ICCJ. Decizia nr. 3035/2014. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3035/2014
Dosar nr. 21518/299/2010
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Ialomiţa, prin Sentinţa civilă nr. 3365/F din 13 noiembrie 2012, a respins ca neîntemeiată, excepţia invocată de pârâtul Muzeul Judeţean Ialomiţa, privind lipsa de interes a reclamantului în formularea acţiunii, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Judeţean Ialomiţa şi Direcţia Judeţeană Pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional Ialomiţa, a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit "Act de donaţie" încheiat sub semnătură privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N. şi T.Z., autorii reclamantului ş pârâtul Muzeul Judeţean Ialomiţa, prin reprezentanţii săi, înregistrat la acesta sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001.
De asemenea, instanţa de fond a obligat pârâtul Muzeul Judeţean Ialomiţa să restituie reclamantului obiectele ce compun "Colecţia Z. şi N.T." individualizate în listele anexate la "actul de donaţie" şi a obligat acelaşi pârât către reclamant, la plata sumei de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:
La data de 5 septembrie 2001 s-a încheiat, la domiciliul numiţilor T.N. şi T.Z., înscrisul sub semnătură privată denumit "Act de donaţie", prin care cei doi au donat pârâtului, Muzeul Judeţean Ialomiţa, colecţia lor de artă şi 20 de lucrări din domeniul picturii, în vederea înfiinţării la sediul pârâtului a Colecţiei Pictor şi Inginer T.N. şi Z., care să fie deschisă permanent, cu toate lucrările donate şi care să fie expuse în exclusivitate, conform tabelelor anexate la donaţie.
Înscrisul a fost semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către numiţii D.F. şi G.I., persoane delegate să primească obiectele donate, precum şi de preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, V.P.
În cuprinsul actului de donaţie există menţiunea condiţionării oficializării donaţiei prin notariat şi a valabilităţii acesteia de îndeplinirea anumitor cerinţe, expres prevăzute în conţinutul înscrisului, la punctele 1 - 7 inclusiv.
Astfel, la pct. 8 din înscrisul menţionat, se prevede că în cazul în care nu sunt îndeplinite integral toate cerinţele enunţate, donatorii îşi rezervă dreptul să anuleze donaţia, iar în caz de deces al lor, Societatea Colecţionarilor de Artă din România, reprezentată de preşedintele acesteia, poate retrage donaţia în scopul de a o dona altui muzeu.
Actul de donaţie a fost înregistrat la Muzeul Judeţean Ialomiţa sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, acesta fiind încheiat cu "acordul telefonic" al directorului muzeului, aşa cum rezultă din menţiunea făcută pe înscrisul din 4 septembrie 2001, denumit delegaţie, prin care cei doi reprezentanţi ai pârâtului au fost împuterniciţi să participe la preluarea obiectelor care alcătuiau Colecţia N.T.
Acest înscris cuprinde prevederi referitoare la modalitatea de transportare a bunurilor, de inventariere a acestora pentru expunere şi pentru încheierea actului la notariat, locul expunerii colecţiei, inscripţionarea numelui colecţiei pe placă de marmură, posibilitatea donării unor piese religioase către biserica din lemn aflate în patrimoniul muzeului, cu condiţia existenţei acordului donatorului.
De asemenea la pct. 9 se arată că respectivul document serveşte ca bază pentru încheierea la notariat a documentaţiei legate de donaţie.
Având în vedere menţiunile cuprinse în cele două înscrisuri analizate, instanţa de fond a considerat că voinţa reală a autorilor reclamantului şi a pârâtului Muzeul Judeţean Ialomiţa, prin reprezentantul său legal, a fost aceea de a încheia un contract de donaţie cu sarcini, prin notariat, având ca obiect colecţia de artă, cuprinzând toate bunurile preluate de pârât prin cele două persoane desemnate în acest sens.
Prima instanţă a considerat că această concluzie rezultă din interpretarea termenilor folosiţi, în cuprinsul actului de donaţie, menţionându-se că donaţia este condiţionată de oficializarea acesteia prin notariat, iar în actul emis de pârât se precizează că acesta stă la baza încheierii la notariat a documentaţiei legale de donaţie.
Aşa fiind, a apreciat judecătorul fondului că, este fără echivoc faptul că voinţa reală a părţilor nu a fost, din partea familiei T., aceea de a gratifica, sub orice formă, respectiv de a lăsa bunurile pârâtului prin simpla tradiţiune, după cum nici acesta nu a înţeles să accepte gratificarea doar prin primirea şi preluarea bunurilor, ci urmat de încheierea donaţiei în forma legală.
În atare situaţie, susţinerea pârâtului că bunurile au fost dobândite ca urmare a tradiţiunii, a darului manual ca variantă a donaţiei, care nu este supusă niciunei cerinţe de formă, s-a apreciat neîntemeiată, fiind contrazisă de înscrisurile analizate, din care reiese că predarea bunurilor trebuia să fie urmată de încheierea contractului de donaţie la notariat, pentru valabilitatea acestuia.
Instanţa de fond a mai avut în vedere faptul că, nu-şi găseşte aplicabilitate în cauză conversiunea actului juridic, întrucât, înscrisul denumit act de donaţie probează că donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice prin simpla predare a bunurilor, aceştia condiţionând donaţia, respectiv scoaterea din patrimoniul lor a bunurilor şi transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat.
De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit art. 813 din vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii înscrisului sub semnătură privată denumit "Act de donaţie", toate donaţiile se fac prin act autentic, contractul de donaţie producând efecte juridice numai dacă consimţământul ambelor părţi s-a manifestat în formă autentică. Lipsa formei autentice, respectiv încheierea actului la notar, se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului, indiferent de persoana donatorului sau a donatarului, respectiv dacă sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat.
Întrucât cerinţa formei este imperativ prevăzută de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad validitatem, a considerat prima instanţă că, dovada existenţei unei donaţii poate fi făcută numai cu înscrisul autentic, nulitatea pentru lipsa formei putând fi invocată de orice persoană interesată sau de instanţă din oficiu, neputând fi înlăturată în niciun fel.
De asemenea, având în vedere faptul că, potrivit certificatului de moştenitor din 30 aprilie 2002, eliberat de Biroul Notarilor Publici Asociaţi - M.P.S. - B.T., reclamantul C.P., în calitate de văr gradul I, este moştenitorul legal al defunctului T.N., decedat la data de 25 ianuarie 2001, acesta la rândul său, în calitate de legatar testamentar, fiind moştenitor testamentar al defunctei sale soţii, T.Z., decedată la data de 1 decembrie 2001, s-a apreciat că desfiinţarea actului de donaţie, pentru lipsa formei, produce ca efect principal reîntoarcerea în patrimoniul donatorului a bunurilor donate, acestea urmând să revină, conform moştenirii legale, unicului moştenitor, reclamantul, cel care, în aprecierea instanţei de fond, justifică un interes în promovarea acţiunii.
Menţionarea, la pct. 8 din actul de donaţie, a faptului că, în cazul neîndeplinirii de către pârât a condiţiilor prevăzute anterior, respectiv cele înscrise la pct. 1 - 7 inclusiv, dă dreptul, în caz de deces al donatorilor, ca preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România să retragă donaţia pentru a o dona altui muzeu, nu face ca reclamantul să nu justifice un interes în exercitarea acţiunii în nulitate.
Aceasta deoarece, câtă vreme donaţia nu este valabilă, din cauza lipsei formei autentice, nu se mai pune problema neîndeplinirii sarcinilor impuse donatarului, caz în care persoana menţionată ar fi fost îndreptăţită să solicite revocarea donaţiei în condiţiile art. 829 şi 832 C. civ., iar bunurile ar fi putut fi donate altui muzeu, iar nu să reintre în patrimoniul donatorilor conform art. 830 C. civ.
Faţă de considerentele enunţate, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia invocată de pârâtul Muzeul Judeţean Ialomiţa, privind lipsa de interes a reclamantului în formularea acţiunii, iar pe fondul cauzei, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâţii Muzeul Judeţean Ialomiţa şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Ialomiţa, a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit "Act de donaţie", încheiat sub semnătură privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N. şi T.Z., autorii reclamantului şi pârâtul Muzeul Judeţean Ialomiţa, prin reprezentanţii săi, înregistrat la acesta sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001.
Întrucât bunurile înscrise în anexele la actul de donaţie sunt deţinute de pârât fără titlu, în baza unui contract nevalabil, tribunalul a dispus obligarea acestuia să restituie reclamantului obiectele ce compun "Colecţia Z. şi N.T.", individualizate în listele anexe la "actul de donaţie".
În baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul, Muzeul Judeţean Ialomiţa către reclamant la plata sumei de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 15.000 lei onorariu de avocat şi 22.569,52 lei taxa judiciară de timbru şi 5,15 lei timbru judiciar.
Pârâtul Muzeul Judeţean Ialomiţa a formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 3365F din 13 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, apreciind că hotărârea este netemeinică şi nelegală din următoarele considerente:
Instanţa de fond a soluţionat cererea de chemare în judecată numai în contradictoriu cu Muzeul Judeţean Ialomiţa, în condiţiile în care Societatea Colecţionarilor de Artă din România era semnatară a actului de donaţie, în condiţiile în care reclamantul fiind de rea-credinţă, urmărea evitarea discutării în contradictoriu cu Societatea Colecţionarilor de Artă din România a clauzei nr. 8 din actul de donaţie, instanţa de fond avea obligaţia de diligenţă impusă de buna şi corecta administrare a justiţiei, de a introduce respectiva parte în cauză, după punerea în discuţie a respectivei chestiuni preparatorii.
A mai susţinut apelantul că, în mod nelegal, instanţa a respins cererea de abţinere/recurare a doamnei judecător D.C., ca urmare a antepronunţării cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantului, invocată de Muzeul Judeţean Ialomiţa.
În aprecierea apelantului, instanţa de fond a încălcat dreptul de apărare al Muzeului Judeţean Ialomiţa, respingând în mod nelegal cererea de audiere a martorilor propuşi a fi ascultaţi pe situaţia de fapt, respectiv în legătură cu discuţiile purtate înainte şi cu ocazia dăruirii bunurilor de către familia T.
O altă critică a fost aceea că, în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a înlăturat apărările Muzeului Judeţean Ialomiţa privind natura de instrumentum probationis a actului de donaţie, ce reflectă acordul părţilor privind darul manual şi că, în mod nelegal, prima instanţă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes invocate de Muzeul Judeţean Ialomiţa, în condiţiile în care clauza de la pct. 8 a actului de donaţie era validă, potrivit principiului conversiunii actului juridic, principiu ce îşi găseşte exclusiv aplicarea în condiţiile nulităţii absolute a actului de donaţie atacat.
Pe de altă parte, apelantul a criticat faptul că, instanţa de fond a dispus în mod nelegal restituirea bunurilor culturale, constatând că actul de donaţie ce includea şi anexele bunurilor donate, este lovit de nulitate absolută şi că, netemeinic, instanţa de fond a obligat Muzeul Judeţean Ialomiţa la plata unui onorariu de avocat în sumă de 15.000 lei, în condiţiile în care munca prestată de avocat nu este proporţională cu onorariul pretins şi nici cu complexitatea cauzei.
Prin Decizia civilă nr. 104 din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât Muzeul Judeţean Ialomiţa în contradictoriu cu intimatul-reclamant C.P. şi intimata-pârâtă Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Ialomiţa şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus schimbarea, în tot, a sentinţei apelate, în sensul că, s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:
În ceea ce priveşte prima critică a sentinţei apelate, referitoare la nesoluţionarea cauzei în contradictoriu şi cu Societatea Colecţionarilor de Artă din România, Curtea a arătat că:
Principiul disponibilităţii este consacrat în dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecăţii.
Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.
Pe de altă parte, cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menţionează în cererea de chemare în judecată persoanele cu care înţelege să se judece şi obiectul cererii, adică ceea ce pretinde. Referitor la primul aspect, s-a reţinut că instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere.
Părţile au însă posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului, sub forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57 - 59 C. proc. civ.), chemării în garanţie (art. 60 - 63 C. proc. civ.) şi arătării titularului dreptului (art. 64 - 66 C. proc. civ.). Posibilitatea de a extinde cadrul procesual o au şi alte persoane sub forma intervenţiei voluntare (art. 49 - 56 C. proc. civ.), însă în cauza dedusă judecăţii, apelantul pârât nu a uzat de niciuna dintre aceste modalităţi.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că este nefondată susţinerea apelantului privind neexercitarea rolului activ de către instanţa de fond, sub acest aspect.
Nefondată s-a reţinut a fi şi critica referitoare la greşita respingere a cererii de abţinere a judecătorului fondului, ca urmare a antepronunţării sale în ceea ce priveşte interesul reclamantului, cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, invocată de Muzeul Judeţean Ialomiţa.
Aceasta deoarece, din verificarea actelor de procedură înfăptuite în soluţionarea cauzei, nu rezultă că, după soluţionarea excepţiei anterior menţionate, prin soluţia pronunţată asupra fondului cererii dedusă judecăţii, se antamează aceleaşi probleme de drept, care au primit deja o rezolvare, astfel ca, judecătorul fondului să se afle într-o situaţie de incompatibilitate, cum nejustificat susţine apelantul.
Nefondată s-a considerat a fi şi critica acestuia referitoare la faptul că instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare al Muzeului Judeţean Ialomiţa, respingând în mod nelegal cererea de audiere a martorilor propuşi a fi audiaţi pe situaţia de fapt.
În speţă, s-a apreciat că, instanţa de fond, sub aspectul probelor ordonate şi administrate, a manifestat rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., stabilind fără echivoc asupra existenţei şi întinderii dreptului invocat de reclamant, fără a fi încălcat apelantului dreptul la apărare, cum în mod nefondat susţine acesta.
În ceea ce priveşte critica apelantului-pârât, referitoare la soluţionarea fondului cauzei deduse judecăţii, Curtea a constatat că, în fapt, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, la data de 5 septembrie 2001, s-a încheiat la domiciliul autorilor reclamantului, T.N. şi T.Z., înscrisul sub semnătură privată denumit "Act de donaţie", înregistrat la Muzeul Judeţean Ialomiţa sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, prin care cei doi au donat pârâtului Muzeul Judeţean Ialomiţa, colecţia lor de artă şi 20 de lucrări din domeniul picturii, înscrisul fiind semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către D.F. şi G.I., persoane delegate să primească obiectele donate, precum şi de preşedintele Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, V.P.
În cuprinsul actului de donaţie există menţiunea condiţionării oficializării donaţiei prin notariat şi a valabilităţii acesteia de îndeplinirea anumitor cerinţe expres prevăzute în conţinutul înscrisului, la pct. 1 - 7 inclusiv, iar la pct. 8 din înscrisul menţionat, se prevede că, în cazul în care nu sunt îndeplinite integral toate cerinţele enunţate, donatorii îşi rezervă dreptul să anuleze donaţia, iar în caz de deces al lor, Societatea Colecţionarilor de Artă din România, reprezentată de preşedintele acesteia, poate retrage donaţia în scopul de a o dona altui muzeu.
De asemenea la pct. 9 se arată că respectivul document serveşte ca bază pentru încheierea la notariat a documentaţiei legale de donaţie.
Curtea a constatat că judecătorul fondului a dat o interpretare greşită convenţiei părţilor, care, în aprecierea instanţei de apel, chiar dacă poartă denumirea de "act de donaţie", comportă interpretarea clauzelor cuprinse în conţinutul acestuia, după voinţa părţilor.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu-şi găseşte aplicabilitate în cauză conversiunea actului juridic, întrucât, înscrisul denumit act de donaţie probează că donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice prin simpla predare a bunurilor, aceştia condiţionând donaţia, respectiv scoaterea din patrimoniul lor a bunurilor şi transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat.
Însă, menţiunea privind condiţionarea oficializării donaţiei prin notariat, care însă nu condiţionează valabilitatea donaţiei, conduce la concluzia că, în realitate, instanţa are de analizat un antecontract de donaţie, nu de conversiune.
Aceasta deoarece, prin convenţia încheiată în condiţiile arătate, la data de 5 septembrie 2001, de către autorii reclamantului şi reprezentanţii pârâtului, aceştia s-au obligat ca în viitor să încheie un contract de donaţie al cărui conţinut esenţial este determinat în prezentul act analizat de instanţă.
Instanţa de apel constată că, prin actul supus analizei sale s-a încheiat între părţi un acord de voinţă, prealabil perfectării altui contract, acord ce are ca obiect asumarea obligaţiei de a face, adică de a perfecta ulterior contractul promis, în condiţiile convenite prin respectivul acord prealabil.
Prin urmare, Curtea a constatat că, în mod greşit, a fost interpretată convenţia părţilor, exprimată în înscrisul sub semnătură privată denumit "Act de donaţie", înregistrat la Muzeul Judeţean Ialomiţa sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, pârâtul fiind în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donaţiei.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs, reclamantul C.P., solicitând modificarea deciziei recurate în sensul menţinerii hotărârii instanţei de fond, ca fiind temeinică şi legală.
A criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului recurentul a prezentat următoarele motive:
În mod eronat s-a reţinut, de către instanţa de apel că, la pct. 9 din actul numit donaţie, părţile au convenit ca documentul să servească ca bază pentru încheierea la notariat a documentaţiei legale de donaţie, mai întâi pentru ca această convenţie nu exista în conţinutul actului de donaţie ci pe împuternicirea nr. 955 din 4 septembrie 2001, iar mai apoi pentru ca o asemenea clauză, chiar dacă ar putea fi considerată ca făcând parte din actul de donaţie, nu este în măsură să conducă la concluzia că părţile au dorit să încheie un alt act în faţa notarului ci dimpotrivă, numai să autentifice actul de donaţie, în sensul de a adăuga ulterior înscrisului o încheiere de autentificare.
Art. 9 din împuternicirea emisă de către pârâtă la data de 4 septembrie 2001, cu o zi înainte de încheierea actului privat, precizează că documentul încheiat între părţi va servi ca bază pentru încheierea la notariat a unei documentaţii legale de donaţie.
Modul în care au procedat părţile, la data încheierii înscrisului privat, în sensul procedării la inventarierea bunurilor şi preţuirea acestora, nu este în măsură să sprijine teoria instanţei de apel referitoare la existenţa în realitate a unui antecontract de donaţie, devreme ce părţile au calificat şi numit expres actul încheiat ca fiind "act de donaţie" şi nu "antecontract de donaţie".
Ipoteza existenţei unui antecontract în materia actelor cu titlu gratuit, cum este donaţia, este şi mai puţin probabilă, dacă nu chiar imposibilă, dacă se are în vedere faptul că antecontractul este utilizat de regulă în materia contractelor cu titlu oneros, fiind aproape imposibil de utilizat în cazul liberalităţilor, cu atât mai mult în cazul donaţiei.
În speţa dedusă judecăţii, cum nu au fost prevăzute în înscrisul sub semnătură privată clauze specifice antecontractului (daune interese, clauze penale, pacte comisorii, executarea silită) este şi mai greu de acceptat teoria unui antecontract de donaţie.
Pentru a se înlătura orice dubiu cu privire la natura actului sub semnătură privată, la data de 5 septembrie 2001, după încheierea "actului de donaţie" încheiat în formă privată, în subsolul împuternicirii nr. 955 din 4 septembrie 2001 au fost adăugate de părţi şi alte menţiuni care lămuresc încă o dată, dacă mai era nevoie, faptul că părţile au dorit să încheie un act de donaţie.
Aceste menţiuni sunt următoarele:
"S-a făcut actul de donaţie la domiciliul donatorilor din Bucureşti (...)" şi "condiţiile donaţiei sunt cele trecute în actul de donaţie".
Rezultă faptul că donatorii au dorit să încheie o donaţie, având reprezentarea numai a faptului că autentificarea "actului de donaţie" urma a fi făcută la o dată ulterioară.
Din această perspectivă "teoria antecontractului de donaţie", acreditată de instanţa de apel, nu poate fi primită, fiind vorba de o interpretare forţată a unui înscris numit act de donaţie.
Nu este admisibil ca un act numit (act de donaţie), atât în titulatura sa, cât şi raportat la conţinutul său (terminologia folosită), să poată fi interpretat de către instanţa de judecată distinct de voinţa părţilor şi de intenţia avută de către donatar şi donator la încheierea actului.
Actul de donaţie, încheiat de părţi, în afara teoriei antecontractului, reţinută de instanţa de apel, nu poate produce efecte în absenţa autentificării ulterioare a înscrisului, care nu s-a mai produs potrivit voinţei părţilor din cauza morţii donatorilor şi în absenţa acceptării autentice a donaţiei făcută de forul tutelar al donatarului.
În continuare, recurentul arată că indiferent de calificarea dată de către instanţa de apel înscrisului a cărui nulitate absolută a solicitat-o şi indiferent de voinţa părţilor, Muzeul Judeţean Ialomiţa nu deţine în mod legal colecţia, la data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta fiind numai un detentor precar, motiv pentru care acţiunea se impunea a fi admisă cel puţin, în parte, cu privire la obligarea pârâtului Muzeul Judeţean Ialomiţa, la restituirea colecţiei de artă.
În mod eronat instanţa de apel a respins acţiunea formulată în cauză, reţinând faptul că actul de donaţie solicitat a se anula este în fapt un antecontract de donaţie şi că apelanta pârâtă este încă în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donaţiei.
Chiar în condiţiile enunţate de către instanţa de apel, intervenirea decesului donatorilor anterior încheierii în forma autentică a donaţiei, face ca pârâta să nu mai poate solicita încheierea autentică a vreunei donaţii, donatorii nemaifiind în fiinţă.
A mai motivat că susţinerea instanţei de apel, în sensul că pârâtul este în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donaţiei este nefondată, fiind cunoscut faptul că potrivit art. 814 din vechiul C. civ., acceptarea moştenirii se face prin act autentic comunicat donatorului înainte de moartea acestuia. Ori, donatorii nu mai sunt în viaţă iar moştenitorii nu sunt în drept pentru a li se comunica actul de acceptare.
Rezultă şi din acest punct de vedere caducitatea pretinsei promisiuni de donaţie.
Nici în contradictoriu cu moştenitorul C.P., apelanta-pârâtă nu mai poate solicita încheierea autentică a donaţiei, fiind cunoscut faptul că acesta a solicitat în justiţie a se constata nulitatea absolută a donaţiei şi restituirea colecţiei de artă, manifestându-şi în mod expres opoziţia la o astfel de gratuitate.
Referitor la motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, consideră că instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Din lectura înscrisului intitulat "Act de donaţie" nu se desprinde sub nicio formă altă concluzie decât aceea că actul respectiv a fost încheiat sub condiţia autentificării ulterioare la notariat. Deţinerea colecţiei, de către Muzeul Judeţean Ialomiţa, în alte condiţii decât cele stabilite de donator, nu poate să fie decât nelegală şi, în consecinţă, se impunea respingerea apelului pârâtei şi menţinerea soluţiei pronunţate de Tribunalul Ialomiţa, respectiv restituirea bunurilor care compun colecţia către unicul moştenitor legal.
Referitor la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru aceleaşi motive a susţinut că decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv art. 813 şi urm. C. civ.
Mai arată că atitudinea părtinitoare a instanţei de apel, concretizată în soluţia dispusă în cauză, rezultă şi din modul în care instanţa a înţeles să soluţioneze excepţia netimbrării apelului, excepţie invocată, prin întâmpinare, la termenul din data de 30 aprilie 2013.
Deşi a solicitat a se timbra la valoare apelul formulat în cauză, instanţa de apel a respins excepţia netimbrării, considerând că art. 17 din Legea nr. 146/1997 scuteşte apelanta de la obligaţia timbrării acţiunii întrucât acţiunea ce face obiectul judecăţii are ca obiect venituri publice.
Obiectul judecăţii prezentei cauze nu se referea nicidecum la venituri publice, motiv pentru care apelul pârâtei trebuia timbrat la valoare.
Arată că în cadrul aceleiaşi atitudini "pro parte" au fost soluţionate de către Curtea de Apel Bucureşti şi excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului apelului formulat în cauză, precum şi excepţia tardivităţii motivării apelului în interiorul termenului legal prevăzut de Codul de procedură civilă.
În drept, a invocat art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
S-au citat legal părţile.
Intimatul-pârât, Muzeul Judeţean Ialomiţa a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul C.P., ca nefondat.
Intimatul-pârât Muzeul Judeţean Ialomiţa arată că hotărârea recurată este temeinic motivată în raport de voinţa părţilor exhibată în actele semnate. În mod legal şi temeinic instanţa de apel a reţinut că în raport de conţinutul actului de donaţie dar şi al delegaţiei nr. 955/2001, actul juridic încheiat de părţi este o promisiune (antecontract) de donaţie. Argumentând această susţinere intimatul a relevat că oficializarea donaţiei prin notariat era condiţionată de îndeplinirea în prealabil de către Muzeul Judeţean a sarcinilor impuse de donator prin actul de donaţie iar delegaţia nr. 955/2001 completată prin scriere şi însuşită prin semnare de către donatori stabileşte condiţiile de îndeplinire a sarcinilor iar la pct. 9 prevede că "prezentul document serveşte drept bază pentru încheierea la notariat a documentaţiei legale de donaţie".
Înalta Curte, analizând recursul prin prisma motivelor invocate de recurent şi a apărărilor prezentate de intimat, raportat la dispoziţiile legale incidente reţine următoarele:
Critica esenţială prezentată de recurentul-reclamant se referă la calificarea greşită dată de instanţa de apel convenţiei încheiată de părţi intitulată "act de donaţie".
Sub acest aspect se arată că instanţa nu putea să califice actul de donaţie ca fiind antecontract de donaţie deoarece, pe de o parte, o atare calificare nu poate fi dată în materia actelor cu titlu gratuit, cum este donaţia iar, pe de altă parte, conţinutul înscrisului evidenţiază intenţia neechivocă a părţilor de a încheia un act de donaţie având acelaşi conţinut, căruia să i se adauge ulterior doar o încheiere de autentificare.
S-a susţinut că acest din urmă aspect rezultă din modul în care au procedat părţile la data încheierii înscrisului privat, în sensul procedării la inventarierea bunurilor şi preţuirea acestora, donatorii având reprezentarea numai a faptului că autentificarea actului de donaţie urma a fi făcută la o dată ulterioară.
În acest context, s-a invocat faptul că actul de donaţie încheiat de părţi nu putea produce efecte în absenţa autentificării ulterioare a înscrisului care nu s-a mai realizat, potrivit voinţei părţilor, pentru că a intervenit moartea donatorilor iar acceptarea nu s-a efectuat în formă autentică de către donator.
Analizând motivele invocate, prin raportare la conţinutul convenţiei încheiate între părţi şi ţinând seama de principiul prevăzut de art. 977 C. civ. din 1864, conform cu care "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante iar nu după sensul literal al termenilor" rezultă că părţile, prin înscrisul intitulat act de donaţie, au încheiat, aşa cum corect a stabilit şi instanţa de apel, o promisiune bilaterală de donaţie care, dacă ar fi fost respectată, şi dacă nu ar fi intervenit decesul promitenţilor donatori, ar fi dus la încheierea contractului de donaţie cu sarcini.
Analiza coordonată a conţinutului convenţiei evidenţiază faptul că promitenţii donatori au condiţionat încheierea valabilă a actului de donaţie, în forma autentică cerută de lege, de îndeplinirea prealabilă a anumitor obligaţii impuse promitentului donatar şi anume: deschiderea (vernisajului) colecţiei să aibă loc în termen de 3 luni de la data preluării colecţiei de către Muzeul Judeţean Ialomiţa, prin împuterniciţi, în acelaşi termen urmând a se încheia donaţia în formă autentică, fixarea la intrarea în muzeu a unei plăci de marmură groasă de 2 cm sculptată în relief, cu menţiunea "colecţia de artă Z. şi pictor - inginer N.T." iar o placă cu dimensiuni mai mici să se fixeze la începutul scărilor, la intrarea în sala de expoziţie, editarea catalogului colecţiei şi prezentarea datelor înscrise în catalogul expoziţiei, la intrarea în sala de expoziţie.
Donaţia urma a se încheia cu sarcini iar acestea se referă la obligaţia de a fi păstrată deschisă în permanenţa şi în totalitate expoziţia, cu excepţia expoziţiilor temporare organizate în străinătate şi de a fi păstrată colecţia în totalitate, cu excepţia situaţiilor menţionate în pag. 5 a actului.
Susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu putea să califice actul de donaţie (care este un act cu titlu gratuit), ca fiind un antecontract, nu poate fi primită deoarece antecontractul de donaţie are caracter oneros, în limitele valorii obligaţiilor impuse pentru încheierea actului şi în limitele sarcinilor ce urmau a fi impuse donatorului, neexistând nicio dispoziţia legală în materie care să interzică încheierea unei atare convenţii.
Rezultă fără echivoc, din cuprinsul înscrisului întocmit de părţi, că promitenţii donatori au avut reprezentarea corectă că înscrisul intitulat "act de donaţie" este un antecontract ce conţine elementele viitorului contract de donaţie ce urma a fi încheiat în termenul stabilit şi în condiţiile prevăzute de lege, după îndeplinirea obligaţiilor prealabile impuse.
Faptul că părţile au avut reprezentarea că nu acesta este actul de donaţie ci promisiunea de contract de donaţie este întărit şi confirmat de art. 9 din împuternicirea emisă de intimatul-pârât nr. 955/2001, şi însuşită de donatori) cu o zi înainte de încheierea antecontractului, în care se precizează că documentul încheiat de părţi "va servi ca bază pentru încheierea la notariat a unei documentaţii de donaţie".
În cauză, promitenţii donatori au decedat la data de 1 decembrie 2011 (T.Z.), şi respectiv 25 ianuarie 2002 (pictorul T.N.) înainte de a se perfecta donaţia.
Instanţa de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecăţii, reţinând că acesta este un antecontract, o promisiune de a dona căreia îi corespunde obligaţia prealabilă a intimatului-pârât de a face, obligaţie cu caracter oneros.
În aceste condiţii, dispoziţiile legale invocate de către recurent nu sunt aplicabile.
La pct. 8 din cuprinsul înscrisului intitulat act de donaţie, autorii recurentului au prevăzut şi situaţia în care decesul lor va interveni înainte de îndeplinirea obligaţiilor impuse Muzeului Judeţean Ialomiţa (dată fiind starea precară de sănătate), stabilind că în cazul decesului donatorilor, "Societatea colecţionarilor de artă din România, reprezentată de preşedintele ei va putea retrage donaţia în scopul de a dona altui muzeu Judeţean din România".
Recurentul-reclamant nu a răspuns în mod pertinent apărărilor intimaţilor-pârâţi, din această perspectivă şi, în condiţiile în care nu a chemat în judecată şi Societatea Colecţionarilor de Artă, prin preşedintele ei, clauza cuprinsă la pct. 8 din Convenţie este de natură să împiedice posibilitatea de a se analiza cererea de restituire a bunurilor în acest cadru procesual.
Reţinerea instanţei de apel referitoare la faptul că pârâtul ar putea solicita întocmirea donaţiei în formă autentică este neavenită întrucât orice alt demers judiciar, iniţiat de oricare dintre părţi, excede limitelor învestirii instanţei conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Critica referitoare la dispoziţia instanţei de apel, care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de netimbrare a apelului este argumentată succint prin faptul că obiectul cauzei nu se referă la venituri publice şi că, astfel, apelul ar fi trebuit timbrat la valoare. O atare critică nu poate fi primită având în vedere că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că pârâtul Muzeul Judeţean Ialomiţa este o instituţie publică, în subordinea Consiliului Judeţean iar donaţiile, sponsorizările şi alte transferuri voluntare intră în categoria surselor de venit public conform anexei 9, cap. 1 pct. 10 lit. a), b) din Legea nr. 5/2013. Recurentul-pârât nu a fost în măsură să combată considerentele reţinute în încheierea instanţei de apel din această perspectivă, reiterând argumentele prezentate în apel şi care au fost înlăturate motivat.
În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a apelantului pârât cât şi excepţia tardivităţii apelului, recurentul invocă faptul că acestea au fost soluţionate "pro parte" fără a prezenta argumente de fapt şi de drept care să permită instanţei de recurs, în cadrul contractului de legalitate, să identifice veritabile critici de nelegalitate în legătură cu rezolvarea celor două excepţii.
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant C.P. împotriva Deciziei nr. 104/A din 28 mai 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
OPINIE CONCURENTĂ LA MOTIVARE
1. Apreciez că actul juridic a cărui nulitate s-a solicitat prin acţiune este un act juridic complex care încorporează atât dispoziţii între vii cât şi dispoziţii pentru cauză de moarte/mortis cauza.
2. Cât priveşte actul juridic încheiat între vii, acesta reprezintă, în adevăr, un act de donaţie iar nu o promisiune bilaterală de donaţie, un antecontract de donaţie, critica recurentului fiind avenită dar fără efect asupra soluţiei deciziei instanţei de apel, obiect al recursului de faţă.
3. Donaţia între vii în reglementarea vechiului C. civ. sub incidenţa căruia a fost încheiat actul de donaţie în speţă îşi are sediul în cap. III din Titlul II al vechiului C. civ., "Despre donaţiuni între vii şi despre testamente" şi conform art. 801 C. civ. ea este un act de liberalitate prin care donatorul dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte iar conform art. 813 C. civ. toate donaţiile se fac prin act autentic, sancţiunea pentru nerespectarea condiţiei formei autentice fiind o nulitate virtuală, nu expresă, şi formală, nu de fond, ea putând fi acoperită în situaţii specifice.
4. Actul juridic pe care părţile l-au încheiat reprezintă însă o varietate a contractului de donaţie şi anume un dar manual, obiectul gratuităţii fiind format din bunuri mobile iar tradiţiunea ca mod de dobândire a proprietăţii a fost realizată şi, odată cu aceasta, solemnitatea actului. Fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 644 şi 971 C. civ., sintagma "oficializarea acestei donaţii prin Notariat" pe care o conţine actul nu poate fi privită decât ca o formă de consolidare probatorie şi publicitară iar nu de validitate, sens în care este dispoziţia pct. 8 din contract care referă la o donaţie perfectată susceptibilă de revocare.
5. Prin actul de donaţie, înscris olograf, datat, semnat pe fiecare pagină de ambii donatori, subscris şi parafat de donatar şi de executorul testamentar al îndeplinirii sarcinilor pe care le cuprinde pentru donatar, de preşedintele colecţionarilor de artă din România, donatorii şi-au exprimat neechivoc intenţia de a dona, animus donandi, ca obiectele de artă care compun colecţia lor să fie valorificată pentru posteritate într-un scop public şi caritabil, printr-o instituţie publică cu această destinaţie, în speţă, Muzeul judeţean Ialomiţa, sau, în caz de deces al donatorilor, în situaţia neîndeplinirii sarcinilor, de un alt muzeu judeţean din România.
6. Sarcinile pentru donatar pe care le conţine actul de donaţie nu au natura juridică a unor obligaţii contractuale comutative pentru ca un astfel de contract, indiscutabil unilateral, să poată fi anticipat prin promisiune bilaterală/antecontract. Ele constituie o modalitate a contractului de donaţie iar acesta ar putea fi, cel mult, prefigurat exclusiv printr-o promisiune unilaterală de donaţie, problemă care nu se pune însă în cauza de faţă deoarece actul juridic încheiat este, conform titulaturii lui, act de donaţie şi el a fost perfectat în condiţiile de validitate ale darului manual.
7. Conform pct. 8 din actul de donaţie, donatorii şi-au rezervat dreptul să anuleze donaţia, dacă nu se vor îndeplini integral toate cerinţele, principala sarcină a donatarului fiind expunerea publică a obiectelor de artă, iar în cazul decesului donatorilor, în atare situaţie, de nerespectare a sarcinilor, "Societatea Colecţionarilor de Artă din România, reprezentată de preşedintele ei, va putea retrage donaţia în scopul de a o dona altui muzeu judeţean din România".
8. Actul de donaţie a fost încheiat la 05 septembrie 2001 la domiciliul donatorilor din Bucureşti la care s-au anexat listele pe categorii de obiecte.
9. Conform certificatului de moştenitor din 30 aprilie 2002 BNP M.P., donatorul T.Z. a decedat la 01 decembrie 2001, unic moştenitor, testamentar-legatar universal, fiind soţul său, T.N., iar masa succesorală nu cuprinde cota parte din colecţia de artă donată.
10. Conform aceluiaşi certificat de moştenitor, soţul donator şi singurul moştenitor al soţiei codonator a decedat la 25 ianuarie 2002, cu unic moştenitor, legal, nu testamentar, reclamantul din cauza de faţă, C.P., văr gr. I, deci colateral ordinar, rudă de gr. IV, masa succesorală declarată neconţinând bunuri din colecţia de artă, certificat rectificat la cererea acestuia prin încheierea nr. 6232 dată de acelaşi BNP la 6 iunie 2008.
11. Concluzia care se imune este aceea că bunurile care au făcut obiectul actului de donaţie au ieşit din patrimoniul donatorilor la momentul tradiţiunii lor către donatar, darul manual fiind un contract real nu ca modalitate de executare ci ca şi condiţie de validitate, şi că, în timpul vieţii lor, donaţia nu a fost "anulată"/revocată de donatori pentru neîndeplinirea sarcinilor, devenind astfel operantă sarcina executorului testamentar pentru situaţia de neîndeplinire a acestora, aspect sub care actul de donaţie este şi un act juridic mortis cauza.
12. O altă concluzie este aceea că, în contextul decesului donatorilor, chiar dacă ar fi fost vorba de o nulitate pentru lipsa formei autentice, nulitatea absolută de formă devenind o obligaţie civilă imperfectă, naturală în persoana succesorilor, s-a acoperit prin confirmare, conform constatărilor certificate de notar privind masele succesorale succesive acceptate de succesorii succesivi cuprinse în certificatul de moştenitor, şi care, conform art. 1092 alin. (2) C. civ., nu dă loc la repetiţiune.
13. Ca atare, soluţia instanţei de apel, cu această motivare, de respingere a acţiunii în nulitatea totală a actului de donaţie promovată de recurentul reclamant la data de 11 mai 2010, moştenitor legal de gr. IV numai al unuia dintre donatori, T.N., decedat la 25 ianuarie 2002, cu cerinţa şi consecinţa restituirii în totalitate a bunurilor care compun colecţia donată către reclamant, este legală, recursul fiind nefondat.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2971/2014. Civil. Constatare nulitate act... | ICCJ. Decizia nr. 3138/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
