ICCJ. Decizia nr. 2644/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2644/2014
Dosar nr. 11613/105/2011
Şedinţa publică din 9 octombrie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. 12614/281/2008, reclamanta Parohia "B.V." a chemat în judecată pârâtul Municipiul Ploieşti - prin primar solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dobândirea prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilelor compuse din teren în suprafaţă de 2.050 mp situat în Ploieşti, str. P., judeţ Prahova, două case parohiale şi o clopotniţă, ambele amplasate pe terenul menţionat.
În motivarea acţiunii, reclamanta a precizat că a stăpânit imobilele în litigiu - terenuri şi construcţii - de peste 30 de ani, conform registrelor de inventar pe care le deţine, exercitând o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, situaţie faţă de care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea acţiunii şi constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra imobilelor bisericeşti.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând totodată şi excepţiile prematurităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale activă a reclamantei.
La termenul de judecată din data de 10 noiembrie 2008, reclamanta a precizat acţiunea, în sensul că solicită a se constata dreptul de proprietate asupra unei singure case parohiale, pentru ca prin "precizarea la acţiune şi răspuns la întâmpinare" depusă la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2008 să învedereze că solicită constatarea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, astfel în baza art. 1847 C. civ. să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2.050 mp prin uzucapiunea de 30 de ani, iar conform art. 482 şi 492 C. civ. să se constate că este proprietar şi în ceea ce priveşte construcţiile aflate pe teren.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, motivată de faptul că nu s-a aşteptat reglementarea situaţiei juridice a imobilului, instanţa de fond, la termenul de judecată din data de 15 decembrie 2008, a apreciat-o ca fiind neîntemeiată faţă de temeiul de drept al acţiunii formulate de reclamantă - art. 1847 şi art. 1837 C. civ., raportat la art. 111 C. proc. civ.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei raportat la cererea acesteia privind constatarea dobândirii proprietăţii prin uzucapiune asupra casei parohiale, instanţa de fond a apreciat că este neîntemeiată, reţinând că faţă de caracterul de locuinţă de serviciu al imobilului, singura care poate avea calitate procesuală este reclamanta Parohia "B.V." în calitate de comunitate a creştinilor ortodocşi.
La data de 17 februarie 2010, Judecătoria Ploieşti a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1800, prin care a admis acţiunea precizată şi a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, prin prescripţia achizitivă de lungă durată, asupra imobilului situat în municipiul Ploieşti, str. P., jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 2.051 mp, precum şi asupra construcţiilor situate pe acest teren, respectiv biserica, casa de locuit denumită "Casă parohială" şi clopotniţa, identificate conform raportului de expertiză construcţii întocmit de ing. C.R.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploieşti - prin primar, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii pronunţate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a învederat că acţiunea formulată de reclamantă este prematură, în raport de actul normativ menţionat, la acest moment neexistând o lege specială, pe care reclamanta să-şi fundamenteze pretenţiile.
Potrivit considerentelor deciziei, tribunalul a recalificat calea de atac exercitată de către pârât împotriva Sentinţei civile nr. 1800 din 17 februarie 2010 pronunţată de Judecătoria Ploieşti ca fiind apel, şi nu recurs, cum greşit a fost intitulată, reţinându-se sub acest aspect, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 2821 C. proc. civ., valoarea imobilului pentru care se solicită a se constata dreptul de proprietate fiind, conform expertizelor efectuate la fond, mai mare de 100.000 RON.
Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 189 din 7 aprilie 2011, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa, dispunând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, judecătorii apelului au reţinut că, în condiţiile în care la dosarul cauzei nu există niciun înscris care să ateste că reclamanta a fost cea care a achiziţionat materialele de construcţie, a achitat manopera şi orice alte lucrări necesare edificării imobilelor parohiale, cât şi modalitatea în care aceasta a intrat în posesia terenului, reclamanta nu poate pretinde un drept de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Parohia "B.V.", criticând-o ca nelegală, din perspectiva cazurilor de modificare reglementate de pct. 6 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a comis o eroare, acceptând fără să verifice taxa de timbru depusă de apelant, deşi trebuia să-i pună în vedere să timbreze la valoarea rezultată din expertizele efectuate la fond.
Totodată, a învederat recurenta, instanţa de apel a acordat mai mult şi chiar ceea ce nu s-a cerut, întrucât singurul motiv de apel formulat viza prematuritatea acţiunii, iar tribunalul nu s-a pronunţat asupra acestuia, considerentele deciziei conţinând analize legate de temeinicia acţiunii.
La data de 2 iunie 2011, recurenta a depus la dosar o notă de şedinţă, prin care a invocat un motiv de recurs de ordine publică, arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) C. proc. civ., în raport de valoarea imobilului, de 788.699 RON, constatată prin raportul de expertiză efectuat la instanţa de fond, competenţa materială în primă instanţă, pentru soluţionarea cauzei, revine tribunalului, şi nu judecătoriei, cum nelegal s-a procedat.
Prin Decizia civilă nr. 906 din 24 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, a casat ambele hotărâri şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Prahova.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., competenţa în primă instanţă a cauzelor al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a celor în materie succesorală, a celor neevaluabile în bani şi a celor privind materia fondului funciar, aparţine tribunalelor.
În speţa dedusă judecăţii, valoarea imobilelor asupra cărora recurenta-reclamantă a solicitat a se constata dobândirea dreptului său de proprietate este de 788.699,40 RON, conform celor două rapoarte de expertiză efectuate în dosarul de fond (443.311 RON - construcţiile, 345.388,40 RON - terenul).
În acest context, având în vedere că litigiul are un obiect evaluabil în bani, fiind incidente sub acest aspect dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (11) din Legea nr. 146/1997, iar valoarea sa este mai mare de 500.000 RON conform datelor prezentate în paragraful precedent, Curtea a constatat că soluţionarea cauzei s-a realizat de către prima instanţă cu încălcarea normelor imperative de competenţă materială, reglementate de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat ca fondat motivul de recurs de ordine publică invocat de reclamanta Parohia "B.V.", cauza fiind soluţionată în mod nelegal de Judecătoria Ploieşti, în condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare, raportat la valoarea obiectului, aparţinea Tribunalului Prahova ca instanţă de fond.
Pentru aceste considerente, Curtea, stabilind incidenţa cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a procedat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (6) C. proc. civ. la casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei pentru soluţionare în primă instanţă, Tribunalului Prahova.
Tribunalul Prahova ca instanţă de trimitere prin Decizia civilă nr. 948 din 1 aprilie 2013 a respins excepţiile invocate de pârâtul Municipiul Ploieşti prin întâmpinare şi pe fond a admis acţiunea, constatând că reclamanta a dobândit pe cale de uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Ploieşti, str. P.: teren în suprafaţă de 2051 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie-cadastru; biserică, casa parohială - construcţie din cărămidă acoperită cu tablă, casă de locuit denumită "casă parohială" şi clopotniţă, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expert C.R.
Împotriva sentinţei a declarat apel în termen legal pârâtul Municipiul Ploieşti - prin primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă că instanţa de fond nu a avut în vedere concluziile apelantei atunci când pricina a fost soluţionată în fond în sensul de a se respinge acţiunea faţă de prevederile O.U.G. nr. 94 din 29 iulie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi care la art. 1 alin. (2) prevede că regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de locaş de cult va fi reglementat prin lege specială, care însă nu a fost adoptată.
A mai arătat apelanta că prevederile O.U.G. nr. 94/2000 sunt similare cu cele din Legea nr. 213/1998 care la art. 26 prevede că în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii Guvernul va adopta un proiect de lege privind restituirea în natură sau echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
O altă critică se referă la faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dreptul comun, respectiv pe disp. art. 111 C. proc. civ. şi ale art. 1837 C. civ. şi faţă de aceste dispoziţii acţiunea nu putea fi admisă ţinând cont de prevederile legislaţie speciale în materie, cu referire la statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008 conform cărora Patriarhia, Mitropolia, Arhiepiscopia, Episcopia, Vicariatul, Protopopiatul, Mănăstirea şi parohia sunt persoane fizice de drept privat şi utilitate publică, că patrimoniul bisericii cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune, primele fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile şi că reclamanta nici nu a făcut dovada că a stăpânit pentru sine sub nume de proprietar bunurile în litigiu, în condiţiile în care cultul religios este o organizaţie de utilitate publică al cărui scop trebuie să fie exercitat în folosul comunităţii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat faţă de probatoriul administrat şi dispoziţiile legale incidente în cauză.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 243 din 11 martie 2014, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul Ploieşti prin primar, împotriva Sentinţei civile nr. 948 din 1 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimata-reclamantă Parohia "B.V.", cu sediul în Ploieşti, str. P., judeţ Prahova.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prima critică referitoare la caracterul prematur al acţiunii de faţă, în condiţiile în care O.U.G. nr. 94/2000, prevăd că regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială, care până în prezent nu a fost adoptată, este nefondată, întrucât neadoptarea unui act normativ nu poate priva o persoană de a apela la justiţie pentru recunoaşterea unui drept.
Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 455/2006 prevăd posibilitatea promovării de către cultele religioase a acţiunilor în constatarea dreptului de proprietate urmare a uzucapiunii, astfel că nu se poate reţine că acţiunea trebuia respinsă ca prematur formulată.
Nici critica referitoare la faptul că intimata-reclamantă nu ar fi stăpânit bunurile în litigiu paşnic, netulburat, neîntrerupt şi sub nume de proprietar nu a fost avută în vedere de către instanţa de apel întrucât din probele administrate rezultă o situaţie contrară.
A fost înlăturată şi critica cu privire la faptul că bunurile din litigiu ar fi inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile deoarece bunurile sacre se referă la acele bunuri care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv şi direct cultului religios, în cauză fiind vorba de imobile - teren şi construcţii - biserică, casă parohială şi clopotniţă.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs intimatul-pârât Municipiul Ploieşti prin Primar, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel la soluţionarea cauzei nu au avut în vedere prevederile O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România care prevede la art. 1 alin. (2) că "Regimul juridic al imobilelor care au destinaţia de lăcaş de cult va fi reglementat prin lege specială".
Faptul că această lege specială încă nu a fost adoptată rezultă că acţiunea este prematur formulată.
A mai susţinut că potrivit art. 170 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române aprobat prin H.G. nr. 53/2008, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre, precum: lăcaşurile de cult, odoarele şi veşmintele bisericeşti, etc., toate fiind inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Rezultă că în cauză reclamanta nu ar fi făcut dovada că a exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată şi sub nume de proprietar.
În raport cu cele mai sus expuse, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea lui, iar pe fond respingerea acţiunii formulată de Parohia B.V.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Parohia "B.V." a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtul-recurent Municipiul Ploieşti, prin Primar, întrucât motivele invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Criticile formulate de recurentul-pârât Municipiul Ploieşti, prin Primar, privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 şi a Statutului Bisericii Ortodoxe Române pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât excepţia nulităţii recursului va fi respinsă.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Din probele administrate în cauză rezultă că terenul şi construcţiile edificate pe acesta, astfel cum au fost descrise de reclamantă, se află în posesia şi folosinţa sa de peste 30 de ani, fiind stăpânite în toată această perioadă în mod continuu, public, paşnic şi sub nume de proprietar, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 C. civ., raportat la art. 1847 din acelaşi cod.
Recurentul-pârât a ignorat faptul că acţiunea în constatarea uzucapiunii prin care se tinde la recunoaşterea unui drept în patrimoniul reclamantei, ca efect al unei posesii îndelungate în termenii prescrişi de lege, este diferită de cea în retrocedare, care presupune adoptarea unui act normativ special.
Totodată, prevederile Legii nr. 455/2006, dau posibilitatea cultelor religioase recunoscute din România să promoveze acţiuni în justiţie pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenurilor libere situate în intravilanul localităţilor - articol unic, alin. (1) din Legea nr. 455/2006.
Or, în speţă, nu se poate susţine că demersul reclamantei era prematur pentru că trebuia adoptată o reglementare nouă care să corespundă calităţii titularului acţiunii.
Critica recurentului potrivit căreia dispoziţiile art. 170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române sunt de natură să justifice caracterul imprescriptibil achizitiv al bunurilor sacre şi cele sfinte în raport cu parohia este nefondată.
Bunurile sacre şi cele sfinte sunt destinate exercitării cultului şi este evident că ele pot avea ca titular parohia.
Prevederile statutare invocate constituie fundamentul imprescriptibil al acestora în raport cu terţe persoane, de unde rezultă că astfel de bunuri aparţinând persoanelor juridice publice din Biserica Ortodoxă Română nu pot fi uzucapate.
Este vorba aşadar despre imposibilitatea uzucapării unor astfel de bunuri împotriva bisericii, iar nu de situaţia în care persoanele juridice canonice sunt cele care exercită posesia.
Aşa fiind, în mod corect, instanţa de apel a analizat elementele posesiei şi a stabilit pe baza probelor administrate, că acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Susţinerea caracterului precar al posesiei, cu referire la caracterul de utilitate publică a cultului religios, este nefondată.
Pretinzând precaritatea posesiei (stăpânirea motivată a bunului lipsită de animus sibi habendi), recurentul este, de fapt, în aceeaşi eroare legată de titularul unor astfel de bunuri şi de posibilitatea deţinerii unui patrimoniu de către persoanele juridice canonice de utilitate publică.
Faţă de cele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul Municipiul Ploieşti, prin Primar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă Parohia B.V.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploieşti, prin primar, împotriva Deciziei nr. 243 din 11 martie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2642/2014. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 2649/2014. Civil. Acţiune în revendicare.... → |
|---|
