că, clauza 4.1 din antecontractul încheiat la 5 noiembrie 2003 a fost calificată irevocabil prin Decizia nr. 1818/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, drept clauză penală, şi că părţile au fixat anticipat cuantumul daunelor interese ce sunt datorate în caz de neexecutare.
Aşa cum s-a mai arătat faptul că în promisiunea de vânzare părţile au cuantificat prejudiciul în cazul neexecutării convenţiei părţilor exclude conceptul de fraudă a intereselor promitentului cumpărător şi, respectiv existenţa relei-credinţe a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare şi implicit existenţa unei cauze ilicite în încheierea vânzării de drepturi litigioase.
Prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2003 dreptul de proprietate nu a fost transferat de la vânzător la cumpărător, promitentul vânzător rămânând proprietar al lucrului promis, păstrându-şi toate atributele acestui drept inclusiv acela de dispoziţie juridică, şi, cum promisiunea bilaterală de vânzare a născut între părţi doar obligaţia de a face, raportat la starea de fapt stabilită, corect s-a reţinut de instanţa de apel că nu au fost încălcate condiţiile de fond şi formă pentru încheierea vânzării.
Împrejurarea că promitentul vânzător a înţeles să fie activată clauza penală nu poate fi imputată intimatei P.E., cumpărătoarea dreptului litigios.
Argumentele recurentei ce ţin de neexecutarea contractului nu prezintă relevanţă juridică, nefiind de natură a schimba soluţia pronunţată având în vedere obiectul cererii.
În temeiul prevederilor art. 5 din Legea nr. 247/2005, promitentul cumpărător avea posibilitatea să promoveze o acţiune având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, şi să invoce prevederile art. 1068 C. civ. potrivit cu care creditorul poate cere executarea în natură a obligaţiei asumate prin contract, astfel că în mod corect instanţa de apel a reţinut că în sarcina promitentului vânzător, în baza clauzei penale, neexecutarea din partea debitorului face ca obligaţia de a face să se transforme în dezdăunare în baza art. 1077 C. civ.
În cauză nu au fost încălcate prevederile art. 4 din Legea nr. 247/2005 Titlul X, având în vedere obiectul vânzării - nu un drept pur şi simplu ci un drept litigios, ale căror natură şi efecte sunt diferite, aşa cum corect a argumentat instanţa de apel.
Simplul fapt al neexecutării de către promitentul-vânzător a promisiunii de vânzare nu reprezintă per se cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase şi nici reaua-credinţă a intimatei P.E.
Pentru considerentele expuse se apreciază că hotărârea atacată nu este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantelor, ca nefondat.
Făcând aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. şi constatând culpa procesuală a recurentelor reclamante, vor fi obligate la plata sumei de 9058 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata P.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele SC B.C. SRL BUCUREŞTI, SC V.I. SRL Bucureşti şi SC L.I. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 267/A din 4 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentele reclamante SC B.C. SRL Bucureşti, SC V.I. SRL Bucureşti şi SC L.I. SRL Bucureşti la plata sumei de 9.058 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata P.E.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 9 octombrie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2644/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3035/2014. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
